ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 21.09.2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6225/2011

HOTĂRÂRE

21.09.2011

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6225/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 03 iulie 2002 pe rolul Tribunalului Ialomița,

reclamanții C.L. și C.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC M. SA și

Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (în

continuare, A.P.A.P.S.), să se constate refuzul nejustificat al pârâtelor de a

soluționa notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și să se dispună

restituirea în natură a imobilului denumit „moară țărănească de făină și

mălai”, imobil care a aparținut autorilor reclamanților, C.G. și C.M. și care a

fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că au adresat notificarea pârâtei SC M. SA, în

calitate de unitate deținătoare, solicitând restituirea imobilului în natură.

Prin răspunsul din 16 mai 2001, SC M. SA i-a îndrumat să se adreseze A.P.A.P.S.,

cu motivarea că societatea comercială a fost privatizată, fiind aplicabile

prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001. Reclamanții au mai arătat că au

formulat notificare în termenul legal și către A.P.A.P.S., de la care au primit

la data de 05 iunie 2002 răspunsul din 03 iunie 2001, prin care li s-a

comunicat că pârâta SC M. SA este competentă să soluționeze notificarea,

deoarece contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat cu SC F.G.I.I.

SRL, a fost rezoluționat prin efectul deciziei civile nr. 3457 din 29 noiembrie

2000 a Curții de Apel București.

Ca urmare a depunerii

la dosar, de către pârâta SC M. SA, a actelor privind divizarea acesteia și

preluarea imobilului în patrimoniul SC I. SRL, rezultată din divizare,

instanța, prin încheierea din 12 septembrie 2002, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților inițiali și a dispus introducerea în

cauză a pârâtei SC I. SRL, ca deținătoare a imobilului în litigiu.

Prin încheierea din

09 septembrie 2004, aceeași instanță a dispus citarea în cauză, în calitate de

pârât, a Ministerului Finanțelor Publice, pentru situația în care se va aprecia

că se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma

despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr.

67/F din 24 februarie 2005, Tribunalul Ialomița a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamanți, reținând, în esență, că la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 statul nu mai avea calitatea de acționar la SC M. SA, iar

după rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat cu SC F.G.I.I.

SRL, Statul nu s-a reînscris ca acționar.

Instanța a mai

reținut că, într-un litigiu inițiat pe cale separată de către aceiași

reclamanți, s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia

comercială nr. 159 din 03 februarie 2004 a Curții de Apel București), că

privatizarea SC M. SA și preluarea activului în litigiu în patrimoniul SC I.

SRL s-au făcut cu respectarea legii.

Constatând că pârâta

nu poate fi obligată la restituirea în natură a imobilului și că reclamanții nu

au formulat cerere alternativă de acordare de măsuri reparatorii în echivalent,

instanța de fond a considerat că acțiunea reclamanților nu este întemeiată.

Prin decizia civilă nr.

1562 din 21 noiembrie 2005, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanți, a

desființat sentința civilă nr. 67/F din 24 februarie 2005 și a trimis cauza

spre rejudecare la Tribunalul Ialomița.

În considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut că judecata primei instanțe a fost

una formală, în condițiile în care nu s-a pronunțat asupra obiectului dedus

judecății – soluționarea pe fond a notificării – respingând acțiunea ca

neîntemeiată pe motiv că restituirea în natură nu este posibilă, dar omițând să

se pronunțe asupra refuzului pârâtelor de a soluționa notificarea.

Prin decizia nr. 2312

din 14 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția civilă și de proprietate

intelectuală a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I. SRL.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 955/F din 05 noiembrie 2007, Tribunalul Ialomița a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor și a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis

acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului (în continuare A.V.A.S.), a constatat că

reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, constând în

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor, pentru imobilul „moară țărănească de făină

și mălai” și teren aferent în suprafață de 1203 mp aflat în comuna Reviga, jud.

