ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3533/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3533/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la

data de 12 septembrie 2005, pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, contestatoarea D.R.E. a solicitat obligarea M.A.N., prin UM

02523 București, să emită dispoziție prin care să-i

restituie în natură imobilul teren în suprafață de 567,84 m.p.,

situat în Complexul Turistic C. și înscris în cartea funciară nr. 87,

Săliște, partea VI, număr topografic 2/6/146, județul

Sibiu, precum și construcția edificată pe acesta, aflate în

administrarea pârâtului.

Pe parcursul

procesului, contestatoarea a formulat cerere completatoare, prin care a

solicitat anularea ordinului de respingere nr. A/2529 din 15 martie 2006 emis

de pârât.

Prin sentința

civilă nr. 1142 din 26 septembrie 2006, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă a respins contestația, ca neîntemeiată, cu

următoarea motivare:

În ceea ce

privește termenul de formulare a notificării, acesta a fost respectat

de contestatoare, la filele 68-70 din dosarul administrativ depus de pârât,

existând notificarea transmisă acestuia, împreună cu dovada de

comunicare și cererea depusă de P.I., în calitatea sa, de mandatar al

contestatoarei. Din înscrisurile existente la filele 14-15 dosar, depuse de

contestatoare, rezultă că notificarea a fost comunicată

pârâtului la data de 22 februarie 2002.

De altfel, inclusiv

din actele existente la filele 68-69, se poate observa că, în colțul

din stânga sus al notificării, fila 69 dosar, sub ștampila B.E.J.,

figurează, ca număr de înregistrare, nr. 28 din data de 14 februarie 2002.

Același număr se regăsește și pe formularul de

comunicare transmis de executorul judecătoresc spre intimat.

În aceste

condiții, Tribunalul a reținut că intimatul M.A.N. a considerat,

în mod incorect, că notificarea nu a fost formulată de contestatoare

în condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, așa cum acest

termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Motivul de respingere

indicat de intimat, în sensul că notificarea nu a fost depusă de o

persoană împuternicită la acea dată, nu poate fi reținut

din moment ce contestatoarea și-a însușit conținutul

notificării și a ratificat semnătura aplicată pe aceasta,

de către Popa Ioan.

A mai constatat

Tribunalul că au fost depuse acte de stare civilă și certificate

de moștenitor de pe urma defuncților C.B.D., C.E., C.M., C.E., C.B.D.D.,

C.D.A., nefiind depuse, însă, acte de stare civilă referitoare la C.A.

și C.I., pe care contestatoarea îi indică drept urmași ai

defunctului C.B.D.

În aceste

condiții, în mod corect, intimatul a considerat că nu este dovedită

pe deplin calitatea de moștenitor a contestatoarei și de pe urma

acestor doi defuncți, din moment ce, prin notificarea adresată,

solicită restituirea întregului imobil.

Pentru a se putea

prevala de dispozițiile art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001,

contestatoarea avea îndatorirea să dovedească care sunt cotele ce

revin defuncților C.A. și C.I. și cine îi moștenește

pe aceștia.

Întrucât, prin actele

dosarului, nu a produs aceste dovezi, Tribunalul a apreciat că cererea

formulată este neîntemeiată, astfel încât, în conformitate cu art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a respins-o ca atare.

Prin Decizia

civilă nr. 84/ A din 29 martie 2007, Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală

a admis apelul declarat de apelanta D.R.E. împotriva sentinței

sus-menționate, a desființat hotărârea și a trimis cauza,

spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând că, potrivit

cărții funciare nr. 87 a comunei Săliștea, proprietar

tabular al suprafeței de 568,84 m.p., înscrisă la numărul

topografic 2/6/146, a figurat C.D.B.D., pe numele acestuia fiind preluată

proprietatea, în temeiul Decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 și

intabulate pe numele Statului Român.

Potrivit

certificatelor de naștere aflate la filele 9-10 dosar fond, C.D. și C.E.

(E.) - tatăl apelantei contestatoare, au fost frați, având ca

părinți pe C.D. și C.P.

