ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3253/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3253/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1033 pronunțată în Dosarul nr. 36170/3/2007 de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea precizată formulată de contestatorii N.I.

și O.C.P., în contradictoriu cu intimații Primăria Municipiului București și Municipiul

București prin Primarul General și a fost obligată pârâta să restituie în natură

apartamentul nr. a din B-dul L.C., București și să acorde măsuri reparatorii prin

echivalent, pentru apartamentele nr. b și c și pentru garajul nr. 1, aflate în imobilul

situat la aceeași adresă.

Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel la 20

noiembrie 2009 de către Municipiul București prin Primarul General, cu respectarea

termenului prevăzut de art. 284 C. proc. civ., sentința fiind comunicată Primăriei

Municipiului București la 16 noiembrie 2009.

Prin decizia civilă nr. 385/A/2010 Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a respins apelul cu următoarea motivare.

În motivele de apel s-a criticat sentința arătându-se că

instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 21-25 din Legea

nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, obligând pârâtul să restituie reclamanților

în natură apartamentul nr. a și să acorde măsuri reparatorii pentru apartamentele

nr. b și c și garajul nr. 1, situate în imobilul din București, B-dul L.C., deoarece

acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie ce poate fi formulată doar

după parcurgerea procedurii administrative de recuperare a posesiei bunului prevăzută

de Legea nr. 10/2001. Prezenta acțiune a fost soluționată după apariția acestei

legi, lege specială ce derogă de la dispozițiile dreptului comun, iar reclamanții

puteau formula acțiunea doar după ce ar fi primit un răspuns negativ de la comisia

înființată în baza Legii nr. 247/2005. În acest sens, s-a pronunțat și decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care se arată, prin admiterea

recursului în interesul legii, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, acțiunile având ca obiect revendicarea

nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun. Obținerea de măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, necesită inițierea

și parcurgerea procedurii speciale reglementate prin art. 21, 26 din acest act normativ.

Prin acest prim motiv de apel s-a invocat, practic, inadmisibilitatea

acțiunii formulată de către reclamanți, apelanta apreciind că este o acțiune în

revendicare.

Curtea a apreciat acest motiv de apel ca fiind nefondat,

pentru următoarele considerente:

Prin recursul în interesul legii, soluționat de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiză complexă

asupra acțiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 C. civ., după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001. În primul rând, s-a stabilit dacă există o opțiune

între aplicarea legii speciale - Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării și anume, C. civ., statuându-se că, de principiu, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării. O a doua problemă a vizat stabilirea raportului dintre

Legea internă nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte

de Casație și Justiție a apreciat că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun și introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

nu echivalează cu privarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

iar în privința raportului dintre legea specială și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, acesta trebuie soluționat cu respectarea principiului securității

raporturilor juridice atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorului

de bună-credință.

Ulterior pronunțării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

în cauza F. împotriva României pronunțată la 13 ianuarie 2009, a stabilit că declararea

ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariția

Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și că formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480,

481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă „indiferent

de procedura urmată (administrativă sau judiciară), oricum, în final executarea

deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești se face în toate cazurile

prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 și deci, prin intermediul Fondului

Proprietatea în privința căruia, Curtea a constatat deja în numeroase alte cazuri

că nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire

efectivă. În plus, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea de modificare nr. 247/2005,

nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor

care au fost private de bunurile lor.

Deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la

o procedură administrativă urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest

acces rămâne teoretic și iluzoriu în prezent, în măsură să asigure, într-un termen

rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă

restituirea în natură.

Față de această stare de fapt, Curtea a reținut că a existat

o ingerință și că nu este necesar să se clarifice problema dacă această ingerință

urmărea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respectă cerința proporționalității.

Măsura respingerii acțiunii ca inadmisibilă de către instanțe,

concluzionează Curtea, a încălcat dreptul reclamanților de acces la justiție într-o

măsură în care, nici astăzi, după mai mult de șapte ani de la angajarea procedurii

administrative nu au obținut vreo despăgubire și nu au nici o garanție că o vor

obține într-un viitor apropriat.

Dreptul de acces la justiție nu este doar un drept teoretic

de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include și

speranța legitimă ca hotărârea să fie pusă în executare, obligația pentru administrație

de a se conforma unei hotărâri judecătorești sau decizii pronunțate de cea mai înaltă

instanță administrativă a Statului în domeniu.

Fondul „Proprietatea” nu funcționează în prezent de o manieră

susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă.

Legea nr. 10/2001 și nici Legea de modificare nr. 247/2005

nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor

care au fost private de bunurile lor.

Deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la

o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest

acces rămâne teoretic și iluzoriu nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un

termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu

este posibilă restituirea în natură este o diferență foarte mare între termenele

stabilite prin lege pentru luarea unei decizii administrative și termenele în care,

în realitate, s-a luat decizia.

