ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3253/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1033 pronunțată în Dosarul nr. 36170/3/2007 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea precizată formulată de contestatorii N.I. și O.C.P., în contradictoriu cu intimații Primăria Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General și a fost obligată pârâta să restituie în natură apartamentul nr. a din B-dul L.C., București și să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, pentru apartamentele nr. b și c și pentru garajul nr. 1, aflate în imobilul situat la aceeași adresă. Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel la 20 noiembrie 2009 de către Municipiul București prin Primarul General, cu respectarea termenului prevăzut de art. 284 C. proc.

civ., sentința fiind comunicată Primăriei Municipiului București la 16 noiembrie 2009. Prin decizia civilă nr. 385/A/2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul cu următoarea motivare. În motivele de apel s-a criticat sentința arătându-se că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, obligând pârâtul să restituie reclamanților în natură apartamentul nr. a și să acorde măsuri reparatorii pentru apartamentele nr. b și c și garajul nr. 1, situate în imobilul din București, B-dul L.C., deoarece acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie ce poate fi formulată doar după parcurgerea procedurii administrative de recuperare a posesiei bunului prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prezenta acțiune a fost soluționată după apariția acestei legi, lege specială ce derogă de la dispozițiile dreptului comun, iar reclamanții puteau formula acțiunea doar după ce ar fi primit un răspuns negativ de la comisia înființată în baza Legii nr. 247/2005. În acest sens, s-a pronunțat și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care se arată, prin admiterea recursului în interesul legii, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, acțiunile având ca obiect revendicarea nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun. Obținerea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, necesită inițierea și parcurgerea procedurii speciale reglementate prin art. 21, 26 din acest act normativ.

Prin acest prim motiv de apel s-a invocat, practic, inadmisibilitatea acțiunii formulată de către reclamanți, apelanta apreciind că este o acțiune în revendicare. Curtea a apreciat acest motiv de apel ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente: Prin recursul în interesul legii, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiză complexă asupra acțiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În primul rând, s-a stabilit dacă există o opțiune între aplicarea legii speciale - Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume, C. civ., statuându-se că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

O a doua problemă a vizat stabilirea raportului dintre Legea internă nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu privarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în privința raportului dintre legea specială și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, acesta trebuie soluționat cu respectarea principiului securității raporturilor juridice atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință.

Ulterior pronunțării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza F. împotriva României pronunțată la 13 ianuarie 2009, a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă „indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară), oricum, în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești se face în toate cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 și deci, prin intermediul Fondului Proprietatea în privința căruia, Curtea a constatat deja în numeroase alte cazuri că nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă.

În plus, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea de modificare nr. 247/2005, nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor. Deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură. Față de această stare de fapt, Curtea a reținut că a existat o ingerință și că nu este necesar să se clarifice problema dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respectă cerința proporționalității.

Măsura respingerii acțiunii ca inadmisibilă de către instanțe, concluzionează Curtea, a încălcat dreptul reclamanților de acces la justiție într-o măsură în care, nici astăzi, după mai mult de șapte ani de la angajarea procedurii administrative nu au obținut vreo despăgubire și nu au nici o garanție că o vor obține într-un viitor apropriat. Dreptul de acces la justiție nu este doar un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include și speranța legitimă ca hotărârea să fie pusă în executare, obligația pentru administrație de a se conforma unei hotărâri judecătorești sau decizii pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a Statului în domeniu.

Fondul „Proprietatea” nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă. Legea nr. 10/2001 și nici Legea de modificare nr. 247/2005 nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor. Deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură este o diferență foarte mare între termenele stabilite prin lege pentru luarea unei decizii administrative și termenele în care, în realitate, s-a luat decizia.

Curtea a concluzionat deja că nu se oferă nici o garanție părților interesate, cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape a procedurii (M. și alții contra României satisfacție echitabilă nr. 38113/02, 17 - 19, 17 iunie 2008). Curtea nu a contestat marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret și efectiv la o instanță și nici eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire. Există, de asemenea, posibilitatea ca decizia administrativă să poată fi supusă controlului instanțelor judecătorești.

