ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3533/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la data de 12 septembrie 2005, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, contestatoarea D.R.E. a solicitat obligarea M.A.N., prin UM 02523 București, să emită dispoziție prin care să-i restituie în natură imobilul teren în suprafață de 567,84 m.p., situat în Complexul Turistic C. și înscris în cartea funciară nr. 87, Săliște, partea VI, număr topografic 2/6/146, județul Sibiu, precum și construcția edificată pe acesta, aflate în administrarea pârâtului. Pe parcursul procesului, contestatoarea a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat anularea ordinului de respingere nr. A/2529 din 15 martie 2006 emis de pârât.

Prin sentința civilă nr. 1142 din 26 septembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins contestația, ca neîntemeiată, cu următoarea motivare: În ceea ce privește termenul de formulare a notificării, acesta a fost respectat de contestatoare, la filele 68-70 din dosarul administrativ depus de pârât, existând notificarea transmisă acestuia, împreună cu dovada de comunicare și cererea depusă de P.I., în calitatea sa, de mandatar al contestatoarei. Din înscrisurile existente la filele 14-15 dosar, depuse de contestatoare, rezultă că notificarea a fost comunicată pârâtului la data de 22 februarie 2002. De altfel, inclusiv din actele existente la filele 68-69, se poate observa că, în colțul din stânga sus al notificării, fila 69 dosar, sub ștampila B.E.J., figurează, ca număr de înregistrare, nr. 28 din data de 14 februarie 2002. Același număr se regăsește și pe formularul de comunicare transmis de executorul judecătoresc spre intimat.

În aceste condiții, Tribunalul a reținut că intimatul M.A.N. a considerat, în mod incorect, că notificarea nu a fost formulată de contestatoare în condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, așa cum acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. Motivul de respingere indicat de intimat, în sensul că notificarea nu a fost depusă de o persoană împuternicită la acea dată, nu poate fi reținut din moment ce contestatoarea și-a însușit conținutul notificării și a ratificat semnătura aplicată pe aceasta, de către Popa Ioan. A mai constatat Tribunalul că au fost depuse acte de stare civilă și certificate de moștenitor de pe urma defuncților C.B.D., C.E., C.M., C.E., C.B.D.D., C.D.A., nefiind depuse, însă, acte de stare civilă referitoare la C.A.

și C.I., pe care contestatoarea îi indică drept urmași ai defunctului C.B.D. În aceste condiții, în mod corect, intimatul a considerat că nu este dovedită pe deplin calitatea de moștenitor a contestatoarei și de pe urma acestor doi defuncți, din moment ce, prin notificarea adresată, solicită restituirea întregului imobil. Pentru a se putea prevala de dispozițiile art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, contestatoarea avea îndatorirea să dovedească care sunt cotele ce revin defuncților C.A. și C.I. și cine îi moștenește pe aceștia. Întrucât, prin actele dosarului, nu a produs aceste dovezi, Tribunalul a apreciat că cererea formulată este neîntemeiată, astfel încât, în conformitate cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a respins-o ca atare.

Prin Decizia civilă nr. 84/ A din 29 martie 2007, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul declarat de apelanta D.R.E. împotriva sentinței sus-menționate, a desființat hotărârea și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând că, potrivit cărții funciare nr. 87 a comunei Săliștea, proprietar tabular al suprafeței de 568,84 m.p., înscrisă la numărul topografic 2/6/146, a figurat C.D.B.D., pe numele acestuia fiind preluată proprietatea, în temeiul Decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 și intabulate pe numele Statului Român. Potrivit certificatelor de naștere aflate la filele 9-10 dosar fond, C.D. și C.E. (E.) - tatăl apelantei contestatoare, au fost frați, având ca părinți pe C.D.

și C.P. Comșa Dumitru a decedat la data de 04 aprilie 1973, moștenirea acestuia fiind culeasă de către C.E. (soră) și S.M., născută C. (soră), moștenitoare testamentare care au cules fiecare câte 1/2 din succesiunea defunctului (certificat de moștenitor nr. 1364/1973). C.E. (certificat de moștenitor din 25 noiembrie 1980) a decedat, la rândul său, la 19 octombrie 1980, succesiunea acesteia fiind culeasă de apelanta D.R.E. și C.D.A., fiice ale fratelui decedat anterior, C.E. (d.d. 1956). S.M. (certificat de moștenitor nr. 1963/16 noiembrie 1992) a decedat la 04 octombrie 1975, succesiunea de pe urma acesteia revenind acelorași moștenitoare, în calitate de nepoate de frate.

De altfel, potrivit actelor depuse atât la instanța de fond, cât și în apel, apelanta este moștenitoare și de pe urma celorlalți frați ai lui C.B.D.D., respectiv C.N., potrivit certificatului de moștenitor nr. 1422/1993, C.I., potrivit certificatului de moștenitor nr. 1362/1973, și C.A., decedată în 1966, succesiune ce i-a revenit prin retransmitere de la moștenitorii testamentari C.E. și C.D. Singura în drept să solicite, alături de apelantă, acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la bunuri imobile care să fi aparținut în proprietate fraților tatălui său decedat, ar fi fost sora acesteia, C.D.A., decedată, însă (d.d.