Comșa Dumitru a

decedat la data de 04 aprilie 1973, moștenirea acestuia fiind culeasă

de către C.E. (soră) și S.M., născută C. (soră),

moștenitoare testamentare care au cules fiecare câte 1/2 din succesiunea

defunctului (certificat de moștenitor nr. 1364/1973).

C.E. (certificat de

moștenitor din 25 noiembrie 1980) a decedat, la rândul său, la 19

octombrie 1980, succesiunea acesteia fiind culeasă de apelanta D.R.E. și

C.D.A., fiice ale fratelui decedat anterior, C.E. (d.d. 1956).

S.M. (certificat de

moștenitor nr. 1963/16 noiembrie 1992) a decedat la 04 octombrie 1975,

succesiunea de pe urma acesteia revenind acelorași moștenitoare, în

calitate de nepoate de frate.

De altfel, potrivit

actelor depuse atât la instanța de fond, cât și în apel, apelanta

este moștenitoare și de pe urma celorlalți frați ai lui C.B.D.D.,

respectiv C.N., potrivit certificatului de moștenitor nr. 1422/1993, C.I.,

potrivit certificatului de moștenitor nr. 1362/1973, și C.A.,

decedată în 1966, succesiune ce i-a revenit prin retransmitere de la

moștenitorii testamentari C.E. și C.D.

Singura în drept

să solicite, alături de apelantă, acordarea de măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la bunuri imobile care

să fi aparținut în proprietate fraților tatălui său

decedat, ar fi fost sora acesteia, C.D.A., decedată, însă (d.d. 07

aprilie 1995), sau moștenitorii acesteia, respectiv D.V.C., nepot de

soră, căruia i-a revenit întreaga masă succesorală,

potrivit certificatului de moștenitor nr. 19 din 21 decembrie 1995.

În aceste

condiții, apelanta a făcut dovada deplină a calității

sale de persoană îndreptățită, potrivit art. 4 din Legea nr.

10/2001, modificată, fiind și singura moștenitoare care a depus,

în termen, notificare, potrivit celor reținute prin sentința

apelată.

Sub toate celelalte

aspecte analizate prin sentință, Curtea a constatat că

instanța de fond a făcut o corectă analiză, din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit

însăși dispoziției contestate, data depunerii notificării

la executorul judecătoresc și ultima dată la care mai putea fi

formulată cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a

fost data de 14 februarie 2002.

Dispozițiile

coroborate cuprinse în art. 22 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 sunt

clare sub aspectul datei ce se are în vedere ca dată de formulare a

notificării, stipulând, expres, că notificarea se înregistrează

de către executorul judecătoresc, care are obligația să o

comunice persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării

(alin. (3)).

Această

dată, a înregistrării notificării la executorul

judecătoresc, reprezintă, potrivit alin. (4) din art. 22, dovada

respectării termenului prevăzut la alin. (1) al aceluiași

articol, astfel încât susținerile din întâmpinare ale intimatului sunt

nefondate.

În ce privește

calitatea de mandatar a numitului P.l., la data formulării

notificării, Curtea a reținut că dovada mandatului acordat

acestuia nu era necesar a fi făcută odată cu notificarea, fiind

suficient, în îndeplinirea acestei proceduri, mandatul verbal prevăzut de art.

1533 C. civ.

Intimatul și-a

argumentat poziția cuprinsă în dispoziția contestată

pornind de la teza cuprinsă în art. 25 alin. (4) din Lege, făcând, în

mod voit, confuzie între procedura de notificare și cea de eliberare a

dispoziției de restituire, deducând, astfel, necesitatea formei autentice

a mandatului în raport de caracterul actului pe care urma să-l emită,

în situația admiterii notificării.

Oricum, la data de 15

februarie 2002, apelanta contestatoare a suplinit orice neregulă în

privința mandatului acordat, întocmind în formă autentică

procura de reprezentare a sa, de către Popa Ion, astfel cum rezultă

din actul depus la fila 4 din dosarul de fond.

În ceea ce

privește lipsa dovezilor din care să rezulte calitatea autorului

apelantei, de proprietar al construcției, respingerea notificării

este, de asemenea, nejustificată.

