ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6225/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 03 iulie 2002 pe rolul Tribunalului Ialomița, reclamanții C.L. și C.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC M. SA și Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (în continuare, A.P.A.P.S.), să se constate refuzul nejustificat al pârâtelor de a soluționa notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și să se dispună restituirea în natură a imobilului denumit „moară țărănească de făină și mălai”, imobil care a aparținut autorilor reclamanților, C.G. și C.M. și care a fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au adresat notificarea pârâtei SC M. SA, în calitate de unitate deținătoare, solicitând restituirea imobilului în natură.

Prin răspunsul din 16 mai 2001, SC M. SA i-a îndrumat să se adreseze A.P.A.P.S., cu motivarea că societatea comercială a fost privatizată, fiind aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001. Reclamanții au mai arătat că au formulat notificare în termenul legal și către A.P.A.P.S., de la care au primit la data de 05 iunie 2002 răspunsul din 03 iunie 2001, prin care li s-a comunicat că pârâta SC M. SA este competentă să soluționeze notificarea, deoarece contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat cu SC F.G.I.I. SRL, a fost rezoluționat prin efectul deciziei civile nr. 3457 din 29 noiembrie 2000 a Curții de Apel București.

Ca urmare a depunerii la dosar, de către pârâta SC M. SA, a actelor privind divizarea acesteia și preluarea imobilului în patrimoniul SC I. SRL, rezultată din divizare, instanța, prin încheierea din 12 septembrie 2002, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților inițiali și a dispus introducerea în cauză a pârâtei SC I. SRL, ca deținătoare a imobilului în litigiu. Prin încheierea din 09 septembrie 2004, aceeași instanță a dispus citarea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanțelor Publice, pentru situația în care se va aprecia că se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 67/F din 24 februarie 2005, Tribunalul Ialomița a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanți, reținând, în esență, că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul nu mai avea calitatea de acționar la SC M. SA, iar după rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat cu SC F.G.I.I. SRL, Statul nu s-a reînscris ca acționar. Instanța a mai reținut că, într-un litigiu inițiat pe cale separată de către aceiași reclamanți, s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia comercială nr. 159 din 03 februarie 2004 a Curții de Apel București), că privatizarea SC M. SA și preluarea activului în litigiu în patrimoniul SC I. SRL s-au făcut cu respectarea legii.

Constatând că pârâta nu poate fi obligată la restituirea în natură a imobilului și că reclamanții nu au formulat cerere alternativă de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, instanța de fond a considerat că acțiunea reclamanților nu este întemeiată. Prin decizia civilă nr. 1562 din 21 noiembrie 2005, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința civilă nr. 67/F din 24 februarie 2005 și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Ialomița. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că judecata primei instanțe a fost una formală, în condițiile în care nu s-a pronunțat asupra obiectului dedus judecății – soluționarea pe fond a notificării – respingând acțiunea ca neîntemeiată pe motiv că restituirea în natură nu este posibilă, dar omițând să se pronunțe asupra refuzului pârâtelor de a soluționa notificarea.

Prin decizia nr. 2312 din 14 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția civilă și de proprietate intelectuală a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I. SRL.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 955/F din 05 noiembrie 2007, Tribunalul Ialomița a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (în continuare A.V.A.S.), a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, constând în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, pentru imobilul „moară țărănească de făină și mălai” și teren aferent în suprafață de 1203 mp aflat în comuna Reviga, jud. Ialomița, preluat abuziv de stat de la autorii reclamanților, a obligat pe pârâta A.V.A.S.

să emită decizie în sensul celor constatate, a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtele SC I. SRL Slobozia și SC M. SA Slobozia (în faliment) și a obligat pe pârâta A.V.A.S. la plata către reclamanta C.L. sumei de 300 lei cheltuieli de judecată. În motivarea acestei sentințe s-a reținut, în esență, că, în raport de obiectul acțiunii, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, deoarece deținătorul bunului este cunoscut (nefiind astfel incidente prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează situația în care se justifică atragerea în judecată a acestui minister), iar pe de altă parte, în cauză nu este chemat în judecată Statul Român, ca acționar la Fondul Proprietatea, situație în care, în orice caz, Ministerul Economiei și Finanțelor ar participa în calitate de reprezentant al statului, nu în nume propriu.

În ceea ce privește acțiunea îndreptată împotriva celor două societăți comerciale, tribunalul a reținut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul nu mai avea calitatea de acționar la SC M. SA, nefiind aplicabile prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Deși prin sentința civilă nr. 3457 din 29 noiembrie 2000 a Curții de Apel București s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, prin care SC F.G.I.I. SRL dobândise 18,75% din acțiunile deținute de stat la SC M. SA, această hotărâre nu a fost pusă în executare până la data la care Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare, nici până când reclamanții au formulat notificarea și nici ulterior, până la divizarea societății și preluarea activului de către SC I. SRL.