07 aprilie 1995), sau moștenitorii acesteia, respectiv D.V.C., nepot de soră, căruia i-a revenit întreaga masă succesorală, potrivit certificatului de moștenitor nr. 19 din 21 decembrie 1995. În aceste condiții, apelanta a făcut dovada deplină a calității sale de persoană îndreptățită, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001, modificată, fiind și singura moștenitoare care a depus, în termen, notificare, potrivit celor reținute prin sentința apelată. Sub toate celelalte aspecte analizate prin sentință, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o corectă analiză, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit însăși dispoziției contestate, data depunerii notificării la executorul judecătoresc și ultima dată la care mai putea fi formulată cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost data de 14 februarie 2002. Dispozițiile coroborate cuprinse în art. 22 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 sunt clare sub aspectul datei ce se are în vedere ca dată de formulare a notificării, stipulând, expres, că notificarea se înregistrează de către executorul judecătoresc, care are obligația să o comunice persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării (alin. (3)). Această dată, a înregistrării notificării la executorul judecătoresc, reprezintă, potrivit alin. (4) din art. 22, dovada respectării termenului prevăzut la alin. (1) al aceluiași articol, astfel încât susținerile din întâmpinare ale intimatului sunt nefondate.

În ce privește calitatea de mandatar a numitului P.l., la data formulării notificării, Curtea a reținut că dovada mandatului acordat acestuia nu era necesar a fi făcută odată cu notificarea, fiind suficient, în îndeplinirea acestei proceduri, mandatul verbal prevăzut de art. 1533 C. civ. Intimatul și-a argumentat poziția cuprinsă în dispoziția contestată pornind de la teza cuprinsă în art. 25 alin. (4) din Lege, făcând, în mod voit, confuzie între procedura de notificare și cea de eliberare a dispoziției de restituire, deducând, astfel, necesitatea formei autentice a mandatului în raport de caracterul actului pe care urma să-l emită, în situația admiterii notificării. Oricum, la data de 15 februarie 2002, apelanta contestatoare a suplinit orice neregulă în privința mandatului acordat, întocmind în formă autentică procura de reprezentare a sa, de către Popa Ion, astfel cum rezultă din actul depus la fila 4 din dosarul de fond.

În ceea ce privește lipsa dovezilor din care să rezulte calitatea autorului apelantei, de proprietar al construcției, respingerea notificării este, de asemenea, nejustificată. Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”. În contextul acestei dispoziții legale,,,Tabelul” depus de Sfatul Popular al Raionului Sibiu - Serviciul Fond Funciar, la Notariatul de Stat, sub nr. 1097 din 6 iunie 1968, cuprinzând imobilele pe care se află amplasate cabanele din Crinț, cu terenurile aferente ale I.B.C.

Păltiniș Sibiu, act emis imediat după momentul preluării imobilelor de către stat, prezumă, în mod legal, existența unei cabane pe terenul preluat de la proprietarul tabular C.D., inclus la poziția 79. Având în vedere existența acestei prezumții legale, ce se aplică indiferent de zona teritorială și regimul juridic de înregistrare a proprietăților, intimatul ar fi fost necesar să facă dovezi contrare actelor depuse de către apelantă și nu numai să susțină, astfel cum a făcut prin întâmpinare „o eventuală edificare a acestei construcții după preluarea terenului de către stat”.

În raport de cele reținute, Curtea a admis apelul declarat de apelantă și, având în vedere că instanța de fond și-a limitat constatările la aspectele ce țin de calitatea apelantei contestatoare de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, fără a analiza posibilitatea restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul notificării, deci, fără a se pronunța pe fondul cauzei, potrivit cererii completatoare, a dispus, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., desființarea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, de către același tribunal. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul, susținând, în esență, că reclamanta nu a depus dovezile necesare în faza administrativă, astfel că decizia s-a întemeiat doar pe documentele cunoscute; notificarea a fost formulată de P.I., în lipsa unui mandat scris; reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru imobilul în litigiu.

Prin Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.N., constatând că reclamantei nu i se poate exclude dreptul de a produce dovezi în fața instanțelor. Neprezentarea lor în faza administrativă nu poate influența decât acordarea cheltuielilor de judecată la instanța de fond. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală în ce privește stabilirea calității de moștenitoare a reclamantei, cu consecința existenței dreptului acesteia de a formula „notificare” conform Legii nr. 10/2001. Chiar dacă mai sunt și alte persoane îndreptățite (moștenitori) să formuleze „notificări”, aceasta nu o împiedică pe reclamantă să formuleze chiar singură notificare.

