ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3218/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3218/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 118/2009, Tribunalul

Brașov, secția civilă a respins excepțiile nulității absolute a Deciziei nr.

228/2003 și tardivității formulării contestației invocată de intimată.

A fost admisă

contestația formulată de contestatorii T.G. și S.M., în contradictoriu cu intimata

SC R. SRL și s-a dispus anularea Deciziei nr. 228/2003 emisă de intimată,

obligându-l pe aceasta să soluționeze în fond notificarea depusă de

contestatori sub nr. 194/2002 prin intermediul Biroului Executorului

Judecătoresc T.C.T. și să emită o nouă decizie motivată cu privire la cererea

de restituire în natură a imobilului din Brașov, construcție și teren înscris

în CF "X" Brașov, sub nr. top. "X"/b.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut următoarele:

Din documentația

depusă la dosar rezultă existența Notificării formulate prin intermediul

Biroului Executorului Judecătoresc T.T.C., iar refuzul de semnare a unui

contract de asistență juridică între avocat și contestatori, s-a apreciat că nu

semnifică lipsa notificării pentru a atrage nulitatea absolută a deciziei.

Decizia a fost

comunicată în data de 16 iulie 2008, la cererea reprezentantului

contestatorilor, astfel că, s-a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, contestația fiind înregistrată la 21

iulie 2008.

Tribunalul a mai

reținut că intimata a invocat lipsa calității de reprezentant al avocatului

contestatorilor, însă nu a produs dovada comunicării deciziei atacate către

aceștia; pe de altă parte, din confirmarea de primire rezultă comunicarea și

primirea de către tatăl apărătorului contestatorilor, fără însă a rezulta și

felul trimiterii și fără ca intimata să atașeze un borderou de predare la poștă

pentru a se putea verifica dacă trimiterea se referă la decizia de soluționare

a notificării.

Pe fond, instanța a

reținut că, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc T.T.C., s-a

depus Notificarea nr. 194 din 12 februarie 2002, prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilului compus din construcții și teren, situat în

Brașov, fosta Str. N.T. înscris în CF. "X", nr. top. "X"/b.

Anterior preluării de

către stat, imobilul a fost proprietatea antecesoarei contestatorilor, T.M.,

potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 37755 din 29

decembrie  1942 și a fost preluat de Stat cu tidu de naționalizare în anul

1962; dreptul statului a fost transcris în Cartea funciară "X"

Brașov, sub B7.

Prin Decizia nr. 228

din 07 noiembrie  2003 emisă de pârâtă a fost respinsă notificarea

reclamanților, cu motivarea că nu au fost depuse în termenul legal documentele

necesare soluționării.

Prima instanță a

apreciat că scopul Legii nr. 10/2001, republicată, este de a da posibilitatea

efectivă persoanei îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii pe care

le prevede, iar pentru realizarea acestui scop, intimata era ținută să răspundă

la notificare după o analiză în fond a acesteia.

Pe fond, tribunalul a

constatat că reclamanții sunt moștenitorii proprietarului tabular, fiind astfel

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 raportat la art. 4 din Legea nr.

10/2001.

Drept urmare, s-a

apreciat că decizia atacată trebuie anulată, sens în care s-a dispus, iar

intimata a fost obligată să soluționeze în fond Notificarea nr. 194 din 1

februarie 2002 depusă de către contestatori, prin intermediul Biroului

Executorului judecătoresc T.T.C. din Brașov și să emită o nouă decizie motivată

cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului.

Deși s-au solicitat

cheltuieli de judecată, contestatorii nu au făcut dovada acestora.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta SC R. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Motivele de apel

formulate au vizat, în principal, greșita soluționare a excepțiilor privind

tardivitatea contestației promovate de reclamanți ca și a nulității deciziei

atacate; au fost susținute critici și pe fondul cauzei.

Prin Decizia civilă

nr. 112/Ap din 19 octombrie 2009 Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie și conflicte de muncă și asigurări sociale a

admis apelul pârâtei, s-a dispus schimbarea sentinței atacate, în sensul că :

S-a admis excepția

tardivității formulării contestației și, în consecință, s-a respins ca tardiv

formulată contestația promovată de reclamanții T.G. și S.M.; au fost menținute

dispozițiile sentinței cu privire soluția dată excepției nulității deciziei.

