ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2342/2010

Deliberând asupra

recursului penal de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 148/S din 18 decembrie

2009, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov a hotărât:

- respingerea cererii

având ca obiect schimbarea încadrării juridice dată faptei săvârșite de

inculpatul P.A., din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C.

pen. în infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen.,

- în baza art. 197

alin. (1) și (3) C. pen., condamnă pe inculpatul P.A. la pedeapsa de 15 ani

închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) și e) C. pen.: dreptul de a fi ales în

autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o

funcție implicând exercițiul autorității de stat, drepturile părintești și

dreptul de a fi tutore sau curator, pe o durata de 10 ani, pentru săvârșirea

infracțiunii de viol,

- în baza art. 71 C.

pen., interzice inculpatului P.A. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a, b), d) și e) C. pen.,

- în baza art. 88 C.

pen., scade, din durata pedepsei închisorii pronunțate, timpul reținerii și al

arestării preventive a inculpatului P.A. începând cu data de 05 august 2009 și

până la zi,

- în baza art. 350 C.

proc. pen., menține arestarea preventivă a inculpatului P.A.,

- în baza art. 346 C.

proc. pen. raportat la art. 998, 999 C. civ., admite în parte acțiunea civilă

formulată în cauză și în consecință obligă inculpatul P.A. la plata sumei de

380 RON cu titlu de despăgubiri materiale și 5.000 RON cu titlu de daune

morale, către partea civilă minoră R.I.M. Respinge restul pretențiilor civile formulate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut ca stare de fapt, în baza

probatoriului administrat, că inculpatului P.A., într-una din zilele lunii

februarie 2009, a obligat-o pe partea vătămată minoră R.I.M., în vârstă de 13

ani și 11 luni, să întrețină un raport sexual normal, folosindu-se de

amenințări și profitând de imposibilitatea ei de a-și exprima voința.

S-a reținut că partea

vătămată minoră obișnuia să o viziteze pe fiica inculpatului care îi era

prietenă, iar în luna februarie 2009, fără a se putea stabili o dată exactă, la

plecarea spre casa părinților ei, R.I.M. a fost condusă de inculpat, deplasarea

făcându-se cu autoturismul acestuia. În drumul spre casă, inculpatul a încercat

să o convingă pe partea vătămată minoră să întrețină cu el raporturi sexuale,

iar la refuzul acesteia, sub amenințare, a întreținut un raport sexual.

Sub aspectul laturii

civile, Tribunalul specializat a hotărât că sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale, obligându-l pe inculpat la plata sumei de 5.000

RON către partea civilă minoră R.I.M. cu titlu de daune morale și la plata

sumei de 380 RON cu titlu de daune materiale.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel inculpatul care, personal și prin apărătorul desemnat

din oficiu, a criticat sentința sub aspecte de nelegalitate. Criticile au vizat

greșita condamnare a inculpatului pentru comiterea infracțiunii de viol,

susținându-se că s-ar fi impus schimbarea încadrării juridice a faptei comise

din infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., în infracțiunea

prev. de art. 198 alin. (1) C. pen., respectiv actul sexual cu un minor,

susținându-se că prima instanță a respins cererile sale în probațiune prin care

se urmărea demonstrarea faptului că întreținuse raporturi sexuale cu partea

vătămată în mai multe rânduri începând cu luna octombrie 2008, de altfel partea

vătămată întreținând raporturi sexuale și cu alte persoane.

Examinând sentința

apelată, prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, Curtea a reținut

că apelul declarat în cauză este nefondat pentru următoarele considerente:

Din materialul

probator administrat în cauză, rezultă că situația de fapt a fost corect

reținută de instanța de fond, în sensul că, într-una din zilele lunii februarie

2009, a obligat-o pe partea vătămată minoră R.I.M., în vârstă de 13 ani și 11

luni, să întrețină un raport sexual normal, folosindu-se de amenințări și

profitând de imposibilitatea ei de a-și exprima voința.

