ÎCCJ, decizie (scj.ro #81774)

Hotărâre de divorț pronunțată într-un

stat extracomunitar. Cerere având ca obiect revenirea la numele anterior în

cadrul procedurii de exequatur în lipsa unei astfel de mențiuni în

hotărârea de divorț.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Hotărâre

judecătorească. Exequatur.

Index alfabetic :

exequatur

-

divorț

Legea nr. 105/1992, art. 22,

art. 20, art. 167-169

Conform dispozițiilor art. 169 din Legea nr.

105/1992,

sub rezerva

verificării condițiilor prevăzute de art. 167 și 168,

instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a

hotărârii străine și nici la modificarea ei. Astfel că

menționarea în sentința de divorț

pronunțată de o instanță

străină, a numelui pe care îl va purta petenta după desfacerea

căsătoriei, reprezintă o modificare a sentinței, cu nesocotirea

prevederilor menționate.

Chiar dacă instanțele ar fi aplicat, în

procedura exequaturului, prevederile art. 40 din Codul familiei, în forma în

vigoare la data sesizării instanței, tot nu ar fi putut dispune, din

oficiu, revenirea petentei la numele avut anterior căsătoriei.

Jurisprudența este constantă în a stabili că dacă

instanța de divorț nu s-a pronunțat asupra numelui de familie pe

care urmează să-l poarte soții după desfacerea căsătoriei

nu mai poate fi introdusă o nouă acțiune având un asemenea

obiect, ci este necesar să se obțină o modificare a numelui de

familie pe cale administrativă.

Secția I

civilă, decizia nr. 4706 din 21 iunie 2012

Prin decizia nr. 977 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel

Timișoara, Secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamanta N.N. împotriva sentinței civile nr. 300/PI din 25 ianuarie

2011 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut că prima instanță a interpretat corect

dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind recunoașterea

efectelor sentinței de divorț pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, Secția Dreptul Familiei în data de 25

august 2010, în dosar nr. D7xx/10 și că în mod corect prima instanță

a respins petitul reclamantei privind revenirea acesteia la numele avut

anterior căsătoriei întrucât art. 169 din Legea nr. 105/1992 prevede

în mod expres că instanța română nu poate proceda la examinarea

în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei.

În cadrul procedurii recunoașterii unei

hotărâri străine, instanța română nu poate să

completeze hotărârea pronunțată de statul străin respectiv.

Reclamanta a declarat recurs prin care a formulat

următoarele critici:

Reclamanta a cerut instanței române să

completeze validarea hotărârii străine cu prevederile art. 40 alin.

(3) din Codul familiei în sensul că fiecare dintre foștii soți

va purta numele ce avea înainte de căsătorie dacă nu a

intervenit o învoială sau instanța nu a dat o încuviințare.

Instanța trebuia să sesizeze și să

aplice prevederile art. 22 din Legea nr. 105/1992 pentru că, potrivit

legii române, odată cu divorțul, instanța română se

pronunță și asupra acțiunii accesorii privind petitul de

revenire la numele de familie avut anterior căsătoriei.

Instanțele au interpretat eronat prevederile art.

169 din Legea nr. 105/1992 pentru că reclamanta nu a cerut modificarea

hotărârii de divorț și nici ca instanța română să

reexamineze fondul hotărârii străine.

Menționându-se aplicarea art. 40 alin. (3) din Codul

familiei, pe temeiul de drept al art. 22 și 20 din Legea nr. 105/1992

instanța de exequatur nu săvârșește niciun fel de

modificare a hotărârii de divorț străine și nici nu

încalcă prevederile art. 169 din Legea nr. 105/1992, ci dimpotrivă

așează hotărârea de divorț străină în limitele

legalității românești impuse de legiuitorul român care,

odată cu divorțul impune și soluționarea petitului

accesoriu de revenire la numele de familie avut anterior căsătoriei.

Recursul a fost respins pentru următoarele

considerente:

Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 105/1992

cu privire la reglementarea raporturilor de

drept internațional privat

, în

forma în vigoare la data sesizării instanței,

divorțul este cârmuit de legea aplicabilă

potrivit art. 20.

Iar art. 20 alin. (1) din aceeași lege prevede

că

relațiile personale

și patrimoniale dintre soți sunt supuse legii naționale comune,

iar în cazul în care au cetățenii deosebite, sunt supuse legii

domiciliului lor comun.

Aceste texte reglementează determinarea legii

materiale în soluționarea acțiunii de divorț cu un element de

extraneitate.

Chiar dacă instanțele de fond ar fi aplicat, în

procedura exequaturului, prevederile art. 40 din Codul familiei, în forma în

vigoare la data sesizării instanței, tot nu ar fi putut dispune, din

oficiu, revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei.

Jurisprudența este constantă în a stabili că dacă

instanța de divorț nu s-a pronunțat asupra numelui de familie pe

care urmează să-l poarte soții după desfacerea

căsătoriei nu mai poate fi introdusă o nouă acțiune

având un asemenea obiect, ci este necesar să se obțină o

modificare a numelui de familie pe cale administrativă.

În aceste condiții, instanțele de fond au

făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor

art. 169 din Legea nr. 105/1992 conform cu care,

sub rezerva verificării condițiilor

prevăzute de art. 167 și 168, instanța română nu poate

proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la

modificarea ei.

Câtă vreme, în speță, nu sunt incidente

dispozițiile art. 167 și 168 din Legea nr. 105/1992, menționarea

în sentința de divorț

pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, Secția Dreptul Familiei în data

de 25 august 2010, în dosar nr. D7xx/10, a numelui pe care îl va purta

reclamanta după desfacerea căsătoriei ar reprezenta o modificare

a sentinței, cu nesocotirea prevederilor menționate.

Față de cele ce preced, criticile formulate nu

au întrunit cerințele art. 304 pct. 9 C.proc.civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin.(3) C.proc.civ. recursul a fost respins ca nefondat.