Cu toate acestea, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și dacă este cazul contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, Curtea a stabilit deja în cauzele R.I. împotriva României și M. și alții împotriva României, cum s-a menționat și anterior, că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri. În concluzie, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, aceasta rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Astfel, conform art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statele membre sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții. Aspectele dezlegate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt obligatorii, astfel încât, cele două probleme dezlegate prin recursul în interesul legii, de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind opțiunea între Legea nr. 10/2001 și acțiunea de drept comun în revendicare și raportul dintre Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, urmează a fi înlăturate conform art. 6 din Convenție. Rezultă astfel, că o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

nu este inadmisibilă, astfel cum susține apelanta. Mai mult decât atât, apelanta-pârâtă susține eronat că acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deoarece astfel cum rezultă din temeiul de drept indicat în cererea înregistrată la data de 22 octombrie 2007, rezultă că acțiunea este fondată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În aceste condiții, având în vedere că de la depunerea notificări până la depunerea acțiunii au trecut peste 6 ani de la data înregistrării – 24 iulie 2001 și data introducerii prezentei acțiuni – 22 iulie 2007, iar termenul de 60 de zile în care notificarea trebuia soluționată a fost depășit, din culpa exclusivă a pârâtului, iar această atitudine echivalează cu un refuz al notificării, deci cu o soluție negativă.

Având în vedere că imobilul pentru care s-au solicitat despăgubiri a fost preluat abuziv de către stat, astfel cum a reținut în considerente instanța de fond și că reclamantul este o persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, acesta trebuie să primească cuantumul despăgubirilor bănești reprezentând echivalentul imobilului compus din teren și construcție preluat abuziv. Restituirea imobilului în natură nu mai este posibilă, astfel încât trebuie acordate despăgubiri bănești la valoarea de circulație a bunului respectiv. Notificarea poată fi soluționată direct de către instanță prin obligarea pârâtului la plata cuantumului sumei, deoarece prin decizia XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a precizat că decizia sau după caz dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită.

Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001, se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească cenzurând decizia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

O astfel de soluție, se impune și pentru că în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului. Reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza probatoriului administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Prin urmare, primul motiv de apel formulat de Municipiul București prin Primarul General s-a apreciat ca nefondat deoarece, în calitate de unitate deținătoare, este obligată să achite direct contestatorului contravaloarea despăgubirilor, iar susținerea că numai Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 10/2001 este responsabilă cu efectuarea plății, este nefondată pentru considerentele menționate anterior și subliniate în cauza Faimblat. În motivele doi și trei de apel, apelanta-pârâtă s-a susținut că instanța de judecată în mod greșit a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica calitatea de persoană îndreptățiră la restituire a reclamanților, conform dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001.

Actele depuse de către reclamantă nu pot fi considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate și nu suplinesc necesitatea probării dreptului privind proprietatea imobilului în litigiu și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestuia. Situația juridică a imobilului în litigiu nu a fost stabilită, deoarece adresele emise în acest sens sunt contradictorii privind identificarea numărului apartamentului revendicat, nefiind efectuat un raport de expertiză în cauză. Instanța a ignorat prevederile obligatorii ale deciziei nr. 1055/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar instanța de fond chiar dacă avea obligația să se pronunțe asupra fondului notificării, nu putea să ignore această decizie și faptul că față de reclamanta din prezenta cauză exista o hotărâre definitivă și irevocabilă de respingere a acțiunii în contradictoriu cu același pârât.

Aceste critici s-au apreciat ca nefondate deoarece instanța de fond în mod corect, raportându-se la toate actele depuse la dosar, a stabilit că N.I.E.C. și O.C.P. au calitate de persoane îndreptățite la restituire. Acestea sunt moștenitoarele lui M.J.A., care prin actul de vânzare-cumpărare din 07 octombrie 1937 a cumpărat cota de 3,3% din terenul de 1.400 m.p. situat în București, B-dul L.C., revenindu-i apartamentul nr. 5 B – 6 B, din planul de construcție generală.