Potrivit

dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în absența

unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

În contextul acestei

dispoziții legale,,,Tabelul” depus de Sfatul Popular al Raionului Sibiu -

Serviciul Fond Funciar, la Notariatul de Stat, sub nr. 1097 din 6 iunie 1968,

cuprinzând imobilele pe care se află amplasate cabanele din Crinț, cu

terenurile aferente ale I.B.C. Păltiniș Sibiu, act emis imediat

după momentul preluării imobilelor de către stat, prezumă,

în mod legal, existența unei cabane pe terenul preluat de la proprietarul

tabular C.D., inclus la poziția 79.

Având în vedere existența

acestei prezumții legale, ce se aplică indiferent de zona

teritorială și regimul juridic de înregistrare a

proprietăților, intimatul ar fi fost necesar să facă dovezi

contrare actelor depuse de către apelantă și nu numai să

susțină, astfel cum a făcut prin întâmpinare „o eventuală

edificare a acestei construcții după preluarea terenului de

către stat”.

În raport de cele

reținute, Curtea a admis apelul declarat de apelantă și, având

în vedere că instanța de fond și-a limitat constatările la

aspectele ce țin de calitatea apelantei contestatoare de persoană

îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în baza

Legii nr. 10/2001, fără a analiza posibilitatea restituirii în

natură a imobilului ce formează obiectul notificării, deci,

fără a se pronunța pe fondul cauzei, potrivit cererii

completatoare, a dispus, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

desființarea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, de

către același tribunal.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs pârâtul, susținând, în esență, că

reclamanta nu a depus dovezile necesare în faza administrativă, astfel

că decizia s-a întemeiat doar pe documentele cunoscute; notificarea a fost

formulată de P.I., în lipsa unui mandat scris; reclamanta nu a dovedit

dreptul de proprietate al autorului său pentru imobilul în litigiu.

Prin Decizia nr. 7325

din 1 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul M.A.N., constatând că reclamantei nu i se

poate exclude dreptul de a produce dovezi în fața instanțelor.

Neprezentarea lor în faza administrativă nu poate influența decât

acordarea cheltuielilor de judecată la instanța de fond.

Instanța de apel

a pronunțat o hotărâre legală în ce privește stabilirea

calității de moștenitoare a reclamantei, cu consecința

existenței dreptului acesteia de a formula „notificare” conform Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă mai sunt și alte persoane îndreptățite

(moștenitori) să formuleze „notificări”, aceasta nu o împiedică

pe reclamantă să formuleze chiar singură notificare.

Notificarea

semnată de P.I. a fost legal formulată în calitate de mandatar,

prevederile art. 1533 C. civ., privind mandatul tacit, fiind aplicabile atâta

timp cât Legea nr. 10/2001 nu exceptează, expres, aplicarea mandatului

tacit reglementat de textul de lege citat.

Deoarece Tribunalul a

respins acțiunea admițând o excepție (lipsa calității

de moștenitoare), fără a intra în cercetarea fondului, Înalta

Curte a considerat că este de prisos a se examina și a se

pronunța asupra unor probleme de fond, cum ar fi dreptul de proprietate al

autorului reclamantei ori întinderea acestuia. De altfel, de prisos este

și examinarea pe care o face instanța de apel cu privire la aspecte

de fond ale litigiului, atâta timp cât a desființat hotărârea

Tribunalului, căruia i-a trimis cauza, spre rejudecare, pentru că

acesta nu a intrat în cercetarea fondului.

În fond după

desființare, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin sentința civilă nr. 195 din 12 februarie 2010, a admis

acțiunea modificată și a dispus anularea ordinului nr. A/2529

din 15 martie 2006 emis de pârât; a fost obligat pârâtul să emită un

ordin prin care să restituie, în natură, reclamantei, terenul situat

în complexul turistic C., înscris în C.F. nr. 87, Săliștea, partea a

VI-a, nr. top. 2/6/146, județ Sibiu, în suprafață de 573 m.p.