Curtea a concluzionat deja că nu se oferă nici o garanție

părților interesate, cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape

a procedurii (M. și alții contra României satisfacție echitabilă nr. 38113/02, 17

- 19, 17 iunie 2008).

Curtea nu a contestat marja de apreciere de care beneficiază

statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului

concret și efectiv la o instanță și nici eficiența pe care o poate avea procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 în special pentru stabilirea calității de persoană

ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire.

Există, de asemenea, posibilitatea ca decizia administrativă să poată fi supusă

controlului instanțelor judecătorești.

Cu toate acestea, chiar dacă partea interesată parcurge

întreaga procedură administrativă și dacă este cazul contencioasă, executarea deciziei

administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii

prevăzute de Legea nr. 247/2005 și prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea,

Curtea a stabilit deja în cauzele R.I. împotriva României și M. și alții împotriva

României, cum s-a menționat și anterior, că acest Fond nu funcționează în prezent

într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a

unei despăgubiri.

În concluzie, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților

interesate atât accesul la o procedură administrativă cât și ulterior, dacă este

necesar, la o procedură contencioasă, aceasta rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind

în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri

în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Astfel, conform art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, statele membre sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale

Curții. Aspectele dezlegate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt obligatorii,

astfel încât, cele două probleme dezlegate prin recursul în interesul legii, de

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind opțiunea între

Legea nr. 10/2001 și acțiunea de drept comun în revendicare și raportul dintre Legea

nr. 10/2001 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, urmează a fi înlăturate conform art. 6 din Convenție.

Rezultă astfel, că o acțiune în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu este inadmisibilă, astfel cum susține apelanta.

Mai mult decât atât, apelanta-pârâtă susține eronat că

acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, deoarece astfel cum rezultă din temeiul de drept indicat în cererea înregistrată

la data de 22 octombrie 2007, rezultă că acțiunea este fondată pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții, având în vedere că de la depunerea

notificări până la depunerea acțiunii au trecut peste 6 ani de la data înregistrării

– 24 iulie 2001 și data introducerii prezentei acțiuni – 22 iulie 2007, iar termenul

de 60 de zile în care notificarea trebuia soluționată a fost depășit, din culpa

exclusivă a pârâtului, iar această atitudine echivalează cu un refuz al notificării,

deci cu o soluție negativă. Având în vedere că imobilul pentru care s-au solicitat

despăgubiri a fost preluat abuziv de către stat, astfel cum a reținut în considerente

instanța de fond și că reclamantul este o persoană îndreptățită conform Legii

nr. 10/2001, acesta trebuie să primească cuantumul despăgubirilor bănești reprezentând

echivalentul imobilului compus din teren și construcție preluat abuziv. Restituirea

imobilului în natură nu mai este posibilă, astfel încât trebuie acordate despăgubiri

bănești la valoarea de circulație a bunului respectiv.

Notificarea poată fi soluționată direct de către instanță

prin obligarea pârâtului la plata cuantumului sumei, deoarece prin decizia XX din

19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că

prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a precizat că decizia sau după caz

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită. Or, din moment ce s-a

reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor

sau a cererilor de restituire în natură, pot fi atacate la instanțele judecătorești,

iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001, se fac referiri

la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța

învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură nu este

limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă

decizie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine

de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească cenzurând decizia

de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta

nu corespunde cerințelor legii, o va anula dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea

imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

O astfel de soluție, se impune și pentru că în îndeplinirea

atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii

de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul

are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă în timp ce retrimiterea

cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată

a procedurii de restituire.

Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu

date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea

de atac exercitată împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire a imobilului

în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea

unei alte decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca în cadrul plenitudinii

sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală,

să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

Reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni

principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau

unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită

prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire

în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii

ori să propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune,

de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza probatoriului

administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare,

respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul

restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru

că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit

de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la

art. 21 alin. (2) că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Prin urmare, primul motiv de apel formulat de Municipiul

București prin Primarul General s-a apreciat ca nefondat deoarece, în calitate de

unitate deținătoare, este obligată să achite direct contestatorului contravaloarea

despăgubirilor, iar susținerea că numai Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 10/2001 este responsabilă cu efectuarea plății,

este nefondată pentru considerentele menționate anterior și subliniate în cauza

Faimblat.

În motivele doi și trei de apel, apelanta-pârâtă s-a susținut

că instanța de judecată în mod greșit a dispus restituirea în natură a imobilului

în litigiu fără a clarifica calitatea de persoană îndreptățiră la restituire a reclamanților,

conform dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001. Actele depuse de către reclamantă

nu pot fi considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate și nu suplinesc

necesitatea probării dreptului privind proprietatea imobilului în litigiu și determinarea

precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestuia. Situația juridică a imobilului

în litigiu nu a fost stabilită, deoarece adresele emise în acest sens sunt contradictorii

privind identificarea numărului apartamentului revendicat, nefiind efectuat un raport

de expertiză în cauză.