Elementele de fapt

care au conturat această stare de fapt se desprind din probele administrate

atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești.

Curtea de Apel

Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

penală nr. 23/Ap din 24 martie 2010, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpatul P.A. împotriva

Sentinței penale nr. 148/2009 a Tribunalului Pentru Minori și Familie Brașov.

În baza art. 383

alin. (1

1

) rap. la art. 350 C. proc. pen. a menținut starea de arest

a inculpatului, iar în baza art. 381 alin. (1) C. proc. pen., a adăugat timpul

de arestare scurs de la 18 decembrie 2009, la zi.

Inculpatul a fost

obligat să plătească 250 RON cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a formulat recurs, inculpatul P.A.

Prin motivele de

recurs, consemnate pe larg în partea introductivă a deciziei, inculpatul a

criticat hotărârile pronunțate în cauză sub următoarele aspecte:

- instanțele au

respins probe și cereri esențiale pentru soluționarea cauzei - art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.;

- încadrarea juridică

dată faptei este greșită întrucât, fapta de viol nu există, ci cea prev. de

art. 198 alin. (1) C. pen. - art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.;

- în subsidiar, a

invocat greșita individualizare a pedepsei - art. 385

9

pct. 14 C.

proc. pen.;

Examinând hotărârile

atacate, prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și a cazurilor de casare

menționate, Înalta Curte constată că recursul formulat de inculpat este

nefondat, soluțiile pronunțate în cauză fiind legale și temeinice.

Astfel:

1) Cazul de casare

prev. de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., privește omisiunea

instanței de a se pronunța, fie asupra unei fapte reținute în sarcina

inculpatului prin actul de sesizare, fie cu privire la unele probe

administrate, fie asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să

garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

Critica inculpatului nu se încadrează în acest caz

de casare, întrucât instanțele s-au pronunțat motivat asupra probelor

solicitate de inculpat, probe care nu erau utile și concludente cauzei,

deoarece probele administrate în cauză nu au condus la concluzii

contradictorii, neclare, echivoce.

alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de „act sexual cu un minor”, actul sexual,

de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex care nu a

împlinit vârsta de 15 ani.

Pentru existența

acestei infracțiuni sunt necesare două condiții, respectiv, cunoașterea de

către autor a faptului că minorul, cu care întreține un act sexual, are sau ar

putea avea o vârstă mai mică de 15 ani, dar și faptul că acest act sexual se

realizează cu consimțământul victimei.

Ori, în cauză, după

cum se va arăta în continuare, partea vătămată nu a avut posibilitatea de a se

apăra și de a-și exprima voința.

Astfel, probele

administrate în cauză, respectiv: plângerea penală formulată de partea vătămată

R.I.M. din 16 aprilie 2009, declarațiile constante ale acesteia din cursul

urmăririi penale și al cercetării judecătorești, declarațiile martorilor

audiați în cauză, inclusiv ale fiicei inculpatului P.A.D., care relevă aspecte

edificatoare asupra situației de fapt și a comportamentului inculpatului,

concluziile raportului de constatare medico-legală de unde rezultă că părții

vătămate i s-a efectuat un chiuretaj, iar produsul concepției a fost analizat

biocriminalistic, rezultând că inculpatul este tatăl biologic al acestui

produs, cu un indice de paternitate de 99,99%, au dus la concluzia că

inculpatul este autorul infracțiunii de viol, mai presus de orice dubiu.

În cursul urmăririi

penale, inculpatul a negat că ar fi întreținut relații sexuale cu victima,

pentru ca, ulterior, după efectuarea probelor științifice, să declare că a

întreținut raporturi sexuale cu aceasta de mai multe ori, dar cu acordul părții

vătămate și nu prin folosirea de amenințări, cum a declarat partea vătămată.

Inculpatul a mai declarat că știa, că victima urma să împlinească 15 ani în

luna februarie 2009.