și construcție situată pe acesta, identificată prin

raportul de expertiză efectuat de expert R.L. în Dosarul nr. 23708/3/2008

al Tribunalului Sibiu; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 2500 lei

cheltuieli de judecată către reclamantă, pentru următoarele

considerente:

Reclamanta D.R.E. a

formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 14 februarie 2002 -

fila 14 dosar fond inițial. Prin ordinul nr. A/2529 din 15 martie 2006

emis de intimat in timpul procesului, s-a respins notificarea

menționată, motivat pe nedepunerea în termen a cererii, de către

o persoană îndreptățită, precum și a actelor

doveditoare ale dreptului de proprietate asupra construcției.

Astfel cum reiese din

cuprinsul cărții funciare nr. 87 a comunei Săliștea, ca

proprietar tabular al suprafeței de 568,84 m.p., înscrisă la

numărul topografic 2/6/146, a figurat C.D.B.D., pe numele acestuia fiind

preluată proprietatea, în temeiul Decretelor nr. 218/1960 și

712/1966, și intabulată pe numele Statului Român, astfel cum reiese

tot din cartea funciară menționată. Totodată, din „Tabelul”

depus de Sfatul Popular al Raionului Sibiu - Serviciul Fond Funciar, la Notariatul

de Stat, sub nr. 1097 din 6 iunie 1968, cuprinzând imobilele pe care se

află amplasate cabanele din C., cu terenurile aferente ale l.B.C.

Păltiniș Sibiu, act emis imediat după momentul preluării

imobilelor de către stat, rezultă, cu claritate, existența unei

cabane pe terenul preluat de la proprietarul tabular C.D. - poziția 79.

În acest context,

Tribunalul a reținut incidența prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta are

calitatea de moștenitor de pe urma proprietarului tabular C.D.,

instanța de fond reluând considerentele Curții de Apel, avute în

vedere în acest sens, la soluționarea apelului, în primul ciclu procesual.

De asemenea,

față de aspectul că singura in drept să solicite,

alături de apelantă, acordarea de măsuri reparatorii in temeiul

Legii nr. 10/2001, cu privire la bunuri imobile care să fi aparținut

in proprietate fraților tatălui său decedat, ar fi fost sora

acesteia, C.D.A., decedată la 07 aprilie 1995, sau moștenitorii

acesteia, respectiv D.V.C., în baza certificatului de moștenitor nr. 19

din 21 decembrie 1995, Tribunalul a procedat la aplicarea prevederilor art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, de cotele moștenitorilor

legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap.

III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite,

care au depus în termen cererea de restituire.

În ceea ce

privește data formulării notificării, potrivit însăși

dispoziției contestate, data depunerii notificării la executorul

judecătoresc și ultima dată la care mai putea fi formulată

cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost data de

14 februarie 2002, așadar, cererea este depusă în termenul legal.

Raportat la ultimul

motiv de respingere, privind calitatea de mandatar a numitului P.I. la data

formulării notificării, astfel cum a apreciat și instanța

de apel, dovada mandatului acordat acestuia nu era necesar a fi

făcută odată cu notificarea, fiind suficient, în îndeplinirea

acestei proceduri, mandatul verbal/tacit permis de dispozițiile art. 1533 C.

civ. În plus, la data de 15 februarie 2002, prin procura autentificată sub

nr. 126, contestatoarea a suplinit orice neregulă in privința

mandatului acordat, ratificând astfel, cu efecte retroactive, mandatul verbal

anterior, necontestat de părțile contractului.

Prin Decizia civilă

nr. 354/ A din 19 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul M.A.N. împotriva

sentinței civile sus-menționate.

În ce privește

primul motiv de apel, referitor la necesitatea dovedirii cu acte a dreptului de

proprietate al autorului reclamantei asupra construcției, Curtea a

reținut că această critica este nefondată, față

de caracterul Legii nr. 10/2001, de lege specială și derogatorie de

la legile generale, caz în care dispozițiile legii speciale sunt de

strictă interpretare. În acest context, indiferent de regimul juridic al

imobilelor și de modul de dobândire a dreptului de proprietate, se face

aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o

prezumție relativă de proprietate în favoarea celui de la care s-a

preluat imobilul. Față de existența acestei prezumții

legale, singura posibilitate de a o înlătura este de a se face o

dovadă contrară și nu de a se face dovada că nu a operat

transmisiunea dreptului, conform registrului de Carte Funciară, registru

reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938.

