ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3496/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3496/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 12 mai 2008, și întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâții

Statul Român prin M.F.P., SC H.N. SA și SC H. SA. și a solicitat instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, în urma comparării titlurilor de

proprietate, să oblige pârâtele SC H.N. SA și SC H. SA, să îi lase în deplină

proprietate și posesie cele două spații comerciale aflate la parterul

imobilului situat în sectorul 1.

Prin sentința civilă nr.

2782 din 18 februarie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat

competența materială în favoarea Tribunalului București, conform art. 2 pct. b

din C. proc. civ., valoarea spațiilor revendicate depășind 5 milioane lei vechi.

Învestit cu

soluționarea cauzei, prin sentința civilă nr. 1285 din 16 noiembrie 2009,

Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea precizată și a

obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentele identificate prin raportul de expertiză întocmit de

expert T.Z. având destinația de magazine aflate la parterul imobilului din sector

1 București.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamantul este succesorul în drepturi al tatălui

său M.F., în baza testamentului public, iar acesta împreună cu fratele său, U.M.

au dobândit un teren în suprafață de 410 mp, pe care ulterior s-a edificat o

construcție cu 3 etaje, parter și pivniță în baza autorizației obținute în anul

1939.

Coroborând probele

administrate, tribunalul a reținut că spațiile comerciale aflate la parterul

imobilului, revendicate în prezenta cauză se află în proprietatea SC H.N. SA,

rezultată în urma divizării fostului I.C.R.A.L. Herăstrău.

Având în vedere

dispozițiile art. 480 C. civ., cum reclamantul și-a dovedit calitatea de

succesor în drepturi al foștilor proprietari ai imobilului de la adresa în

litigiu, inclusiv asupra spațiilor comerciale revendicate, justificând

existența unui „bun" în patrimoniul său în sensul art. 1 din Primul protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în vreme ce pârâții

dețin aceste spații ca urmare a preluării acestora de către stat în baza unui

act normativ considerat abuziv de Legea nr. 10/2001, respectiv Decretul nr. 92/1950,

tribunalul a apreciat întemeiate pretențiile reclamantului și, în consecință, a

obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentele identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert T.Z.

având destinația de magazine aflate la parterul imobilului din sectorul 1

București.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel pârâții Statul Român prin M.F.P., reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiul București, SC H. SA și SC H.N.

SRL.

Prin Decizia civilă nr.

92/ A din 08 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondate apelurile

declarate de pârâții Statul Român prin M.F.P. și SC H. SA, a admis apelul

declarat de pârâta SC H.N. SA și a schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că a respins acțiunea îndreptată împotriva pârâtei SC H.N. SA ca fiind

formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă,

menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Apelantul Statul

Român prin M.F.P. a reiterat excepția lipsei de interes în ceea ce privește

nevalabilitatea titlului statului.

Curtea a constatat

că, potrivit precizării făcute de reclamant prin avocat la termenul de judecată

din 03 septembrie 2008, prima instanță reținut că nu s-a formulat distinct un

capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului

asupra imobilului și a respins excepția lipsei interesului ca rămasă fără

obiect.

Or, având în vedere

principiul disponibilității acțiunii civile, consacrat de art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., instanța este ținută să se pronunțe numai asupra obiectului cererii

(înțeles ca „petit" al acțiunii), astfel cum a fost formulat de către

reclamant. Cât timp acesta a precizat în mod expres că nu a formulat distinct

un capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului

statului asupra imobilului, instanța nu e învestită cu un asemenea capăt de

cerere, astfel încât excepția lipsei de interes a formulării unui asemenea

capăt de cerere apare ca lipsită de obiect.

Dincolo de aceste

considerații procedurale, faptul că este necesară, ca și operațiune juridică

inclusă în soluționarea revendicării, analizarea valabilității titlului

statului, nu duce la concluzia ca există un petit cu acest obiect, pentru a

răsturna concluzia mai sus prezentată. Astfel, acest motiv de apel este

nefondat.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii invocată de apelant, curtea de apel a

reținut că, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recursul în interesul legii, instanța supremă nu a stabilit de

plano o inadmisibilitate a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile

art. 480 C. civ., urmând ca instanțele de judecată învestite cu astfel de

cereri să se pronunțe pe fondul revendicării.

