ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3496/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 12 mai 2008, și întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F.P., SC H.N. SA și SC H. SA. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în urma comparării titlurilor de proprietate, să oblige pârâtele SC H.N. SA și SC H. SA, să îi lase în deplină proprietate și posesie cele două spații comerciale aflate la parterul imobilului situat în sectorul 1. Prin sentința civilă nr. 2782 din 18 februarie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența materială în favoarea Tribunalului București, conform art. 2 pct. b din C. proc.

civ., valoarea spațiilor revendicate depășind 5 milioane lei vechi. Învestit cu soluționarea cauzei, prin sentința civilă nr. 1285 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea precizată și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert T.Z. având destinația de magazine aflate la parterul imobilului din sector 1 București. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamantul este succesorul în drepturi al tatălui său M.F., în baza testamentului public, iar acesta împreună cu fratele său, U.M. au dobândit un teren în suprafață de 410 mp, pe care ulterior s-a edificat o construcție cu 3 etaje, parter și pivniță în baza autorizației obținute în anul 1939. Coroborând probele administrate, tribunalul a reținut că spațiile comerciale aflate la parterul imobilului, revendicate în prezenta cauză se află în proprietatea SC H.N.

SA, rezultată în urma divizării fostului I.C.R.A.L. Herăstrău. Având în vedere dispozițiile art. 480 C. civ., cum reclamantul și-a dovedit calitatea de succesor în drepturi al foștilor proprietari ai imobilului de la adresa în litigiu, inclusiv asupra spațiilor comerciale revendicate, justificând existența unui „bun" în patrimoniul său în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în vreme ce pârâții dețin aceste spații ca urmare a preluării acestora de către stat în baza unui act normativ considerat abuziv de Legea nr. 10/2001, respectiv Decretul nr. 92/1950, tribunalul a apreciat întemeiate pretențiile reclamantului și, în consecință, a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert T.Z.

având destinația de magazine aflate la parterul imobilului din sectorul 1 București. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Statul Român prin M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiul București, SC H. SA și SC H.N. SRL. Prin Decizia civilă nr. 92/ A din 08 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Statul Român prin M.F.P. și SC H. SA, a admis apelul declarat de pârâta SC H.N. SA și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea îndreptată împotriva pârâtei SC H.N. SA ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Apelantul Statul Român prin M.F.P. a reiterat excepția lipsei de interes în ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului. Curtea a constatat că, potrivit precizării făcute de reclamant prin avocat la termenul de judecată din 03 septembrie 2008, prima instanță reținut că nu s-a formulat distinct un capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului și a respins excepția lipsei interesului ca rămasă fără obiect. Or, având în vedere principiul disponibilității acțiunii civile, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța este ținută să se pronunțe numai asupra obiectului cererii (înțeles ca „petit" al acțiunii), astfel cum a fost formulat de către reclamant.

Cât timp acesta a precizat în mod expres că nu a formulat distinct un capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, instanța nu e învestită cu un asemenea capăt de cerere, astfel încât excepția lipsei de interes a formulării unui asemenea capăt de cerere apare ca lipsită de obiect. Dincolo de aceste considerații procedurale, faptul că este necesară, ca și operațiune juridică inclusă în soluționarea revendicării, analizarea valabilității titlului statului, nu duce la concluzia ca există un petit cu acest obiect, pentru a răsturna concluzia mai sus prezentată. Astfel, acest motiv de apel este nefondat.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de apelant, curtea de apel a reținut că, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, instanța supremă nu a stabilit de plano o inadmisibilitate a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., urmând ca instanțele de judecată învestite cu astfel de cereri să se pronunțe pe fondul revendicării. În ceea ce privește apelul formulat de apelanta SC H. SA, Curtea de apel a reținut, sub aspectul criticilor reiterate ulterior în calea de atac a recursului că, în mod corect, prima instanță a acordat preferință titlului reclamantului. Astfel, reclamantul este succesorul în drepturi al tatălui său M.F., iar acesta a dobândit un teren de 410 mp, pe care ulterior s-a edificat o construcție cu 3 etaje, parter și pivniță.

Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, la poziția 4620 din Anexa de București figurând pe numele de M.U. și F. apartamente situate în București. Curtea a constatat că, față de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, acest act normativ nu poate reprezenta un titlu valabil de proprietate pentru stat. În ceea ce privește titlul apelantei SC H. SA, curtea a constatat că imobilele revendicate figurează în actul constitutiv al SC H. SA, în care se stabilește în mod expres că din capitalul social inițial fac parte, ca și aport în natură, printre alte imobile, și imobilele din sectorul 1. În cuprinsul aceluiași act constitutiv, se arată că, prin Hotărârea Adunării generale extraordinare a acționarilor din data de 06 ianuarie 2000 a SC H.N.