S-a mai reținut că, prin decizia comercială nr. 159 din 03 februarie 2004 a Curții de Apel București, opozabilă părților din prezenta cauză, s-a stabilit în mod irevocabil că, atât privatizarea SC M. SA, cât și divizarea acesteia și preluarea bunului în patrimoniul SA I. SRL s-au făcut cu respectarea legii. Constatând că bunul se găsea, la data intrării în vigoare a legii de reparație, Legea nr. 10/2001, în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, iar ulterior s-a transferat, prin divizare, în patrimoniul SC I. SRL (transfer echivalent unei înstrăinări), instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 29 raportate la art. 26 din lege și a stabilit că reclamanții nu pot pretinde restituirea în natură a imobilului, însă au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent stabilite la valoarea de piață a imobilului, A.V.A.S.

(succesoarea în drepturi a A.P.A.P.S.) având obligația de a emite decizie în acest sens. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâta A.V.A.S. Prin decizia civilă nr. 396/A din 26 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul pârâtei, a admis apelul reclamanților, a anulat în parte sentința și a reținut pentru rejudecare cererea de restituire formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile formulate de apelanta A.V.A.S., care vizau, în esență, depășirea cadrului procesual, în sensul că instanța a acordat măsuri reparatorii, deși reclamanții au solicitat doar restituirea în natură a imobilului, lipsa calității procesuale pasive a acestei autorități și nesocotirea dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora competența acordării și stabilirii valorii măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În argumentarea soluției de respingere a acestui apel, instanța de control judiciar a reținut că: prima instanță s-a pronunțat asupra măsurilor reparatorii în echivalent cu respectarea prevederilor art. 129 alin. (6), art. 312 și art. 315 C. proc.

civ., ținând seama de cele stabilite prin decizia irevocabilă pronunțată în ciclul procesual anterior, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe tocmai pe considerentul că prima soluție pronunțată de instanța de fond nu echivala cu o pronunțare asupra obiectului judecății; în accepțiunea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S.

este instituția publică prin intermediul căreia s-a efectuat privatizarea SC M. SA, astfel încât are calitate procesuală pasivă, având obligația să soluționeze notificarea; dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 reglementează a procedură ulterioară celei administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, care trebuie să se finalizeze cu emiterea unei decizii de soluționare a notificării, ceea ce nu este cazul în speță; prin Decizia nr. XX/2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite a stabilit că instanța este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de soluționare a notificării, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare.

În ceea ce privește apelul reclamanților, care invocau greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, posibilitatea restituirii în natură a imobilului, ca urmare a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și nesoluționarea de către instanță a notificării sub aspectul întinderii despăgubirilor cuvenite, instanța de apel a reținut că: tribunalul a stabilit corect situația de fapt, în sensul că imobilul făcea parte, la data intrării în vigoare a legii de reparație, din patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, iar ulterior s-a transmis prin divizare în patrimoniul unei societăți comerciale cu capital privat, nefiind posibilă restituirea în natură, ci devenind incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) și art. 27.1 din H.G.

nr. 498/2003, potrivit cărora reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent; Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este incidentă situația prevăzută la art. 28 din Lege nr. 10/2001 (respectiv, ca unitatea deținătoare să nu fi putut fi identificată); argumentul apelanților reclamanți privind necuantificarea despăgubirilor a fost singurul găsit întemeiat, instanța de apel considerând că, în virtutea Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile unite, în baza principiului plenitudinii de competență și întrucât litigiul se afla pe rolul instanței la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța de judecată trebuie să stabilească și întinderea despăgubirilor.

Decizia civilă nr. 396/A din 26 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a rămas irevocabilă prin decizia nr. 6320 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizie prin care s-a respins ca inadmisibil recursul reclamanților și ca nefondat recursul pârâtei A.V.A.S. În considerentele acestei decizii s-a reținut că soluția dată de instanța de apel cu privire la apelul reclamanților are caracter intermediar, în sensul că pregătește soluționarea fondului cererii formulate de reclamanți în contradictoriu cu A.V.A.S. și, întrucât nu dezinvestește instanța de apel, nu este susceptibilă de recurs în mod separat.

Recursul pârâtei A.V.A.S. a fost considerat în principiu admisibil, deoarece privește acea parte a hotărârii cu caracter definitiv asupra fondului litigiului. Cu toate acestea, criticile pârâtei au fost găsite neîntemeiate, reținându-se că instanțele au soluționat cauza în limitele învestirii, calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire a fost stabilită prin sentința de fond, care nu a fost atacată de către pârâtă, aceasta nu poate invoca beneficiul prorogării termenului de soluționare a notificării și nici nu poate susține că prin hotărârea din apel a fost obligată să acorde reclamanților măsuri reparatorii, în condițiile în care cererea de restituire în contradictoriu cu această pârâtă urmează a fi soluționată pe fond urmare a admiterii apelului reclamanților și anulării în parte a sentinței primei instanțe.