La pronunțarea

acestei decizii, instanța de apel a avut în vedere următoarele:

Cu privire la

excepția tardivității formulării contestației, din materialul probator

administrat în cauză, instanța de apel a reținut că Decizia nr. 228/2003 emisă

de apelantă pentru soluționarea Notificării nr. 194/2002 formulată de

reclamanți, a fost comunicată în data de 12 noiembrie  2003 la cabinetul de

avocatură „N.Z.".

Comunicarea s-a

realizat la sediul cabinetului de avocatură, conform opțiunii exprese a

reclamanților inserate în cuprinsul notificării expediate prin executor

judecătoresc T.T.C.

S-a constatat că pe

confirmarea de primire la rubrica destinatarul trimiterii, apare semnătura

persoanei care a primit corespondența, tatălui avocatului ales, instanța de

apel apreciind că nu există niciun motiv care să conducă la concluzia

necomunicării deciziei.

În plus, pe

confirmarea de primire este făcută mențiunea „4437/228", ceea ce are

următoarea semnificație: primul număr - 4437, este numărul de înregistrare în

registrul de intrări ieșiri al SC R., iar nr. 228, reprezintă numărul deciziei

prin care a fost soluționată notificarea formulată de reclamanți.

Prin urmare, s-a

apreciat că decizia a fost corect comunicată, iar contestatorii nu se pot

prevala pe lipsa comunicării, atât timp cât nu au încunoștiințat unitatea

deținătoare despre schimbarea domiciliului ales, sau despre lipsa unui mandat

scris între aceștia și avocatul N.Z.

De altfel, unitatea

deținătoare a purtat corespondență cu părțile la sediul ales, prin adresele

înaintate către reclamanți solicitându-se o serie de înscrisuri necesare

soluționării notificării; totodată, le-a fost semnalată necesitatea efectuării

unui raport de expertiză.

S-a apreciat că în

tot acest interval de timp, reprezentantul părților putea să aducă la

cunoștință unității deținătoare că lipsește mandatul legal de reprezentare, caz

în care corespondența ar fi trebuit să fie purtată cu părțile la domiciliul

acestora din Germania, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

Instanța de apel a

mai observat că deși în dosarul de fond există o procură specială dată de

contestatori pentru numitul D.C. să le reprezinte interesele în fața organelor

competente, în vederea obținerii titlului de proprietate privitor la imobilul

în discuție, înscris în CF "X" Brașov, din înscrisurile depuse la

dosar, nu a reieșit că demersurile acestuia au fost întreprinse în termenul

legal. Simpla solicitare a acestuia către SC R. SRL de a primi relații cu privire

la stadiul în care se află notificarea reclamanților, nu echivalează cu

comunicarea deciziei.

Pe de altă parte,

prin Adresa nr. 5346 din 16 iulie 2008, SC R. nu a procedat la comunicarea

deciziei în discuție, ci îl informează pe mandatar despre stadiul în care se

afla soluționarea mai multor notificări, printre care și cea care face obiectul

prezentului dosar.

Instanța de apel a

conchis că în mod greșit tribunalul a apreciat că data de la care curge

termenul pentru formularea contestației este 16 iulie 2008, întrucât nu acela

este momentul s-a comunicării deciziei contestate.

Contestația fiind

formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, s-a apreciat că excepția de tardivitate a formulării contestației este

întemeiată.

În ce privește restul

criticilor formulate prin motivele de apel, având în vedere faptul că nu a fost

respectat termenul imperativ prevăzut de lege, iar contestația urmează a fi

respinsă ca tardiv formulată, instanța de apel a apreciat că analizarea lor

este de prisos, față de caracterul prioritar al excepției admise.

Împotriva acestei

decizi, în termen legal au declarat recurs reclamanții, aceștia invocând

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține, în

esență, de către recurenți, în dezvoltarea criticilor formulate, că instanța de

apel a dat o nelegală dezlegare excepției de tardivitate a formulării

notificării, excepție a cărei soluționare impunea observarea normelor

aplicabile contractului de mandat, cu referire la dispozițiile art. 1533 C.

civ.

Recurenții

învederează că prin Adresa nr. 4439/02 din 06 mai 2008 transmisă către SC R.

SRL avocatul N.Z. a comunicat faptul că încă din luna septembrie 2002 a

înștiințat-o pe pârâtă că nu a perfectat contractul de asistență juridică de

reprezentare a reclamanților, depunerea notificării în numele lor fiind

efectuată pentru conservarea în favoarea acestora a termenului imperativ

prevăzut de lege pentru solicitarea măsurilor reparatorii; în cuprinsul

notificării erau indicate adresele din Germania ale reclamanților, unde trebuia

a se efectua orice comunicare legată de soluționarea notificării.