Instanța a ignorat prevederile obligatorii ale deciziei

nr. 1055/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a admis excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar instanța

de fond chiar dacă avea obligația să se pronunțe asupra fondului notificării, nu

putea să ignore această decizie și faptul că față de reclamanta din prezenta cauză

exista o hotărâre definitivă și irevocabilă de respingere a acțiunii în contradictoriu

cu același pârât.

Aceste critici s-au apreciat ca nefondate deoarece instanța

de fond în mod corect, raportându-se la toate actele depuse la dosar, a stabilit

că N.I.E.C. și O.C.P. au calitate de persoane îndreptățite la restituire. Acestea

sunt moștenitoarele lui M.J.A., care prin actul de vânzare-cumpărare din 07

octombrie 1937 a cumpărat cota de 3,3% din terenul de 1.400 m.p. situat în București,

B-dul L.C., revenindu-i apartamentul nr. 5 B – 6 B, din planul de construcție generală.

Conform actelor de stare civilă depuse la dosar și certificatelor de moștenitor

din 08 octombrie 1999 și din 28 noiembrie 2000, acestea sunt moștenitoarele fostei

proprietare, aspect reținut și cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2002 din 22 mai 2002 și de Curtea

de Apel București prin decizia nr. 1676 din 18 noiembrie 2005.

Prin decizia civilă nr. 2002 din 22 mai 2002, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, s-a stabilit în mod irevocabil că din titlul de proprietate

al autoarei reclamantelor rezultă că, odată cu apartamentul din București,

strada L.C. a fost preluat în proprietatea statului și un garaj în cotă de 0,75%

din imobil, aflat anterior în proprietatea vânzătorului G.B.

Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 07

octombrie 1937, autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, M.J.A., prin

mandatar A.F., a cumpărat o cotă-parte de 3,3% din terenul de 1.400 m.p., din B-dul

L.C., de la G.B., această cotă de teren revenind apartamentului nr. 5 B – 6 B, prevăzut

în planul de construcție general, apartament pe care cumpărătoarea dorea să și-l

construiască, prin societatea națională de construcții.

M.J.A. a fost proprietara apartamentului nr. 5-6 B, din

imobilul situat în L.C., reprezentând o singură unitate locativă și a deținut în

proprietate, de asemenea, și camerele de servitori nr. 1 și 2 de și pivnița nr.

25, astfel cum rezultă din contractul de construcțiune din 07 octombrie 1937 la

Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Astfel cum rezultă din procesul-verbal nr. AA/1940, apartamentul

nr. d din B-dul L.C., compus din pivniță, două camere de servitori la mansardă și

garaj, care a fost distrus la bombardament, aparțineau lui A.M.J. Din situația juridică

comunicată la 18 martie 1999 de SC H.N. SA, rezultă că imobilul, apartament nr.

a și garaj, precum și două camere la mansardă, situat în L.C., București, a trecut

în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 de la A.C. și A.M.I.

Apartamentul nr. a, a fost ulterior divizat în alte două apartamente, renumerotate

nr. a și nr. b.

Din probele administrate în cauză, rezultă că imobilul

din strada L.C., ap. a și b, c și garajul nr. 1, este unul și același cu cel deținut

înainte de naționalizarea din anul 1950, de M.J.A.

Din actul de notorietate emis la 08 martie 1999 de notarul

J.D.C.B.D., rezultă că M.J.E.A. a decedat în anul 1997, fiind moștenită de cele

două reclamante, în calitate de fiice.

Imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul

nr. 92/1950 cu încălcarea dispozițiilor Constituției din anul 1948, care garantau,

în art. 8 și 10, dreptul de proprietate particulară al persoanelor fizice, arătându-se

că se pot face exproprieri doar pentru o cauză de utilitate publică pe baza unei

legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție. Imobilul nu a fost trecut

în proprietatea statului cu o prealabilă despăgubire și pentru o cauză de utilitate

publică, iar aplicarea Decretului nr. 92/1950 fostei proprietare s-a făcut în mod

abuziv, neexistând dovada că aceasta se încadra în dispozițiile art. 1 din Decretul

nr. 92/1950.

Apartamentele nr. a și b care au format, inițial și garajul,

au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, iar prin decizia nr. 1676 din 28

noiembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 3909/2004 de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, s-a respins irevocabil acțiunea formulată de aceleași reclamante

pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

În aceste condiții, în mod corect instanța de fond, având

în vedere că reclamantele sunt moștenitoarele fostei proprietare a apartamentului

nr. b, actualmente divizat în numărul b și a și a garajului nr. 1, situate în imobilul

din București, strada L.C., București, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent

în baza Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil care a fost trecut abuziv în proprietatea

statului și care a fost înstrăinat către chiriași, nemaiputând fi restituit în natură

către reclamante. În același sens, corect s-a reținut că reclamantele au fost proprietarele

și ale apartamentului nr. c, constituit din fostele camere de servitori 1 și 2 de

la mansardă, menționate în contractul de construcție din 07 octombrie 1937 și vândut

la data de 13 ianuarie 1997 către I.M.