Ialomița, preluat abuziv de stat de la autorii reclamanților, a obligat pe

pârâta A.V.A.S. să emită decizie în sensul celor constatate, a respins acțiunea

în contradictoriu cu pârâtele SC I. SRL Slobozia și SC M. SA Slobozia (în

faliment) și a obligat pe pârâta A.V.A.S. la plata către reclamanta C.L. sumei

de 300 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei

sentințe s-a reținut, în esență, că, în raport de obiectul acțiunii, Ministerul

Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, deoarece deținătorul

bunului este cunoscut (nefiind astfel incidente prevederile art. 28 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, care reglementează situația în care se justifică

atragerea în judecată a acestui minister), iar pe de altă parte, în cauză nu

este chemat în judecată Statul Român, ca acționar la Fondul Proprietatea, situație în care, în orice caz, Ministerul Economiei și Finanțelor ar

participa în calitate de reprezentant al statului, nu în nume propriu.

În ceea ce privește

acțiunea îndreptată împotriva celor două societăți comerciale, tribunalul a

reținut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul nu mai avea

calitatea de acționar la SC M. SA, nefiind aplicabile prevederile art. 21 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Deși prin sentința civilă nr. 3457 din 29

noiembrie 2000 a Curții de Apel București s-a dispus rezoluțiunea contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni, prin care SC F.G.I.I. SRL dobândise 18,75% din

acțiunile deținute de stat la SC M. SA, această hotărâre nu a fost pusă în

executare până la data la care Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare, nici până

când reclamanții au formulat notificarea și nici ulterior, până la divizarea

societății și preluarea activului de către SC I. SRL. S-a mai reținut că, prin

decizia comercială nr. 159 din 03 februarie 2004 a Curții de Apel București,

opozabilă părților din prezenta cauză, s-a stabilit în mod irevocabil că, atât

privatizarea SC M. SA, cât și divizarea acesteia și preluarea bunului în

patrimoniul SA I. SRL s-au făcut cu respectarea legii.

Constatând că bunul

se găsea, la data intrării în vigoare a legii de reparație, Legea nr. 10/2001,

în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, iar ulterior s-a

transferat, prin divizare, în patrimoniul SC I. SRL (transfer echivalent unei

înstrăinări), instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 29 raportate la art.

26 din lege și a stabilit că reclamanții nu pot pretinde restituirea în natură

a imobilului, însă au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent stabilite la

valoarea de piață a imobilului, A.V.A.S. (succesoarea în drepturi a A.P.A.P.S.)

având obligația de a emite decizie în acest sens.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții și pârâta A.V.A.S. Prin decizia civilă nr.

396/A din 26 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul pârâtei, a admis apelul

reclamanților, a anulat în parte sentința și a reținut pentru rejudecare

cererea de restituire formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., menținând

celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a

apreciat că sunt neîntemeiate criticile formulate de apelanta A.V.A.S., care

vizau, în esență, depășirea cadrului procesual, în sensul că instanța a acordat

măsuri reparatorii, deși reclamanții au solicitat doar restituirea în natură a

imobilului, lipsa calității procesuale pasive a acestei autorități și

nesocotirea dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora

competența acordării și stabilirii valorii măsurilor reparatorii revine

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În argumentarea

soluției de respingere a acestui apel, instanța de control judiciar a reținut

că: prima instanță s-a pronunțat asupra măsurilor reparatorii în echivalent cu

respectarea prevederilor art. 129 alin. (6), art. 312 și art. 315 C. proc. civ., ținând seama de cele stabilite prin decizia irevocabilă pronunțată în ciclul

procesual anterior, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe

tocmai pe considerentul că prima soluție pronunțată de instanța de fond nu

echivala cu o pronunțare asupra obiectului judecății; în accepțiunea

prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S. este instituția publică

prin intermediul căreia s-a efectuat privatizarea SC M. SA, astfel încât are

calitate procesuală pasivă, având obligația să soluționeze notificarea;

dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 reglementează a procedură

ulterioară celei administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, care trebuie să

se finalizeze cu emiterea unei decizii de soluționare a notificării, ceea ce nu

este cazul în speță; prin Decizia nr. XX/2007 Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite a stabilit că instanța este competentă să soluționeze

pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de soluționare a

notificării, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului

nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare.