În ceea ce privește

apelul formulat de apelanta SC H. SA, Curtea de apel a reținut, sub aspectul

criticilor reiterate ulterior în calea de atac a recursului că, în mod corect,

prima instanță a acordat preferință titlului reclamantului.

Astfel, reclamantul

este succesorul în drepturi al tatălui său M.F., iar acesta a dobândit un teren

de 410 mp, pe care ulterior s-a edificat o construcție cu 3 etaje, parter și

pivniță.

Imobilul a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, la poziția 4620 din Anexa de

București figurând pe numele de M.U. și F. apartamente situate în București.

Curtea a constatat

că, față de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, acest

act normativ nu poate reprezenta un titlu valabil de proprietate pentru stat.

În ceea ce privește

titlul apelantei SC H. SA, curtea a constatat că imobilele revendicate

figurează în actul constitutiv al SC H. SA, în care se stabilește în mod expres

că din capitalul social inițial fac parte, ca și aport în natură, printre alte

imobile, și imobilele din sectorul 1.

În cuprinsul

aceluiași act constitutiv, se arată că, prin Hotărârea Adunării generale

extraordinare a acționarilor din data de 06 ianuarie 2000 a SC H.N. SA, s-a

dispus divizarea societății în două societăți, după cum urmează: SC H.N. SA (în

prezent SC H.N. SRL) și SC H. SA.

Rezultă că, pe de o

parte, există dovada preluării bunului imobil de către stat, iar pe de altă

parte, acesta figurează în prezent în patrimoniul unei societăți pe acțiuni cu

capital privat, ca aport în natură din partea acționarilor persoane fizice.

La dosar nu a fost

depusă de către această societate nicio dovadă a dreptului de proprietate al

acționarilor care au făcut acest aport în natură, dovadă care se impunea pentru

a se putea realiza operațiunea juridică de comparare a titlurilor de

proprietate, specifică acțiunii în revendicare.

Analiza

preferabilității între cele două titluri de proprietate se face prin prisma

Convenției Europene a Drepturilor Omului, însă, în situația de față, nu se

poate reține existența unui „bun” în favoarea niciuneia dintre părți.

Astfel, întrucât

legea specială sau prevederile C.E.D.O. nu reușesc să ofere criterii obiective

și suficiente pentru soluționarea cererii de revendicare, singurele criterii

disponibile sunt cele oferite de dreptul comun.

Curtea a constatat că

ambele părți invocă un titlu, dar pârâta nu face dovada succesiunii dreptului

de proprietate pe care îl invocă de la Statul Român către SC H.N. SA, iar apoi

către acționarii persoane fizice care au constituit SC H. SA, astfel încât

lanțul transmisiunilor nu este dovedit în favoarea pârâtei.

Prin urmare, titlul

de proprietate invocat de reclamant este preferabil, fiind și mai vechi, dar

fiind dovedită și succesiunea legală a acestuia față de titularul inițial al

dreptului de proprietate.

Analizând apelul

formulat de apelanta SC H.N. SRL, curtea a constatat că, din coroborarea

datelor ce rezultă din adresa din 09 ianuarie 2008 cu conținutul și

constatările raportului de expertiză efectuat în același dosar, reiese că

spațiile comerciale aflate la parterul imobilului, revendicate în prezenta

cauză, se află în proprietatea SC H.N. SA, rezultată în urma divizării fostului

I.C.R.A.L. Herăstrău.

Din analiza

conținutului actului adițional la statutul și contractul SC H.N. SRL, rezultă

că imobilele revendicate nu se regăsesc printre imobilele reprezentând aportul

în natură la înființarea acestei societăți.

Per a contrario, în

actul constitutiv al SC H. SA se stabilește în mod expres că din capitalul

social inițial fac parte, ca și aport în natură, printre alte imobile, și

imobilele din sectorul 1.