Conform actelor de stare civilă depuse la dosar și certificatelor de moștenitor din 08 octombrie 1999 și din 28 noiembrie 2000, acestea sunt moștenitoarele fostei proprietare, aspect reținut și cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2002 din 22 mai 2002 și de Curtea de Apel București prin decizia nr. 1676 din 18 noiembrie 2005. Prin decizia civilă nr. 2002 din 22 mai 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, s-a stabilit în mod irevocabil că din titlul de proprietate al autoarei reclamantelor rezultă că, odată cu apartamentul din București, strada L.C. a fost preluat în proprietatea statului și un garaj în cotă de 0,75% din imobil, aflat anterior în proprietatea vânzătorului G.B.

Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 07 octombrie 1937, autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, M.J.A., prin mandatar A.F., a cumpărat o cotă-parte de 3,3% din terenul de 1.400 m.p., din B-dul L.C., de la G.B., această cotă de teren revenind apartamentului nr. 5 B – 6 B, prevăzut în planul de construcție general, apartament pe care cumpărătoarea dorea să și-l construiască, prin societatea națională de construcții. M.J.A. a fost proprietara apartamentului nr. 5-6 B, din imobilul situat în L.C., reprezentând o singură unitate locativă și a deținut în proprietate, de asemenea, și camerele de servitori nr. 1 și 2 de și pivnița nr. 25, astfel cum rezultă din contractul de construcțiune din 07 octombrie 1937 la Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Astfel cum rezultă din procesul-verbal nr. AA/1940, apartamentul nr. d din B-dul L.C., compus din pivniță, două camere de servitori la mansardă și garaj, care a fost distrus la bombardament, aparțineau lui A.M.J. Din situația juridică comunicată la 18 martie 1999 de SC H.N. SA, rezultă că imobilul, apartament nr. a și garaj, precum și două camere la mansardă, situat în L.C., București, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 de la A.C. și A.M.I. Apartamentul nr. a, a fost ulterior divizat în alte două apartamente, renumerotate nr. a și nr. b. Din probele administrate în cauză, rezultă că imobilul din strada L.C., ap. a și b, c și garajul nr. 1, este unul și același cu cel deținut înainte de naționalizarea din anul 1950, de M.J.A.

Din actul de notorietate emis la 08 martie 1999 de notarul J.D.C.B.D., rezultă că M.J.E.A. a decedat în anul 1997, fiind moștenită de cele două reclamante, în calitate de fiice. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 cu încălcarea dispozițiilor Constituției din anul 1948, care garantau, în art. 8 și 10, dreptul de proprietate particulară al persoanelor fizice, arătându-se că se pot face exproprieri doar pentru o cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție. Imobilul nu a fost trecut în proprietatea statului cu o prealabilă despăgubire și pentru o cauză de utilitate publică, iar aplicarea Decretului nr. 92/1950 fostei proprietare s-a făcut în mod abuziv, neexistând dovada că aceasta se încadra în dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.

Apartamentele nr. a și b care au format, inițial și garajul, au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, iar prin decizia nr. 1676 din 28 noiembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 3909/2004 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins irevocabil acțiunea formulată de aceleași reclamante pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. În aceste condiții, în mod corect instanța de fond, având în vedere că reclamantele sunt moștenitoarele fostei proprietare a apartamentului nr. b, actualmente divizat în numărul b și a și a garajului nr. 1, situate în imobilul din București, strada L.C., București, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil care a fost trecut abuziv în proprietatea statului și care a fost înstrăinat către chiriași, nemaiputând fi restituit în natură către reclamante.

În același sens, corect s-a reținut că reclamantele au fost proprietarele și ale apartamentului nr. c, constituit din fostele camere de servitori 1 și 2 de la mansardă, menționate în contractul de construcție din 07 octombrie 1937 și vândut la data de 13 ianuarie 1997 către I.M. În privința apartamentului nr. a, din imobilul din strada L.C., astfel cum rezultă din relațiile depuse la fond (adresa din 16 februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului București) acesta nu a fost înstrăinat de către stat, făcând obiectul unui contract de locațiune. Prin urmare, în mod corect instanța de fond, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 a dispus restituirea în natură a acestuia, ca soluție a notificării formulate de reclamante în privința acestui apartament.