În ce privește

cel de-al doilea motiv de apel, referitor la inaplicabilitatea art. 4

față de actele depuse în dosarul administrativ, și acesta este

nefondat, deoarece reglementarea unei proceduri prealabile conform Legii nr. 10/2001,

fază în care este posibil ca o persoană să nu facă dovada

calității de persoană îndreptățită, nu

înseamnă că, în faza de judecată, un contestator nu ar mai avea

dreptul să-și probeze calitatea prin depunerea de acte noi, atâta

timp cât C. proc. civ. permite administrarea de asemenea probe în calea

contestației și a recursului.

Art. 33 din Legea nr.

10/2001 face referire, într-adevăr, la faptul că se pot depune

probele până la soluționarea notificării, dar, în Legea nr. 10/2001,

nu există niciun text legal care să dispună decăderea din

dreptul de a administra alte probe.

În

consecință, completarea probatoriului este permisă și în

fazele de judecată.

Ca atare, în mod

corect, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care s-a constatat că

numai contestatoarea a depus notificare.

Cu privire la ultimul

motiv de apel, referitor la neregularitatea mandatului lui P.I., și acesta

este nefondat. Notificarea s-a făcut de mandatar, dar pe numele

contestatoarei, care i-a dat acestuia procură de reprezentare la data de

15 februarie 2002. Acest fapt dovedește existența mandatului verbal

dat de contestatoare mandatarului și ratificarea mandatului verbal prin

mandat scris, fapt permis de art. 1533 C. civ. și corect reținut de

instanța de fond.

Referitor la critica

potrivit cu care ar fi trebuit să existe mandat scris și autentic la

momentul depunerii notificării, aceasta nu poate fi primită,

deoarece, la data respectivă, a existat un mandat verbal, confirmat,

ulterior, printr-unul scris și în formă autentică. Rezultă,

deci, că, prin confirmarea scrisă și autentică, s-au

îndeplinit și prevederile art. 1536 C. civ., efectele mandatului în

formă scrisă vizând și actele începute de mandatar anterior

dării mandatului în forma scrisă și autentică.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul M.A.N., invocând următoarele:

apel a reținut, în mod greșit, că, în prezenta cauză, sunt

aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Dovada dreptului de

proprietate asupra construcției trebuia făcută cu acte, conform

dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind singurul mod

legal prin care contestatoarea putea să-și dovedească dreptul

asupra imobilului respectiv.

În emiterea ordinului

de respingere nr. A/2529/2006, Ministerul a avut în vedere, pe lângă lipsa

actelor doveditoare, și faptul că zona în care se află

construcția intra sub incidența Decretului-lege nr. 115/1938 pentru

unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, care

prevede, la art. 17, în mod expres, că efectul actelor juridice

translative de proprietate se produce numai în urma înscrierii în cartea

funciară.

În ceea ce

privește actele depuse la dosar, între care și cele două

declarații autentificate, date de către numiții D.D. și R.N.,

din analiza acestora nu rezultă, cu certitudine, că numitul C.B.D.D. este

proprietarul construcției revendicate. Din aceste declarații,

coroborate cu cele menționate de mandatara D.M.D., într-una dintre

adresele comunicate U.M. 02523 București, reies informații

contradictorii, potrivit cărora nu se poate stabili cu certitudine perioada

în care această construcție a fost edificată (din

declarații rezultă că, pe terenul revendicat, „a existat o

construcție tip cabană, care a fost edificată înainte de 1968,

de familia C., și care există și în prezent”, iar în adresă

se menționează că „este edificată o construcție tip

cabană ridicată în 1968, de către familia C.”).

Din înscrisurile

depuse la dosar reiese faptul că dreptul de proprietate al lui C.D.B.D. a

fost intabulat în cartea funciară numai cu privire la teren, nu și la

construcție.