Cum calitatea

procesuală pasivă reprezintă identitatea dintre persoana chemată în judecată ca

pârât și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății (posesorul

neproprietar), iar pârâta nu mai are calitatea de posesor al imobilelor

revendicate, curtea a constatat ca fiind întemeiat motivul de apel privind lipsa

calității procesual pasive a apelantei SC H.N. SA.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții Statul Român

prin M.F.P. și SC H. SA.

declarat, pârâtul Statul Român prin M.F.P. formulează următoarele critici de

nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Statul Român prin M.F.P.

nu are calitate procesual pasivă în cauză, nefiind posesorul neproprietar al

bunului revendicat.

Situația juridică a

imobilului în cauză este reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel încât, în

mod greșit, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Se susține și se

argumentează că au fost astfel încălcate prevederile Legii nr. 213/1998 și Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea

unui recurs în interesul legii.

formulează următoarele motive de recurs:

Naționalizarea

imobilului în litigiu s-a făcut cu respectarea prevederilor legale la data

respectivă, iar titlul statului este valabil, fiind mai bine caracterizat decât

cel al reclamanților.

Instanța de apel a

considerat în mod greșit că se impune compararea de titluri în baza dreptului

comun reprezentat de art. 480 C. civ., deoarece Legea nr. 10/2001 instituie cu

regim special de restituire a imobilelor preluate prin Decretul nr. 92/1950,

foștii proprietari având dreptul, dar și obligația de a se adresa pe cale

administrativă, în baza Legii nr. 10/2001, în vederea obținerii de reparații

materiale în natură sau prin echivalent.

Se mai arată că SC H.

SA are proprietatea imobilului din sectorul 1 București prin preluarea

activelor, în urma divizării SC H. SA. Prin urmare, imobilul în litigiu cade

sub incidența Legii nr. 15/1990 și este astfel, în mod legal, în proprietatea

recurentei.

Se susține că

recurenta nu a fost niciodată notificată de reclamant sau de altă instituție,

despre intenția de revendicare a imobilului, în temeiul Legii 10/2001.

În drept, recursul

este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

reține că recursurile formulate sunt întemeiate sub următoarele aspecte:

litigiu, reclamantul M.G. a învestit instanțele cu o acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materie – art. 480 C. civ. – prin

care a solicitat să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și

posesie cele două apartamente care au aparținut autorului său, situate la

parterul imobilului din sectorul 1 București.

În procesul civil,

calitatea procesuală pasivă constituie o condiție de exercițiu a acțiunii

civile. Justificarea calității procesuale pasive impune stabilirea identității

între persoana chemată în judecată și persoana îndatorată în raportul juridic

dedus judecății la o anumită conduită corespunzătoare dreptului subiectiv

corelativ.

Pornind de la

calificarea acțiunii în revendicare ca fiind acțiunea reală prin care

proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de

la posesorul neproprietar, concluzia care se impune este aceea că, într-o

astfel de cerere, calitatea procesual pasivă aparține posesorului neproprietar

al bunului revendicat.

În cauză, pârâtul

Statul Român prin M.F.P. nu este posesorul niciunuia din cele două apartamente

revendicate de reclamant, astfel încât chemarea sa în judecată într-o acțiune

în revendicare a acestor bunuri, nu se justifică, lipsindu-i calitatea

procesuală pasivă.

Pe de altă parte,

potrivit mențiunilor cuprinse în încheierea de la termenul de judecată din data

de 03 septembrie 2008 a Tribunalului București, reclamantul nu a învestit

instanțele cu un capăt de cerere distinct prin cae să solicite verificarea

legalității titlului statului asupra bunurilor revendicate, pentru a se putea

susține că, raportat la un astfel de obiect al cererii de chemare în judecată,

pârâtul Statul Român prin M.F.P.ar avea calitate procesuală pasivă.

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază ca fiind fondată critica vizând lipsa calității procesual

pasivă în cauză a Statul Român prin M.F.P.

