ÎCCJ, decizie (scj.ro #81774)

Hotărâre de divorț pronunțată într-un stat extracomunitar. Cerere având ca obiect revenirea la numele anterior în cadrul procedurii de exequatur în lipsa unei astfel de mențiuni în hotărârea de divorț. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărâre judecătorească. Exequatur. Index alfabetic : exequatur - divorț Legea nr. 105/1992, art. 22, art. 20, art. 167-169 Conform dispozițiilor art. 169 din Legea nr. 105/1992, sub rezerva verificării condițiilor prevăzute de art. 167 și 168, instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei. Astfel că menționarea în sentința de divorț pronunțată de o instanță străină, a numelui pe care îl va purta petenta după desfacerea căsătoriei, reprezintă o modificare a sentinței, cu nesocotirea prevederilor menționate.

Chiar dacă instanțele ar fi aplicat, în procedura exequaturului, prevederile art. 40 din Codul familiei, în forma în vigoare la data sesizării instanței, tot nu ar fi putut dispune, din oficiu, revenirea petentei la numele avut anterior căsătoriei. Jurisprudența este constantă în a stabili că dacă instanța de divorț nu s-a pronunțat asupra numelui de familie pe care urmează să-l poarte soții după desfacerea căsătoriei nu mai poate fi introdusă o nouă acțiune având un asemenea obiect, ci este necesar să se obțină o modificare a numelui de familie pe cale administrativă. Secția I civilă, decizia nr. 4706 din 21 iunie 2012 Prin decizia nr. 977 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta N.N.

împotriva sentinței civile nr. 300/PI din 25 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a interpretat corect dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind recunoașterea efectelor sentinței de divorț pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția Dreptul Familiei în data de 25 august 2010, în dosar nr. D7xx/10 și că în mod corect prima instanță a respins petitul reclamantei privind revenirea acesteia la numele avut anterior căsătoriei întrucât art. 169 din Legea nr. 105/1992 prevede în mod expres că instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei. În cadrul procedurii recunoașterii unei hotărâri străine, instanța română nu poate să completeze hotărârea pronunțată de statul străin respectiv.

Reclamanta a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici: Reclamanta a cerut instanței române să completeze validarea hotărârii străine cu prevederile art. 40 alin. (3) din Codul familiei în sensul că fiecare dintre foștii soți va purta numele ce avea înainte de căsătorie dacă nu a intervenit o învoială sau instanța nu a dat o încuviințare. Instanța trebuia să sesizeze și să aplice prevederile art. 22 din Legea nr. 105/1992 pentru că, potrivit legii române, odată cu divorțul, instanța română se pronunță și asupra acțiunii accesorii privind petitul de revenire la numele de familie avut anterior căsătoriei. Instanțele au interpretat eronat prevederile art. 169 din Legea nr. 105/1992 pentru că reclamanta nu a cerut modificarea hotărârii de divorț și nici ca instanța română să reexamineze fondul hotărârii străine.

Menționându-se aplicarea art. 40 alin. (3) din Codul familiei, pe temeiul de drept al art. 22 și 20 din Legea nr. 105/1992 instanța de exequatur nu săvârșește niciun fel de modificare a hotărârii de divorț străine și nici nu încalcă prevederile art. 169 din Legea nr. 105/1992, ci dimpotrivă așează hotărârea de divorț străină în limitele legalității românești impuse de legiuitorul român care, odată cu divorțul impune și soluționarea petitului accesoriu de revenire la numele de familie avut anterior căsătoriei.

Recursul a fost respins pentru următoarele considerente: Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat , în forma în vigoare la data sesizării instanței, divorțul este cârmuit de legea aplicabilă potrivit art. 20. Iar art. 20 alin. (1) din aceeași lege prevede că relațiile personale și patrimoniale dintre soți sunt supuse legii naționale comune, iar în cazul în care au cetățenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun. Aceste texte reglementează determinarea legii materiale în soluționarea acțiunii de divorț cu un element de extraneitate. Chiar dacă instanțele de fond ar fi aplicat, în procedura exequaturului, prevederile art. 40 din Codul familiei, în forma în vigoare la data sesizării instanței, tot nu ar fi putut dispune, din oficiu, revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei.

Jurisprudența este constantă în a stabili că dacă instanța de divorț nu s-a pronunțat asupra numelui de familie pe care urmează să-l poarte soții după desfacerea căsătoriei nu mai poate fi introdusă o nouă acțiune având un asemenea obiect, ci este necesar să se obțină o modificare a numelui de familie pe cale administrativă. În aceste condiții, instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor art. 169 din Legea nr. 105/1992 conform cu care, sub rezerva verificării condițiilor prevăzute de art. 167 și 168, instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei.

Câtă vreme, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 167 și 168 din Legea nr. 105/1992, menționarea în sentința de divorț pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția Dreptul Familiei în data de 25 august 2010, în dosar nr. D7xx/10, a numelui pe care îl va purta reclamanta după desfacerea căsătoriei ar reprezenta o modificare a sentinței, cu nesocotirea prevederilor menționate. Față de cele ce preced, criticile formulate nu au întrunit cerințele art. 304 pct. 9 C.proc.civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin.(3) C.proc.civ. recursul a fost respins ca nefondat.