Atât timp cât nu se

face dovada dreptului de proprietate și asupra construcției nu se

poate afirma că Decizia nr. 320/1975 a Comitetului Executiv al Consiliului

popular al județului Sibiu și Tabelul anexat constituie acte

doveditoare ale acestui drept, în sensul legii civile. Analizând actele

menționate și, având în vedere încheierea nr. 1097/1968, din care

rezultă doar intabularea dreptului de proprietate al lui C.D. asupra unui

teren - „loc de casă”, se poate lua în considerare și o

eventuală edificare a acestei construcții după preluarea

terenului de către stat.

În acest sens, nu

poate fi reținută nici motivarea instanței de fond, potrivit

căreia „din Tabelul depus de Sfatul Popular al Raionului Sibiu - Serviciul

Fond Funciar, la Notariatul de Stat, sub nr. 1097 din 6 iunie 1968, cuprinzând

imobilele pe care se află amplasate cabanele din C., cu terenurile

aferente ale I.B.C. Păltiniș Sibiu, act emis imediat după

momentul preluării imobilelor de către stat, rezultă cu

claritate existența unei cabane pe terenul preluat de la proprietarul

tabular C.D., inclus la poziția 79”.

apel a considerat că, în mod corect, instanța de fond a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

fără, însă, a ține seama că intimata-contestatoare nu

și-a dovedit, pe deplin, calitatea în faza administrativă.

Curtea ar fi trebuit

să aibă în vedere natura litigiului, raportată la prevederile

Legii nr. 10/2001 (potrivit cărora actele doveditoare pot fi depuse

până la data soluționării notificării) și să

constate netemeinicia contestației formulate, fără să

țină seama de actele suplimentare, depuse în dosarul primei

instanțe.

privește termenul de depunere a notificării, instanța de apel a

reținut, în mod greșit, că notificarea a fost depusă în

termenul prevăzut la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Notificarea a fost

făcută la data de 14 februarie 2002 (ultima zi de depunere), când a

și fost prezentată executorului judecătoresc pentru comunicare.

ultimul motiv de respingere, privind calitatea de mandatar a lui P.I., la data

formulării notificării, instanța a reținut, în mod

greșit, că dovada mandatului acordat acestuia nu era necesară

odată cu notificarea, fiind suficient, în îndeplinirea acestei proceduri,

mandatul verbal/tacit, permis de dispozițiile art. 1533 C. civ.

Notificarea a fost

semnată de P.I., care la acea dată, nu era împuternicit (în scris),

să facă acest lucru, singurul mandat fiind cel verbal. Procura prin

care D.R.E. l-a mandatat să îndeplinească formalitățile

legale pentru restituirea terenului (nu și a construcției), astfel

cum este identificat prin cerere, a fost datată la 15 februarie 2002,

deci, după expirarea termenului legal.

Mandatul trebuia

să fie obligatoriu în formă scrisă și autentică,

întrucât notificarea constituie o procedură ce face parte integrantă

din întreg cadrul legal ce se finalizează prin emiterea unei decizii sau,

după caz, dispoziții de aprobare a restituirii imobilului revendicat și

care, conform art. 25 alin. (4) din Lege, „face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă

a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în

posesie”.

Mai mult decât atât,

Legea nr. 10/2001 prevede că „notificarea înregistrată face dovada

deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice

sau juridice, a respectării termenului prevăzut”.

Or, condiția

esențială pentru ca un astfel de act să facă dovada este ca

acesta să fie emis în formă scrisă și de către o

persoană îndreptățită sau de un mandatar cu procură

emisă în formă scrisă și autentică, prin care să

fie împuternicit, expres, în acest sens.

În

consecință, este greșită interpretarea instanței de

apel, potrivit căreia „prin confirmarea scrisă și autentică

s-au îndeplinit și prevederile art. 1536 C. civ., efectele mandatului în

formă scrisă vizând și actele începute de mandatar anterior

dării mandatului în formă scrisă și autentică”.

Recurentul a

solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., admiterea

recursului, modificarea deciziei criticate, iar, pe fondul cauzei, respingerea

contestației.