În consecință, mai

arată recurenții, în absența unui mandat de reprezentare, întreaga

corespondență purtată între pârâtă și avocat, ca și comunicarea deciziei

contestate, nu le este opozabilă.

Intimata pârâtă este

în culpă, deoarece trebuia să facă demersurile necesare pentru verificarea

existenței mandatului dintre notificatori și avocat.

Ca atare, singura

comunicare valabilă a deciziei contestate, opinează recurenții, este cea din 16

iulie 2008 realizată către mandatarul lor convențional, D.C., prin care li s-a

adus la cunoștință emiterea deciziei Deciziei nr. 228 din 07 noiembrie  2003,

contestată în cauză.

Față de faptul că

prezenta contestație ce formează obiectul cauzei a fost depusă la data de 21

iulie 2008, recurenții reclamanți susțin că au respectat termenul legal de

declararea a căii de atac, astfel că excepția de tardivitate a fost în mod

nelegal admisă.

Se formulează critici

și cu privire la soluția dată excepției nulității deciziei emise de pârâtă.

Astfel, s-a arătat

că, deși prin decizia recurată instanța de apel a menținut dispozițiile

hotărârii de fond cu privire la această excepție, recurenții solicită instanței

de recurs respingerea ei, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca

neîntemeiată.

De asemenea,

recurenții susțin că și pe fondul cauzei, soluția primei instanțe este legală

și temeinică.

Aceste critici însă

nu vor mai fi redate, întrucât exced limitelor în care Înalta Curte poate

verifica legalitatea deciziei recurate, fiind motive ce nu pot fi analizate

omisso medio.

S-au anexat motivelor

de recurs înscrisuri care se regăseau deja la dosarul cauzei.

Intimata pârâtă a

formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a solicitat menținerea

deciziei recurate.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce succed.

Analizând materialul

probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de

recurs și examinând, în baza acestora, decizia recurată, Înalta Curte constată

că în cauză sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța de

apel a reținut excepția tardivității formulării contestației pentru motivul

depășirii termenului legal prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, considerând că efectuarea de către pârâtă a comunicării către

apărătorul recurenților este pe deplin valabilă și deci, aptă să declanșeze

curgerea termenului de 30 de zile pentru contestarea deciziei emise în

soluționarea notificării.

Ambele părți ale

raportului juridic de reprezentare au susținut însă, că limitele împuternicirii

acordate avocatului priveau doar depunerea notificării în termenul legal

prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, act de administrare

efectuat în baza mandatului verbal acordat de reclamanți.

În principiu,

împuternicirea avocațială, este suficientă prin ea însăși să facă dovada

raporturilor de reprezentare stabilite între părți, fiind un înscris doveditor

emis în condițiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea exercitării profesiei

de avocat, însă aceasta trebuie să poarte semnătura atât a mandatarului avocat,

cât și a mandantului, cea din urmă, certificată potrivit legii menționate de

avocatul însuși (dacă ar fi în discuție o reprezentare judiciară, conform art.

68 alin. (1) C. proc. civ.), concluzia anterioară rezultă din faptul că

Statutul profesiei de avocat (art. 126 alin. (1) prevede adprobationem forma

scrisă a contractului de asistență judiciară, iar împuternicirea avocațială

este accesoriul acesteia, astfel că se aplică principiul accesorium sequitur

principale în ce privește condițiile de formă ce interesează în cauză.

Regulile prevăzute de

Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile decât procedurii jurisdicționale,

astfel că, evaluarea reprezentării convenționale în cauză, trebuie a se face

potrivit dispozițiilor de drept comun, anume cele stipulate în Codul civil cu

privire la mandat, în măsura în care legea specială de exercitare a profesiei

de avocat nu conține dispoziții derogatorii.

Așa cum s-a constatat

în cauză, avocatul care a acționat în numele reclamanților a depus notificare

în baza Legii nr. 10/2001 adresată Primăriei Municipiului Brașov, prin

intermediul unui executor judecătoresc, anexând acestei notificări o

împuternicire nesemnată de reclamanți, iar pe parcursul soluționării pricinii

de față, ambele părți (recurenții și avocatul) au învederat că nu s-a perfectat

un contract de asistență juridică.