În ceea ce privește

apelul reclamanților, care invocau greșita admitere a excepției lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor,

posibilitatea restituirii în natură a imobilului, ca urmare a rezoluțiunii

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și nesoluționarea de către

instanță a notificării sub aspectul întinderii despăgubirilor cuvenite,

instanța de apel a reținut că: tribunalul a stabilit corect situația de fapt,

în sensul că imobilul făcea parte, la data intrării în vigoare a legii de

reparație, din patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, iar ulterior

s-a transmis prin divizare în patrimoniul unei societăți comerciale cu capital

privat, nefiind posibilă restituirea în natură, ci devenind incidente

dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) și art. 27.1 din H.G. nr. 498/2003,

potrivit cărora reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent;

Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, deoarece

nu este incidentă situația prevăzută la art. 28 din Lege nr. 10/2001 (respectiv,

ca unitatea deținătoare să nu fi putut fi identificată); argumentul apelanților

reclamanți privind necuantificarea despăgubirilor a fost singurul găsit

întemeiat, instanța de apel considerând că, în virtutea Deciziei nr. 52/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile unite, în baza principiului

plenitudinii de competență și întrucât litigiul se afla pe rolul instanței la

data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța de judecată trebuie să

stabilească și întinderea despăgubirilor.

Decizia civilă nr. 396/A

din 26 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a rămas irevocabilă prin decizia nr. 6320

din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizie prin care s-a respins ca inadmisibil recursul

reclamanților și ca nefondat recursul pârâtei A.V.A.S.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că soluția dată de instanța de apel cu privire la

apelul reclamanților are caracter intermediar, în sensul că pregătește

soluționarea fondului cererii formulate de reclamanți în contradictoriu cu A.V.A.S.

și, întrucât nu dezinvestește instanța de apel, nu este susceptibilă de recurs

în mod separat. Recursul pârâtei A.V.A.S. a fost considerat în principiu

admisibil, deoarece privește acea parte a hotărârii cu caracter definitiv

asupra fondului litigiului. Cu toate acestea, criticile pârâtei au fost găsite

neîntemeiate, reținându-se că instanțele au soluționat cauza în limitele

învestirii, calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire a

fost stabilită prin sentința de fond, care nu a fost atacată de către pârâtă,

aceasta nu poate invoca beneficiul prorogării termenului de soluționare a

notificării și nici nu poate susține că prin hotărârea din apel a fost obligată

să acorde reclamanților măsuri reparatorii, în condițiile în care cererea de

restituire în contradictoriu cu această pârâtă urmează a fi soluționată pe fond

urmare a admiterii apelului reclamanților și anulării în parte a sentinței

primei instanțe.

Prin decizia civilă nr.

606/A din 01 noiembrie 2010, pronunțată în evocarea fondului, Curtea de Apel

București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a

admis cererea formulată de reclamanți și a obligat pe pârâții A.V.A.S.,

Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița,

SC M. SA și SC I. SRL să acorde despăgubiri acestora în valoare de 137.290 lei

reprezentând valoarea de piață a morii, a instalațiilor și a terenului aferent

(valoare stabilită pe baza expertizelor efectuate în cauză).

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița,

SC I. SRL și A.V.A.S.

Recurenții Ministerul

Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița invocă

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că între

considerentele și dispozitivul deciziei recurate există contradicție. Astfel,

deși în considerente se reține că are calitate procesuală pasivă doar A.V.A.S.,

în dispozitiv se admite acțiunea și în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița. Această

contradicție face ca hotărârea să fie pronunțată cu încălcarea prevederilor art.

261 C. proc. civ., în temeiul cărora considerentele unei hotărâri

judecătorești trebuie să fie în concordanță cu dispozitivul, scopul motivării

fiind tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță.

Recurenții mai arată că, prin decizia nr. 396 din 26 mai 2008, instanța de apel

a anulat în parte sentința și a reținut cauza numai pentru rejudecarea cererii

de restituire formulată în contradictoriu cu A.V.A.S. Prin această decizie s-a

stabilit cadrul procesual, menținându-se soluțiile date de instanța de fond pe

aspectul lipsei calității procesuale pasive a acestor doi recurenți-pârâți.

Aceste aspecte au fost, de asemenea, reținute în considerentele deciziei

recurate, însă în dispozitiv se consemnează o altă soluție.

Recurenta pârâtă SC I.

SRL susține același motiv de recurs, în sensul că, deși în finalul

considerentelor deciziei recurate instanța reține că va admite cererea

reclamanților și va obliga pe pârâta A.V.A.S. la despăgubiri, în dispozitiv se

admite cererea în contradictoriu cu toți pârâții.

Recurenta pârâtă A.V.A.S.

invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susține următoarele argumente:

Hotărârea este dată

cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 29 din Legea nr. 10/2001,

republicată, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007.