În privința apartamentului nr. a, din imobilul din

strada L.C., astfel cum rezultă din relațiile depuse la fond (adresa din 16

februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului București) acesta nu a fost înstrăinat

de către stat, făcând obiectul unui contract de locațiune.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond, în baza

art. 26 din Legea nr. 10/2001 a dispus restituirea în natură a acestuia, ca soluție

a notificării formulate de reclamante în privința acestui apartament.

Decizia Curții Constituționale nr. 1055/2008 invocată de

către apelanta-pârâtă, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a

art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu are incidență în cauză, deoarece în această decizie

se arată că art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu poate constitui un temei juridic nou

pentru introducerea unei alte acțiuni de restituire a aceluiași imobil, întrucât

legiuitorul nu poate dispune nici chiar prin lege asupra unui drept câștigat printr-o

hotărâre definitivă și irevocabilă. În speță, nu este vorba, însă, de o altă acțiune

de restituire a aceluiași imobil, ci de o acțiune prin care se solicită soluționarea

notificării din 19 iulie 2001, depusă cu un an înainte de acțiunea ce a făcut obiectul

Dosarului nr. 15929/2002 al Judecătoriei sectorului 1 București.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat

recurs Municipiul București, prin Primar General, criticând-o ca nelegală -

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs s-a susținut că

instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 22 din

H.G. nr. 498/2003, reținând că în cauză reclamantele au făcut dovada existenței

notificării, a dreptului de proprietate asupra imobilului și a calității de persoană

îndreptățită, contrar probelor administrate.

O altă critică vizează greșita caracterizare a acțiunii

cu consecința soluționării cauzei într-un alt cadru procesual decât cel cu care

a fost învestită instanța. S-a susținut că deși instanța a analizat acțiunea din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 din modul de redactare al dispozitivului

sentinței rezultă că s-a pronunțat într-o acțiune în revendicare.

Ultima critică are în vedere faptul că în cauză nu s-a

stabilit pe deplin situația juridică a imobilului în litigiu și faptul dacă reclamantele

au primit despăgubiri cu ocazia preluării imobilului.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

De remarcat în primul rând este că reținerea instanțelor

privind dovada existenței notificării, a dreptului de proprietate și a calității

de persoană îndreptățită constituie o chestiune de fapt, ce se bazează pe probele

administrate și care nu mai poate fi cenzurat în recurs, după abrogarea expresă

a dispozițiilor pct. 10 și 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.

O nouă reevaluare a stării de fapt în recurs, ar fi fost

posibilă în condițiile art. 305 C. proc. civ., dacă s-ar fi administrat proba cu

noi înscrisuri, care să contrazică starea de fapt reținută în etapele procesuale

anterioare, ceea ce nu este cazul în speță.

Invocarea de către recurent a dispozițiilor H.G. nr. 498/2003

este eronată deoarece prin H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, s-au abrogat aceste dispoziții.

Se constată că instanța a avut în vedere la stabilirea

calității de „persoană îndreptățită” și a dreptului de proprietate dispozițiile

art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007 iar recurentul nu a adus critici și a dezvoltat argumente privind o

eventuală interpretare și aplicare eronată a acestor dispoziții.

Nefondată este și critica privind greșita caracterizare

a acțiunii în soluționarea cauzei într-un alt cadru procesual decât cel cu care

a fost învestită instanța. În mod fondat a reținut că instanța a fost învestită

cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cauza soluționându-se

din perspectiva îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acțiunii directe pentru

restituirea în natură a bunului, în condițiile constatării refuzului de soluționare

a notificării, avându-se în vedere și decizia XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26

din Legea nr. 10/2001.

Este nefondată susținerea că din modul de redactare a dispozitivului

sentinței ar rezulta că instanța s-ar fi pronunțat ca și într-o acțiune în revendicare,

recurentul fiind într-o evidentă eroare cu privire la înțelesul și aplicarea dispozitivului

hotărârii.

Ultima critică privind lipsa de rol activ a instanței în

clarificarea situației juridice a imobilului, respectiv dacă acesta este liber și

poate fi restituit în natură este nefondat. În stabilirea situației juridice a imobilului

pentru care s-a dispus restituirea în natură instanța a avut în vedere probele administrate,

respectiv adresa nr. XX/2009 a Primăriei București și din care rezultă că apartamentul

nr. a, din imobilul din strada L.C. nu a fost înstrăinat, făcând obiectul unui contract

de locațiune.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 385A din 1 iunie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.