Înalta Curte reține

că, în mod corect, tribunalul specializat a înlăturat declarațiile inculpatului

relativ la aspectele privind acordul de voință al părții vătămate, respectiv

vârsta acesteia, câtă vreme partea vătămată și fiica inculpatului erau prietene

din copilărie și se vizitau des, astfel că nu pot fi primite, ca sincere,

aspectele din declarația inculpatului în ceea ce privește vârsta părții

vătămate despre care știa că “în februarie face 15 ani”. Relativ la acordul pe

care partea vătămată l-ar fi dat în ceea ce privește întreținerea raportului

sexual, elementele de probă vin să susțină contrariul, partea vătămată având la

respectiva perioadă mai puțin de 14 ani. Inculpatul a susținut că partea

vătămată și-ar fi dat acordul, consimțământul la întreținerea raportului

sexual. Această susținere a fost înlăturată pornind de declarațiile părții

vătămate. Ceea ce este deosebit de important sub aspectul consimțământului este

ca acestea să provină de la o persoană cu discernământ. Or, în dreptul român,

consimțământul, pentru a fi valabil, trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.

Partea vătămată avea la data respectivă mai puțin de 14 ani, astfel că este

prezumată a nu avea discernământ. Dincolo de orice dubiu, inculpatul - dată

fiind relația de prietenie, din timpul copilăriei, dintre fiica sa și partea

vătămată - știa ce vârstă are partea vătămată. Având ca repere aceste elemente

de fapt și de drept, trecând peste faptul că partea vătămată nu avea

discernământ (vârsta mai mică de 14 ani), este mai mult decât evident că partea

vătămată nu simțea o nevoie de satisfacere a unor dorințe de natură sexuală -

ca primă fază a procesului psihologic de formare a consimțământului.

În consecință, Înalta

Curte, în acord cu instanța fondului și cea a apelului constată că, pe baza

probelor administrate, care au fost analizate pe larg de prima instanță, corect

s-a reținut că fapta inculpatului, care, într-una din zilele lunii februarie

2009, a obligat-o pe partea civilă minoră R.I.M. în vârstă de 13 ani și 11

luni, să întrețină un raport sexual normal, folosindu-se de amenințări și profitând

de imposibilitatea ei de a-și exprima voința, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C.

pen. și nu ale infracțiunii prev. de art. 198 alin. (1) C. pen.

recurs, susținut în subsidiar, referitor la greșita individualizare a pedepsei

nu este fondat.

Astfel, la stabilirea

pedepsei pentru infracțiunea săvârșită de inculpatul P.A. au fost avute în

vedere corect, criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., respectiv gradul

de pericol social extrem de ridicat al infracțiunii de viol, natura

infracțiunii, limitele de pedeapsă cuprinse între 10 și 25 ani închisoare,

împrejurările comiterii și modul de acționare, anterior descrise, urmările

socialmente periculoase ale faptei cu consecințe directe asupra dezvoltării

ulterioare, fizice și psihice, ale victimei.

De asemenea, au fost

avute în vedere și circumstanțele personale ale inculpatului, care este

infractor primar, a avut o atitudine procesuală nesinceră, în pofida probelor

care au demonstrat vinovăția sa și, deși are doi copii minori, a profitat de

imposibilitatea părții civile, prietenă cu fiica sa, de a-și exprima voința.

În raport de

circumstanțele reale și personale reținute, Înalta Curte constată că nu există

motive pentru reducerea pedepsei, pedeapsă care corespunde, atât prin cuantum,

cât și prin modalitatea de executare, dublului său rol educativ și coercitiv,

astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat recursul inculpatului.

Se va deduce din

durata pedepsei aplicate, durata prevenției la zi.

Văzând și disp. art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul P.A. împotriva Deciziei penale nr. 23/Ap din 24 martie 2010 a Curții

de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 5 august

2009 la 15 iunie 2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 15 iunie 2010.