Potrivit acestor prevederi legale, A.V.A.S. nu poate fi obligată la plata

efectivă a despăgubirilor, competența stabilirii și acordării despăgubirilor

revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pe baza deciziei

emise de această comisie, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților va emite titlul de conversie și/sau titlu de plată în condițiile

legii.

Recurenta mai susține

că nu-i poate fi imputată împrejurarea că nu a soluționat notificarea în sensul

de a propune, conform competenței sale legale, acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent, în condițiile în care, pe de o parte, reclamanții au solicitat

și au insistat să le fie restituit imobilul în natură, iar pe de altă parte,

dosarul administrativ nu era complet, nefiind depuse actele doveditoare în

condițiile art. 22 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, deși li s-a solicitat

acest lucru.

În aceste condiții,

recurenta A.V.A.S. consideră că este încă în termenul legal de analizare a

notificării, aceasta fiind condiționată de soluționarea irevocabilă a cererii

de restituire în natură și de depunerea de către reclamanți a actelor

doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat.

Competența instanței intervine numai în măsura în care se emite decizia sau

dispoziția motivată de către A.V.A.S., numai aceasta putând face obiectul

controlului de legalitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceeași recurentă mai

arată că instanța de apel, stabilind cuantumul despăgubirilor, a încălcat

procedura administrativă specială prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recurenta A.V.A.S.

critică și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând că nu se

poate reține reaua credință sau comportarea neglijentă pricinuită prin apărarea

sa în proces, iar pe de altă parte, suma stabilită cu acest titlu în sarcina sa

(600 lei) este arbitrară, deoarece nu există dovezi cu privire la costurile

reale ale procesului.

Examinând decizia

recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte găsește

recursurile fondate, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținut de recurenții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice

Ialomița și SC I. SRL este fondat, deoarece există contrarietate între

dispozitivul și considerentele deciziei recurate, în sensul că, deși în

considerente se reține că, sub aspectul capătului de cerere privind măsurile

reparatorii în echivalent, calitate procesuală pasivă are exclusiv A.V.A.S., totuși,

în dispozitiv, figurează în calitate de debitori ai obligației de acordare a

despăgubirilor toți pârâții.

În ceea ce privește

recursul declarat de A.V.A.S., Înalta Curte constată că argumentele acesteia

sunt întemeiate numai în parte, după cum urmează:

Justificările

invocate de recurenta A.V.A.S., în ceea ce privește atitudinea sa de a nu

soluționa notificarea, respectiv, existența unei solicitări din partea

reclamanților de a li se restitui imobilul în natură, lipsa unor documente

doveditoare la dosarul administrativ, precum și susținerea aceleiași recurente

privitoare la prorogarea termenului de 60 de zile, nu pot fi primite, având în

vedere că aceste aspecte au fost deja invocate și lămurite în ciclul procesual

anterior, prin decizia nr. 6320 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Prin decizia

amintită, s-a respins recursul declarat de A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 396

din 26 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, în considerentele deciziei din recurs reținându-se

că prin sentința primei instanțe, neatacată cu apel de către A.V.A.S., s-a

stabilit implicit calitatea reclamanților de a solicita măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001, că A.V.A.S. nu poate invoca în beneficiul său

prorogarea termenului de soluționare a notificării, în condițiile în care

adresa prin care li s-a comunicat reclamanților că dosarul administrativ nu

este complet poartă dată ulterioară momentului împlinirii termenului de 60 zile

prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, iar tergiversarea

soluționării notificării nu poate fi imputată reclamanților.

În raport de aceste

considerente, care au justificat respingerea recursului declarat de A.V.A.S. în

ciclul procesual anterior, soluție care are caracter irevocabil și efect obligatoriu

pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ., aceleași probleme de drept nu mai pot fi reiterate în faza procesuală a

rejudecării.

De asemenea, este

nefondată critica aceleiași recurente privind necompetența instanței de judecată

de a soluționa fondul cererii de acordare de măsuri reparatorii, în condițiile

inexistenței unei decizii sau a unei dispoziții motivate, emisă de către A.V.A.S.

Absența răspunsului

persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură

sau prin echivalent) a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat de către

tribunal, în condițiile legii speciale.

Instanța sesizată cu

acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizia sau

dispoziția asupra notificării este competentă să examineze și fondul cauzei,

administrând probele necesare și dispunând admiterea sau respingerea cererii de

acordare de măsuri reparatorii, după caz.