SA, s-a dispus divizarea societății în două societăți, după cum urmează: SC H.N. SA (în prezent SC H.N. SRL) și SC H. SA. Rezultă că, pe de o parte, există dovada preluării bunului imobil de către stat, iar pe de altă parte, acesta figurează în prezent în patrimoniul unei societăți pe acțiuni cu capital privat, ca aport în natură din partea acționarilor persoane fizice. La dosar nu a fost depusă de către această societate nicio dovadă a dreptului de proprietate al acționarilor care au făcut acest aport în natură, dovadă care se impunea pentru a se putea realiza operațiunea juridică de comparare a titlurilor de proprietate, specifică acțiunii în revendicare. Analiza preferabilității între cele două titluri de proprietate se face prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, însă, în situația de față, nu se poate reține existența unui „bun” în favoarea niciuneia dintre părți.

Astfel, întrucât legea specială sau prevederile C.E.D.O. nu reușesc să ofere criterii obiective și suficiente pentru soluționarea cererii de revendicare, singurele criterii disponibile sunt cele oferite de dreptul comun. Curtea a constatat că ambele părți invocă un titlu, dar pârâta nu face dovada succesiunii dreptului de proprietate pe care îl invocă de la Statul Român către SC H.N. SA, iar apoi către acționarii persoane fizice care au constituit SC H. SA, astfel încât lanțul transmisiunilor nu este dovedit în favoarea pârâtei. Prin urmare, titlul de proprietate invocat de reclamant este preferabil, fiind și mai vechi, dar fiind dovedită și succesiunea legală a acestuia față de titularul inițial al dreptului de proprietate.

Analizând apelul formulat de apelanta SC H.N. SRL, curtea a constatat că, din coroborarea datelor ce rezultă din adresa din 09 ianuarie 2008 cu conținutul și constatările raportului de expertiză efectuat în același dosar, reiese că spațiile comerciale aflate la parterul imobilului, revendicate în prezenta cauză, se află în proprietatea SC H.N. SA, rezultată în urma divizării fostului I.C.R.A.L. Herăstrău. Din analiza conținutului actului adițional la statutul și contractul SC H.N. SRL, rezultă că imobilele revendicate nu se regăsesc printre imobilele reprezentând aportul în natură la înființarea acestei societăți.

Per a contrario, în actul constitutiv al SC H. SA se stabilește în mod expres că din capitalul social inițial fac parte, ca și aport în natură, printre alte imobile, și imobilele din sectorul 1. Cum calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea dintre persoana chemată în judecată ca pârât și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății (posesorul neproprietar), iar pârâta nu mai are calitatea de posesor al imobilelor revendicate, curtea a constatat ca fiind întemeiat motivul de apel privind lipsa calității procesual pasive a apelantei SC H.N. SA. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții Statul Român prin M.F.P. și SC H. SA. 1. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin M.F.P.

formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Statul Român prin M.F.P. nu are calitate procesual pasivă în cauză, nefiind posesorul neproprietar al bunului revendicat. Situația juridică a imobilului în cauză este reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel încât, în mod greșit, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii. Se susține și se argumentează că au fost astfel încălcate prevederile Legii nr. 213/1998 și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii. 2. Pârâta SC H. SA formulează următoarele motive de recurs: Naționalizarea imobilului în litigiu s-a făcut cu respectarea prevederilor legale la data respectivă, iar titlul statului este valabil, fiind mai bine caracterizat decât cel al reclamanților.

Instanța de apel a considerat în mod greșit că se impune compararea de titluri în baza dreptului comun reprezentat de art. 480 C. civ., deoarece Legea nr. 10/2001 instituie cu regim special de restituire a imobilelor preluate prin Decretul nr. 92/1950, foștii proprietari având dreptul, dar și obligația de a se adresa pe cale administrativă, în baza Legii nr. 10/2001, în vederea obținerii de reparații materiale în natură sau prin echivalent. Se mai arată că SC H. SA are proprietatea imobilului din sectorul 1 București prin preluarea activelor, în urma divizării SC H. SA. Prin urmare, imobilul în litigiu cade sub incidența Legii nr. 15/1990 și este astfel, în mod legal, în proprietatea recurentei.

Se susține că recurenta nu a fost niciodată notificată de reclamant sau de altă instituție, despre intenția de revendicare a imobilului, în temeiul Legii 10/2001. În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține că recursurile formulate sunt întemeiate sub următoarele aspecte: 1. În prezentul litigiu, reclamantul M.G. a învestit instanțele cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materie – art. 480 C. civ. – prin care a solicitat să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie cele două apartamente care au aparținut autorului său, situate la parterul imobilului din sectorul 1 București.