Intimata

reclamantă nu a depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și a deciziei

irevocabile pronunțate în primul ciclu procesual, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

privește aplicarea, în speță, a dispozițiilor art. 24 din

Legea nr. 10/2001, în mod corect, Curtea de Apel, pornind de la caracterul

special și derogator de la dreptul comun al Legii nr. 10/2001, inclusiv în

materie de probatoriu, a considerat că textul de lege este incident în

cauză și, raportat la aceasta, a reținut ca fiind dovedit

dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra întregului imobil

pretins (teren și construcție), indiferent de zona situării

bunului și de dispozițiile actelor normative în vigoare la data

preluării, respectiv de Decretul – lege nr. 115/1938 pentru unificarea

dispozițiilor privitoare la cărțile funciare.

Într-adevăr,

Legea nr. 10/2001 are aplicabilitate generală, pe întreg teritoriul

țării, și conține norme speciale, cu caracter derogator de

la dreptul comun, inclusiv în materia probării dreptului de proprietate

asupra imobilului pretins în persoana celui de la care s-a preluat bunul

și întinderii acestui drept.

Potrivit art. 24 din

actul normativ sus-menționat, „(1) În absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin

care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1)

și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a

pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar”.

Prin urmare, dovada

dreptului de proprietate se poate face nu numai prin acte, în condițiile art.

23 din Lege, ci și prin aplicarea prezumției legale relative,

prevăzute de art. 24, în condițiile în care solicitantul nu

deține acte de proprietate pentru bunul cerut.

Sarcina dovezii

contrare celor stabilite în urma aplicării prezumției, în

legătură cu dreptul de proprietate și întinderea lui în persoana

autorului reclamantei, revine părții care solicită

înlăturarea prezumției, în speță pârâtului. În acest sens,

atât timp cât instanța a reținut, în raport de tabelul depus de Sfatul

popular al raionului Sibiu la Notariatul de stat, sub nr. 1097/1968, act emis

imediat după preluare, că, pe terenul preluat de la autorul

reclamantei exista și o cabană, procedând la aplicarea

prezumției de proprietate în temeiul art. 24, pârâtul trebuia să

dovedească fie că această construcție nu a existat la data

respectivă, fie că aparținea, la data preluării terenului,

unui alt proprietar.

Pârâtul a

susținut că nu este dovedită, în mod cert, data edificării

construcției, și, raportat la aceasta, preluarea ei de la C.D., cu

consecința nedovedirii dreptului de proprietate al acestei persoane asupra

imobilului respectiv.

Cum s-a arătat

mai sus, instanța a stabilit, însă, dreptul de proprietate asupra

construcției în persoana autorului reclamantei, față de tabelul

cuprinzând imobilele pe care se află amplasate cabanele din C., cu

terenurile aferente ale I.B.C. Păltiniș Sibiu și față

de data întocmirii tabelului, imediat după momentul preluării

terenului în litigiu, nereținând că s-ar fi dovedit contrariul

acestei situații de fapt, de către pârât.

În recurs, acesta din

urmă a susținut că nu există certitudine cu privire la data

edificării construcției și, în consecință, la

calitatea de proprietar a autorului reclamantei asupra bunului respectiv,

înscrisurile depuse la dosar conținând informații contradictorii în

legătură cu acest aspect. De asemenea, a contestat existența

cabanei pe teren, aspect reținut de instanță în raport de

tabelul întocmit în 1968.

Aceste susțineri

nu pot fi, însă, verificate de instanța de recurs deoarece pun în

discuție situația de fapt reținută de instanța

anterioară, în raport de probele administrate în cauză, reevaluarea

situației de fapt nemaifiind permisă față de actuala

structură a recursului, în urma abrogării motivului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

De asemenea, raportat

la caracterul derogator al dispozițiilor art. 24, în materie de

dovadă a elementelor sus-amintite, nu era necesară nici intabularea

construcției pretinse, în condițiile art. 17 din Decretul – lege nr. 115/1938,

contrar susținerilor recurentului, în justificarea dreptului de

proprietate al autorului reclamantei asupra construcției în litigiu.

Prin urmare, prin

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001,

instanța de apel a reținut că autorul reclamantei este

proprietarul construcției în litigiu, nefiind incidente cerințele

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

aferente motivelor de recurs prezentate în cadrul pct. 2 și 4 din cererea

de recurs nu mai pot fi examinate de prezenta instanță deoarece au

format obiect de dezbatere în primul ciclu procesual, asupra lor

pronunțându-se, în mod irevocabil, instanța de recurs

anterioară, prin Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007.