Sunt fondate și criticile

prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate pentru greșita

recunoaștere a dreptului reclamantului de a obține, prin promovarea unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., restituirea

imobilelor aflat în patrimoniul SC H. SA.

Potrivit art. 1 din

Legea 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat (.) se restituie, în

natură, în condițiile prezentei legi”, sens în care, în conformitate cu

prevederile art. 22 din Lege, „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6

luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică

deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.”

Prin dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. a), Legea califică ca fiind preluate în mod abuziv, imobilele

naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce înseamnă că regimul

juridic al unor astfel de bunuri intră, sub aspectul procedurii în care pot fi

restituite foștilor proprietari, în sfera de reglementare a acestui act

normativ.

Reclamantul a

formulat o acțiune în revendicare, în contradictoriu cu Statul Român, SC H. SA

și SC H.N. SA, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie – art. 480

și următoarele C. civ. – prin care a solicitat restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, și

aflate în prezent în patrimoniul SC H. SA.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.

Prin decizia în

interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței

unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul

imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că

opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este

exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au

urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este

greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre

legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care,

pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în

decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se

pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

Totodată, s-a

argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Reclamantul nu se

află în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în

care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială

în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se

susțineri sau probe în acest sens.

În consecință, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și

legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială.

Așa cum rezultă din

considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea

10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa

în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele

de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa

de reglementare.

Față de prevederile art.

329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de

drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe, hotărârea instanței de apel care a recunoscut posibilitatea

aplicării normei de drept comun, deși aceasta intra în concurs cu norma

specială (în cauză fiind vorba despre un imobil ce intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu de stat și deținut

de o societate comercială), este nelegală.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin Decizia

nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei

pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa

cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09

iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Este adevărat că prin

decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

În analiza recursului

în înțelesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări,

Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de

către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți

prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Pentru ipoteza în

care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia

unei unități deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, reglementarea unei

proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare

a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei

proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în

posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se

înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată

prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse,

respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

nelegalitate deciziei recurate pentru greșita aplicare a normei generale,

aflate în concurs cu o normă specială, cuprinse și în recursul declarat de

recurenta SC H. SA, nu vor mai fi analizate, considerentele anterior expuse, în

analizarea recursului formulat de Statul Român prin M.F.P. răspunzând ambelor

recursuri sub aceste aspecte.

În ceea ce privește

nelegalitatea preluării bunurilor în litigiu de către stat, Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 2 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme, în mod expres legiuitorul

califică imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950 ca fiind

imobile preluate în mod abuziv.

Susținerile privind

legalitatea deținerii acestor bunuri de către recurentă nu se impune a mai fi

analizată, față de considerentele pentru care, instanța de recurs a apreciat că

o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și care ar presupune

compararea titlurilor de proprietate ce se opun, nu mai putea fi promovată de

reclamant pentru restituirea imobilelor în litigiu.

Recurenta și-a

întemeiat recursul formulat și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată

de instanța de apel nu se bazează pe interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecații, pe schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al unui act juridic.

Potrivit art. 304 pct.

8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs

menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un

litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură

ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de

instanța de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit

act juridic și de aceea nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile

declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

și SC H. SA, va modifica în parte decizia recurată în sensul că, în temeiul art.

296 Cpc., va admite apelurile pârâților Statul Român prin M.F.P. reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și SC Herăstrău

2000 SA împotriva sentinței civile nr. 1285 din 16 noiembrie 2009 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă și va schimba în tot sentința, în

sensul că va respinge acțiunea formulată împotriva Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru

lipsa calității procesuale pasive și va respinge acțiunea formulată împotriva SC

H. SA., menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București și SC H. SA împotriva Deciziei civile

nr. 92/ A din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâții Statul

Român prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București și SC H. SA împotriva sentinței civile nr. 1285 din 16

noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în tot

sentința în sensul că respinge acțiunea formulată împotriva Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru

lipsa calității procesuale pasive.

Respinge acțiunea

formulată împotriva SC H. SA.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.