Prin decizia civilă nr. 606/A din 01 noiembrie 2010, pronunțată în evocarea fondului, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea formulată de reclamanți și a obligat pe pârâții A.V.A.S., Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, SC M. SA și SC I. SRL să acorde despăgubiri acestora în valoare de 137.290 lei reprezentând valoarea de piață a morii, a instalațiilor și a terenului aferent (valoare stabilită pe baza expertizelor efectuate în cauză). Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, SC I. SRL și A.V.A.S.

Recurenții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că între considerentele și dispozitivul deciziei recurate există contradicție. Astfel, deși în considerente se reține că are calitate procesuală pasivă doar A.V.A.S., în dispozitiv se admite acțiunea și în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița. Această contradicție face ca hotărârea să fie pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., în temeiul cărora considerentele unei hotărâri judecătorești trebuie să fie în concordanță cu dispozitivul, scopul motivării fiind tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță.

Recurenții mai arată că, prin decizia nr. 396 din 26 mai 2008, instanța de apel a anulat în parte sentința și a reținut cauza numai pentru rejudecarea cererii de restituire formulată în contradictoriu cu A.V.A.S. Prin această decizie s-a stabilit cadrul procesual, menținându-se soluțiile date de instanța de fond pe aspectul lipsei calității procesuale pasive a acestor doi recurenți-pârâți. Aceste aspecte au fost, de asemenea, reținute în considerentele deciziei recurate, însă în dispozitiv se consemnează o altă soluție. Recurenta pârâtă SC I. SRL susține același motiv de recurs, în sensul că, deși în finalul considerentelor deciziei recurate instanța reține că va admite cererea reclamanților și va obliga pe pârâta A.V.A.S.

la despăgubiri, în dispozitiv se admite cererea în contradictoriu cu toți pârâții. Recurenta pârâtă A.V.A.S. invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susține următoarele argumente: Hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007. Potrivit acestor prevederi legale, A.V.A.S. nu poate fi obligată la plata efectivă a despăgubirilor, competența stabilirii și acordării despăgubirilor revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pe baza deciziei emise de această comisie, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite titlul de conversie și/sau titlu de plată în condițiile legii.

Recurenta mai susține că nu-i poate fi imputată împrejurarea că nu a soluționat notificarea în sensul de a propune, conform competenței sale legale, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care, pe de o parte, reclamanții au solicitat și au insistat să le fie restituit imobilul în natură, iar pe de altă parte, dosarul administrativ nu era complet, nefiind depuse actele doveditoare în condițiile art. 22 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, deși li s-a solicitat acest lucru. În aceste condiții, recurenta A.V.A.S. consideră că este încă în termenul legal de analizare a notificării, aceasta fiind condiționată de soluționarea irevocabilă a cererii de restituire în natură și de depunerea de către reclamanți a actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat.

Competența instanței intervine numai în măsura în care se emite decizia sau dispoziția motivată de către A.V.A.S., numai aceasta putând face obiectul controlului de legalitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Aceeași recurentă mai arată că instanța de apel, stabilind cuantumul despăgubirilor, a încălcat procedura administrativă specială prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Recurenta A.V.A.S. critică și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând că nu se poate reține reaua credință sau comportarea neglijentă pricinuită prin apărarea sa în proces, iar pe de altă parte, suma stabilită cu acest titlu în sarcina sa (600 lei) este arbitrară, deoarece nu există dovezi cu privire la costurile reale ale procesului.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte găsește recursurile fondate, pentru următoarele considerente: Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținut de recurenții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița și SC I. SRL este fondat, deoarece există contrarietate între dispozitivul și considerentele deciziei recurate, în sensul că, deși în considerente se reține că, sub aspectul capătului de cerere privind măsurile reparatorii în echivalent, calitate procesuală pasivă are exclusiv A.V.A.S., totuși, în dispozitiv, figurează în calitate de debitori ai obligației de acordare a despăgubirilor toți pârâții.

În ceea ce privește recursul declarat de A.V.A.S., Înalta Curte constată că argumentele acesteia sunt întemeiate numai în parte, după cum urmează: Justificările invocate de recurenta A.V.A.S., în ceea ce privește atitudinea sa de a nu soluționa notificarea, respectiv, existența unei solicitări din partea reclamanților de a li se restitui imobilul în natură, lipsa unor documente doveditoare la dosarul administrativ, precum și susținerea aceleiași recurente privitoare la prorogarea termenului de 60 de zile, nu pot fi primite, având în vedere că aceste aspecte au fost deja invocate și lămurite în ciclul procesual anterior, prin decizia nr. 6320 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Prin decizia amintită, s-a respins recursul declarat de A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 396 din 26 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în considerentele deciziei din recurs reținându-se că prin sentința primei instanțe, neatacată cu apel de către A.V.A.S., s-a stabilit implicit calitatea reclamanților de a solicita măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, că A.V.A.S. nu poate invoca în beneficiul său prorogarea termenului de soluționare a notificării, în condițiile în care adresa prin care li s-a comunicat reclamanților că dosarul administrativ nu este complet poartă dată ulterioară momentului împlinirii termenului de 60 zile prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, iar tergiversarea soluționării notificării nu poate fi imputată reclamanților.