În

consecință, nici instanțele de rejudecare în fond și apel

nu mai puteau reanaliza aspectele soluționate irevocabil, de către

Înalta Curte. Soluția lor fiind tot de respingere a criticilor respective,

în conformitate cu decizia instanței de recurs sus-menționată,

nu se impune modificarea ei sau schimbarea considerentelor, în dosarul de

față, prezenta instanță având în vedere, însă, cele

reținute prin Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, iar nu argumentele deciziei recurate.

După cum s-a

arătat deja, în ceea ce privește dovada calității de

persoană îndreptățită a reclamantei în raport de actele

depuse în faza de judecată a soluționării notificării

(motivul 2 recurs), instanța de recurs anterioară a arătat

că „reclamantei nu i se poate exclude dreptul de a produce dovezi în

fața instanțelor. Neprezentarea lor în faza administrativă nu poate

influența decât acordarea cheltuielilor de judecată”.

Prin urmare,

instanța de recurs a statuat, cu putere de lucru judecat, în

condițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ., că actele noi,

depuse în faza de judecată, trebuie avute în vedere la soluționarea

cauzei.

Mai departe,

aceeași instanță a reținut că reclamanta a dovedit

calitatea de moștenitoare, „cu consecința existenței dreptului

acesteia de a formula notificare conform Legii nr. 10/2001. Chiar dacă mai

sunt și alte persoane îndreptățite (moștenitori) să

formuleze „notificări”, aceasta nu o împiedică pe reclamantă

să formuleze chiar singură notificare”.

În

consecință, față de argumentele instanței de recurs,

în sensul dovedirii calității reclamantei, de moștenitoare de pe

urma fostului proprietar al imobilului, și al posibilității

acesteia de a formula singură notificare, chiar dacă ar exista

și alte persoane, moștenitori ai fostului proprietar, cu vocație

la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu se mai

poate pune în discuție aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din

această lege, corect reținut de instanțele anterioare în

stabilirea întinderii dreptului reclamantei la reparația conferită de

lege pentru întreg imobilul în litigiu.

Referitor la

formularea notificării printr-o persoană care nu avea calitatea de

mandatar, respectiv P.I. (motivul 4 recurs), Înalta Curte a stabilit, de

asemenea, în procesul anterior, că „notificarea semnată de P.I. a

fost legal formulată în calitate de mandatar, prevederile art. 1533 C.

civ., privind mandatul tacit, fiind aplicabile atât timp cât Legea nr. 10/2001

nu exceptează expres aplicarea mandatului tacit reglementat de textul de

lege citat”.

Ca atare, în

rejudecare, nu se mai poate contesta cu succes, de către recurent,

calitatea lui P.I., de mandatar al notificatoarei, și nici nu se poate

susține necesitatea unei procuri date acestuia în formă

autentică, sub acest ultim aspect, instanța de recurs reținând

incidența art. 1533 C. civ., privind mandatul tacit.

termenul de depunere a notificării, această chestiune a format

și ea obiect de dezbateri în primul ciclu procesual, instanțele de

fond și de apel anterioare au examinat problema respectivă,

reținând că notificarea este formulată la data de 14 februarie 2002,

în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001.

Recurentul pârât din

dosarul de față, având aceeași calitate în primul ciclu

procesual, a criticat soluția instanțelor pe aspectul depunerii în

termen a notificării, prin cererea de recurs, care a fost respinsă,

fiind menținută în totalitate decizia Curții de Apel.

Ca atare, deși

instanța de recurs care a pronunțat Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007

nu a motivat expres respingerea criticii corespunzătoare nedepunerii în

termen a notificării, respingând recursul, a menținut decizia

instanței de apel sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește

respectarea termenului de depunere a notificării, această chestiune

nemaiputând fi reluată în prezenta cauză față de intrarea

ei în puterea lucrului judecat.

În raport de aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât

este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.N., prin Direcția pentru Relația

cu Parlamentul și Asistență Juridică împotriva Deciziei nr.

354/ A din 19 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 15 aprilie 2011.