A considera că, în

situația în care persoana juridică notificată refuză să emită decizia sau

dispoziția asupra notificării, instanța nu ar fi competentă să examineze și

fondul cauzei, ar conduce la un formalism nejustificat, ar nesocoti caracterul

reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și ar împiedica persoanele îndreptățite să-și

valorifice drepturile recunoscute de lege, impunându-le să aștepte timp

nelimitat un răspuns și să fie la discreția unității notificate, ceea ce

încalcă, practic, dreptul de acces la justiție și cerința soluționării cauzelor

într-un termen rezonabil.

În același sens, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile unite (prin care s-a admis recursul în

interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că instanța căreia îi

revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului

persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau

dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri,

potrivit Legii nr. 10/2001

, este secția civilă a

tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică

respectivă), s-a reținut că

absența

răspunsului persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de

restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile

procedurii speciale, iar protecția juridică a dreptului la acordarea de măsuri

reparatorii, recunoscut prin lege,

nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are

plenitudinea jurisdicției.

Înalta Curtea găsește

fondate criticile recurentei A.V.A.S. privitoare la greșita obligare a acestei

pârâte la acordarea efectivă a despăgubirilor, precum și cuantificarea acestora

de către instanța de judecată.

Din

analiza prevederilor Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că legiuitorul nu

a înțeles să stabilească în sarcina unităților deținătoare sau a entităților

învestite cu soluționarea notificărilor (primării, prefecturi, instituțiile

publice care au efectuat privatizarea etc.) obligația de a plăti efectiv sume

de bani cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv.

Art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că: „Dacă restituirea

în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea

învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art.

25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau

servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este

posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”, iar potrivit art.

29 alin. (3), în cazul imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), măsurile

reparatorii se propun de către instituția publică care efectuează, sau, după

caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile

în mod corespunzător.

Legea

specială, la care face trimitere art. 26 alin. (1) mai sus citat, este Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înființat, în subordinea Cancelariei

Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această

Comisie are competența de a analiza și stabili cuantumul final al

despăgubirilor și de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire.

Beneficiarul titlului de despăgubire îl poate valorifica într-una dintre

modalitățile prevăzute de art. 18

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea

procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

urmare a modificării prin O.U.G. nr. 81/2007, s-a înființat Direcția pentru

Acordarea Despăgubirilor în Numerar în structura Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților, care are ca atribuție principală acordarea de

despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de

plată, în limita unei sume de maximum 500.000 lei. Persoanele îndreptățite la

despăgubiri în cuantum de peste 500.000 lei pot opta pentru acordarea de

despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 lei, diferența urmând a fi

acordată în acțiuni.

Argumentul

reținut de instanța de apel, în ceea ce privește stabilirea întinderii

despăgubirilor, și anume, incidența deciziei nr. LII (52)/2007 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, urmează a fi înlăturat,

deoarece prin această decizie s-a statuat cu privire la inaplicabilitatea

prevederilor cuprinse în art. 16 și următoarele din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, exclusiv în cazul deciziilor/dispozițiilor emise

anterior intrării în vigoare a legii respective, atacate în termenul legal, nu

și în situația în care notificarea nu a fost soluționată.

În

raport de procedura specială de stabilire și acordare a despăgubirilor,

reglementată conform dispozițiilor legale enunțate, hotărârea instanței de

apel, care obligă A.V.A.S. la acordarea despăgubirilor în valoare de 137.290

lei, este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, fiind astfel

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

consecință, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se impune admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în

sensul stabilirii în sarcina exclusivă a pârâtei A.V.A.S. a obligației de a

emite decizia cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul în litigiu.

Urmează

a fi menținută soluția obligării acestei pârâte la plata cheltuielilor de

judecată în apel, în raport de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora partea care a căzut în pretenții este obligată să-i plătească

celeilalte părți cheltuielile de judecată. Susținerea acestei pârâte, în sensul

că nu poate fi reținută reaua credință sau neglijența în conduita sa

procesuală, nu poate fi primită, deoarece dispozițiile procedurale menționate dau

dreptul părții care a câștigat procesul să-și recupereze cheltuielile de

judecată de la adversarul care a pierdut, indiferente de existența relei