În raport de aceste considerente, care au justificat respingerea recursului declarat de A.V.A.S. în ciclul procesual anterior, soluție care are caracter irevocabil și efect obligatoriu pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ., aceleași probleme de drept nu mai pot fi reiterate în faza procesuală a rejudecării. De asemenea, este nefondată critica aceleiași recurente privind necompetența instanței de judecată de a soluționa fondul cererii de acordare de măsuri reparatorii, în condițiile inexistenței unei decizii sau a unei dispoziții motivate, emisă de către A.V.A.S. Absența răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură sau prin echivalent) a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat de către tribunal, în condițiile legii speciale.

Instanța sesizată cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizia sau dispoziția asupra notificării este competentă să examineze și fondul cauzei, administrând probele necesare și dispunând admiterea sau respingerea cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz. A considera că, în situația în care persoana juridică notificată refuză să emită decizia sau dispoziția asupra notificării, instanța nu ar fi competentă să examineze și fondul cauzei, ar conduce la un formalism nejustificat, ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și ar împiedica persoanele îndreptățite să-și valorifice drepturile recunoscute de lege, impunându-le să aștepte timp nelimitat un răspuns și să fie la discreția unității notificate, ceea ce încalcă, practic, dreptul de acces la justiție și cerința soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.

În același sens, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile unite (prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001 , este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă), s-a reținut că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale, iar protecția juridică a dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, recunoscut prin lege, nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicției.

Înalta Curtea găsește fondate criticile recurentei A.V.A.S. privitoare la greșita obligare a acestei pârâte la acordarea efectivă a despăgubirilor, precum și cuantificarea acestora de către instanța de judecată. Din analiza prevederilor Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că legiuitorul nu a înțeles să stabilească în sarcina unităților deținătoare sau a entităților învestite cu soluționarea notificărilor (primării, prefecturi, instituțiile publice care au efectuat privatizarea etc.) obligația de a plăti efectiv sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv.

Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”, iar potrivit art. 29 alin. (3), în cazul imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), măsurile reparatorii se propun de către instituția publică care efectuează, sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Legea specială, la care face trimitere art. 26 alin. (1) mai sus citat, este Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înființat, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această Comisie are competența de a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor și de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire. Beneficiarul titlului de despăgubire îl poate valorifica într-una dintre modalitățile prevăzute de art. 18 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Ca urmare a modificării prin O.U.G.

nr. 81/2007, s-a înființat Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în structura Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care are ca atribuție principală acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată, în limita unei sume de maximum 500.000 lei. Persoanele îndreptățite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 lei pot opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 lei, diferența urmând a fi acordată în acțiuni.

Argumentul reținut de instanța de apel, în ceea ce privește stabilirea întinderii despăgubirilor, și anume, incidența deciziei nr. LII (52)/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, urmează a fi înlăturat, deoarece prin această decizie s-a statuat cu privire la inaplicabilitatea prevederilor cuprinse în art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, exclusiv în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii respective, atacate în termenul legal, nu și în situația în care notificarea nu a fost soluționată. În raport de procedura specială de stabilire și acordare a despăgubirilor, reglementată conform dispozițiilor legale enunțate, hotărârea instanței de apel, care obligă A.V.A.S.

la acordarea despăgubirilor în valoare de 137.290 lei, este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se impune admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul stabilirii în sarcina exclusivă a pârâtei A.V.A.S. a obligației de a emite decizia cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu. Urmează a fi menținută soluția obligării acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel, în raport de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care a căzut în pretenții este obligată să-i plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată.

Susținerea acestei pârâte, în sensul că nu poate fi reținută reaua credință sau neglijența în conduita sa procesuală, nu poate fi primită, deoarece dispozițiile procedurale menționate dau dreptul părții care a câștigat procesul să-și recupereze cheltuielile de judecată de la adversarul care a pierdut, indiferente de existența relei credințe a acestuia. De asemenea, se constată că prin chitanța depusă la fila 79 din vol. I al dosarului nr. 2744/98/2007 al instanței de apel, intimatele reclamante au făcut dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Direcția generală a finanțelor publice Ialomița în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, de SC I. SRL și de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 606/A din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Modifică în parte decizia, în sensul că obligă pe recurenta - pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la emiterea deciziei cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2011.