Aceste susțineri

validează concluzia susținută de recurenți, în sensul că apărătorul a acționat

în absența unui mandat acordat în formă scrisă, prin urmare, în baza unui

mandat verbal.

Contractul de mandat

este un contract consensual, astfel încât el ia naștere prin simplul acord de

voință al părților, fără a fi supus vreunei forme speciale.

De asemenea, legea

permite și mandatul tacit, fiind posibilă atât acordarea cât și acceptarea

tacită a mandatului, sens în care dispune art. 1533 alin. (1) și (2) C. civ.,

acceptarea rezultând din executarea lui.

În toate cazurile,

mandatarul este ținut a acționa în limitele mandatului său, conform art. 1537

C. civ.

Mandatul verbal

(oferta și acceptarea ei), din punct de vedere probator, poate rezulta din

împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenția părților (în speță existând

chiar început de dovadă scrisă - împuternicirea avocațială), iar dovada acestor

fapte se poate face cu orice mijloc de probă (atât de către părți, cât și

terții), întrucât cerința dovezii scrise ar contraveni noțiunii de mandat

verbal; regula este în mod identic aplicabilă și mandatului tacit.

Numai dacă încheierea

mandatului nu poate fi dovedită, raporturile dintre părți urmează a fi

soluționate potrivit regulilor gestiunii de afaceri sau îmbogățirii fără justă

cauză.

Or, în speță ambele

părți ale raportului de reprezentare, atât recurenții cât și apărătorul, au

susținut în mod concordant că mandatul a fost unul verbal, limitându-se la

depunerea notificării în condițiile Legii nr. 10/2001, iar mandatarul avocat

l-a executat în aceste limite; intimata pârâtă, terț față de acest contract,

putea dovedi contrariul (acordarea lui în limite mai extinse), prin orice

mijloace de probă, ceea ce nu s-a întâmplat.

Concluzia anterioară

reiese și din dispozițiile art. 1536 alin. (1) C. civ. care prevede că mandatul

conceput în termeni generali (în sens de procură imprecisă, iar nu de mandat

general) nu este valabil decât pentru actele de administrare (și de

conservare). Aceasta înseamnă că puterile conferite mandatarului sunt supuse

unei interpretări restrictive, rațiunea normei fiind protejarea intereselor

mandantului care ar putea fi păgubit în cazul redactării imprecise, echivoce a

procurii.

Față de cele

stipulate prin textul anterior, reiese că regula interpretării restrictive

fiind aplicabilă chiar mandatului scris (concretizat sub aspectul ofertei

într-o procură neclară), este cu atât mai necesară pentru cazul mandatului

tacit, dar și a celui verbal, cum este cel din speță.

Prin urmare,

susținerile pârâtei fundamentate pe o interpretare extensivă, trebuiau a fi

înlăturate de instanța de apel.

Consecința acestei

constatări în ce privește limitele mandatului acordat avocatului, este aceea că

efectuarea comunicării deciziei de soluționare a notificării la sediul

profesional al acestuia, este inopozabilă reclamanților și, în consecință, nu

poate declanșa împotriva lor curgerea termenului de formulare a contestației,

cum nelegal a stabilit instanța de apel, ignorând dispozițiile art. 1533 C.

civ.

Ca atare, comunicarea

din 16 iulie 2008 efectuată la cererea mandatarului lor ulterior, D.I.,

împuternicit prin procura autentificată sub nr. 1872 din 8 iulie 2008 de BNP

B.G.D., este cea de la care termenul de contestație a început să curgă.

Cum aceasta a fost

formulată la data de 21 iulie 2008, rezultă că termenul imperativ prevăzut de

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost respectat.

Având în vedere cele

anterior redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) raportat

la art. 304 pct. 9 va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite

cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

În rejudecare,

instanța de apel va analiza și celelalte critici formulate de pârâtă prin

motivele de apel, excepția nulității deciziei și fondul contestației, astfel

cum a fost dezlegat de prima instanță, întrucât, așa cum s-a arătat deja, ele

nu ar putea fi analizate direct în recurs, nefiind posibilă exercitarea unui

controlul de legalitate la acest moment.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții T.G. și S.M.

împotriva Deciziei nr. 112Ap din 19 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Casează decizia și

trimite cauza pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 mai 2010.

Procesat de GGC - LM