În procesul civil, calitatea procesuală pasivă constituie o condiție de exercițiu a acțiunii civile. Justificarea calității procesuale pasive impune stabilirea identității între persoana chemată în judecată și persoana îndatorată în raportul juridic dedus judecății la o anumită conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ. Pornind de la calificarea acțiunii în revendicare ca fiind acțiunea reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, concluzia care se impune este aceea că, într-o astfel de cerere, calitatea procesual pasivă aparține posesorului neproprietar al bunului revendicat. În cauză, pârâtul Statul Român prin M.F.P.

nu este posesorul niciunuia din cele două apartamente revendicate de reclamant, astfel încât chemarea sa în judecată într-o acțiune în revendicare a acestor bunuri, nu se justifică, lipsindu-i calitatea procesuală pasivă. Pe de altă parte, potrivit mențiunilor cuprinse în încheierea de la termenul de judecată din data de 03 septembrie 2008 a Tribunalului București, reclamantul nu a învestit instanțele cu un capăt de cerere distinct prin cae să solicite verificarea legalității titlului statului asupra bunurilor revendicate, pentru a se putea susține că, raportat la un astfel de obiect al cererii de chemare în judecată, pârâtul Statul Român prin M.F.P.ar avea calitate procesuală pasivă. Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind fondată critica vizând lipsa calității procesual pasivă în cauză a Statul Român prin M.F.P.

Sunt fondate și criticile prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate pentru greșita recunoaștere a dreptului reclamantului de a obține, prin promovarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., restituirea imobilelor aflat în patrimoniul SC H. SA.

Potrivit art. 1 din Legea 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat (.) se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi”, sens în care, în conformitate cu prevederile art. 22 din Lege, „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.” Prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a), Legea califică ca fiind preluate în mod abuziv, imobilele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce înseamnă că regimul juridic al unor astfel de bunuri intră, sub aspectul procedurii în care pot fi restituite foștilor proprietari, în sfera de reglementare a acestui act normativ.

Reclamantul a formulat o acțiune în revendicare, în contradictoriu cu Statul Român, SC H. SA și SC H.N. SA, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie – art. 480 și următoarele C. civ. – prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, și aflate în prezent în patrimoniul SC H. SA. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată. Prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Reclamantul nu se află în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se susțineri sau probe în acest sens. În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel care a recunoscut posibilitatea aplicării normei de drept comun, deși aceasta intra în concurs cu norma specială (în cauză fiind vorba despre un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu de stat și deținut de o societate comercială), este nelegală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. În plus, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Este adevărat că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în înțelesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unități deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. 2. Criticile vizând nelegalitate deciziei recurate pentru greșita aplicare a normei generale, aflate în concurs cu o normă specială, cuprinse și în recursul declarat de recurenta SC H. SA, nu vor mai fi analizate, considerentele anterior expuse, în analizarea recursului formulat de Statul Român prin M.F.P.

răspunzând ambelor recursuri sub aceste aspecte. În ceea ce privește nelegalitatea preluării bunurilor în litigiu de către stat, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme, în mod expres legiuitorul califică imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950 ca fiind imobile preluate în mod abuziv. Susținerile privind legalitatea deținerii acestor bunuri de către recurentă nu se impune a mai fi analizată, față de considerentele pentru care, instanța de recurs a apreciat că o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și care ar presupune compararea titlurilor de proprietate ce se opun, nu mai putea fi promovată de reclamant pentru restituirea imobilelor în litigiu.

Recurenta și-a întemeiat recursul formulat și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se bazează pe interpretarea greșită a actului juridic dedus judecații, pe schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic. Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanța de apel.

Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic și de aceea nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și SC H. SA, va modifica în parte decizia recurată în sensul că, în temeiul art. 296 Cpc., va admite apelurile pârâților Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și SC Herăstrău 2000 SA împotriva sentinței civile nr. 1285 din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și va schimba în tot sentința, în sensul că va respinge acțiunea formulată împotriva Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru lipsa calității procesuale pasive și va respinge acțiunea formulată împotriva SC H. SA., menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și SC H. SA împotriva Deciziei civile nr. 92/ A din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâții Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și SC H. SA împotriva sentinței civile nr. 1285 din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în tot sentința în sensul că respinge acțiunea formulată împotriva Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru lipsa calității procesuale pasive. Respinge acțiunea formulată împotriva SC H. SA. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.