Decizia Curții Constituționale nr. 1055/2008 invocată de către apelanta-pârâtă, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu are incidență în cauză, deoarece în această decizie se arată că art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu poate constitui un temei juridic nou pentru introducerea unei alte acțiuni de restituire a aceluiași imobil, întrucât legiuitorul nu poate dispune nici chiar prin lege asupra unui drept câștigat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. În speță, nu este vorba, însă, de o altă acțiune de restituire a aceluiași imobil, ci de o acțiune prin care se solicită soluționarea notificării din 19 iulie 2001, depusă cu un an înainte de acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 15929/2002 al Judecătoriei sectorului 1 București.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul București, prin Primar General, criticând-o ca nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea primului motiv de recurs s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 22 din H.G. nr. 498/2003, reținând că în cauză reclamantele au făcut dovada existenței notificării, a dreptului de proprietate asupra imobilului și a calității de persoană îndreptățită, contrar probelor administrate. O altă critică vizează greșita caracterizare a acțiunii cu consecința soluționării cauzei într-un alt cadru procesual decât cel cu care a fost învestită instanța. S-a susținut că deși instanța a analizat acțiunea din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 din modul de redactare al dispozitivului sentinței rezultă că s-a pronunțat într-o acțiune în revendicare.

Ultima critică are în vedere faptul că în cauză nu s-a stabilit pe deplin situația juridică a imobilului în litigiu și faptul dacă reclamantele au primit despăgubiri cu ocazia preluării imobilului. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: De remarcat în primul rând este că reținerea instanțelor privind dovada existenței notificării, a dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită constituie o chestiune de fapt, ce se bazează pe probele administrate și care nu mai poate fi cenzurat în recurs, după abrogarea expresă a dispozițiilor pct. 10 și 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ. O nouă reevaluare a stării de fapt în recurs, ar fi fost posibilă în condițiile art. 305 C. proc.

civ., dacă s-ar fi administrat proba cu noi înscrisuri, care să contrazică starea de fapt reținută în etapele procesuale anterioare, ceea ce nu este cazul în speță. Invocarea de către recurent a dispozițiilor H.G. nr. 498/2003 este eronată deoarece prin H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, s-au abrogat aceste dispoziții. Se constată că instanța a avut în vedere la stabilirea calității de „persoană îndreptățită” și a dreptului de proprietate dispozițiile art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 iar recurentul nu a adus critici și a dezvoltat argumente privind o eventuală interpretare și aplicare eronată a acestor dispoziții. Nefondată este și critica privind greșita caracterizare a acțiunii în soluționarea cauzei într-un alt cadru procesual decât cel cu care a fost învestită instanța.

În mod fondat a reținut că instanța a fost învestită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cauza soluționându-se din perspectiva îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acțiunii directe pentru restituirea în natură a bunului, în condițiile constatării refuzului de soluționare a notificării, avându-se în vedere și decizia XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001. Este nefondată susținerea că din modul de redactare a dispozitivului sentinței ar rezulta că instanța s-ar fi pronunțat ca și într-o acțiune în revendicare, recurentul fiind într-o evidentă eroare cu privire la înțelesul și aplicarea dispozitivului hotărârii.

Ultima critică privind lipsa de rol activ a instanței în clarificarea situației juridice a imobilului, respectiv dacă acesta este liber și poate fi restituit în natură este nefondat. În stabilirea situației juridice a imobilului pentru care s-a dispus restituirea în natură instanța a avut în vedere probele administrate, respectiv adresa nr. XX/2009 a Primăriei București și din care rezultă că apartamentul nr. a, din imobilul din strada L.C. nu a fost înstrăinat, făcând obiectul unui contract de locațiune. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 385A din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.