Notificarea semnată de P.I. a fost legal formulată în calitate de mandatar, prevederile art. 1533 C. civ., privind mandatul tacit, fiind aplicabile atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu exceptează, expres, aplicarea mandatului tacit reglementat de textul de lege citat. Deoarece Tribunalul a respins acțiunea admițând o excepție (lipsa calității de moștenitoare), fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte a considerat că este de prisos a se examina și a se pronunța asupra unor probleme de fond, cum ar fi dreptul de proprietate al autorului reclamantei ori întinderea acestuia. De altfel, de prisos este și examinarea pe care o face instanța de apel cu privire la aspecte de fond ale litigiului, atâta timp cât a desființat hotărârea Tribunalului, căruia i-a trimis cauza, spre rejudecare, pentru că acesta nu a intrat în cercetarea fondului.

În fond după desființare, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 195 din 12 februarie 2010, a admis acțiunea modificată și a dispus anularea ordinului nr. A/2529 din 15 martie 2006 emis de pârât; a fost obligat pârâtul să emită un ordin prin care să restituie, în natură, reclamantei, terenul situat în complexul turistic C., înscris în C.F. nr. 87, Săliștea, partea a VI-a, nr. top. 2/6/146, județ Sibiu, în suprafață de 573 m.p. și construcție situată pe acesta, identificată prin raportul de expertiză efectuat de expert R.L. în Dosarul nr. 23708/3/2008 al Tribunalului Sibiu; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, pentru următoarele considerente: Reclamanta D.R.E.

a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 14 februarie 2002 - fila 14 dosar fond inițial. Prin ordinul nr. A/2529 din 15 martie 2006 emis de intimat in timpul procesului, s-a respins notificarea menționată, motivat pe nedepunerea în termen a cererii, de către o persoană îndreptățită, precum și a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate asupra construcției. Astfel cum reiese din cuprinsul cărții funciare nr. 87 a comunei Săliștea, ca proprietar tabular al suprafeței de 568,84 m.p., înscrisă la numărul topografic 2/6/146, a figurat C.D.B.D., pe numele acestuia fiind preluată proprietatea, în temeiul Decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, și intabulată pe numele Statului Român, astfel cum reiese tot din cartea funciară menționată.

Totodată, din „Tabelul” depus de Sfatul Popular al Raionului Sibiu - Serviciul Fond Funciar, la Notariatul de Stat, sub nr. 1097 din 6 iunie 1968, cuprinzând imobilele pe care se află amplasate cabanele din C., cu terenurile aferente ale l.B.C. Păltiniș Sibiu, act emis imediat după momentul preluării imobilelor de către stat, rezultă, cu claritate, existența unei cabane pe terenul preluat de la proprietarul tabular C.D. - poziția 79. În acest context, Tribunalul a reținut incidența prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. Reclamanta are calitatea de moștenitor de pe urma proprietarului tabular C.D., instanța de fond reluând considerentele Curții de Apel, avute în vedere în acest sens, la soluționarea apelului, în primul ciclu procesual.

De asemenea, față de aspectul că singura in drept să solicite, alături de apelantă, acordarea de măsuri reparatorii in temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la bunuri imobile care să fi aparținut in proprietate fraților tatălui său decedat, ar fi fost sora acesteia, C.D.A., decedată la 07 aprilie 1995, sau moștenitorii acesteia, respectiv D.V.C., în baza certificatului de moștenitor nr. 19 din 21 decembrie 1995, Tribunalul a procedat la aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de restituire.

În ceea ce privește data formulării notificării, potrivit însăși dispoziției contestate, data depunerii notificării la executorul judecătoresc și ultima dată la care mai putea fi formulată cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost data de 14 februarie 2002, așadar, cererea este depusă în termenul legal. Raportat la ultimul motiv de respingere, privind calitatea de mandatar a numitului P.I. la data formulării notificării, astfel cum a apreciat și instanța de apel, dovada mandatului acordat acestuia nu era necesar a fi făcută odată cu notificarea, fiind suficient, în îndeplinirea acestei proceduri, mandatul verbal/tacit permis de dispozițiile art. 1533 C. civ. În plus, la data de 15 februarie 2002, prin procura autentificată sub nr. 126, contestatoarea a suplinit orice neregulă in privința mandatului acordat, ratificând astfel, cu efecte retroactive, mandatul verbal anterior, necontestat de părțile contractului.

Prin Decizia civilă nr. 354/ A din 19 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul M.A.N. împotriva sentinței civile sus-menționate. În ce privește primul motiv de apel, referitor la necesitatea dovedirii cu acte a dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra construcției, Curtea a reținut că această critica este nefondată, față de caracterul Legii nr. 10/2001, de lege specială și derogatorie de la legile generale, caz în care dispozițiile legii speciale sunt de strictă interpretare. În acest context, indiferent de regimul juridic al imobilelor și de modul de dobândire a dreptului de proprietate, se face aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție relativă de proprietate în favoarea celui de la care s-a preluat imobilul.

Față de existența acestei prezumții legale, singura posibilitate de a o înlătura este de a se face o dovadă contrară și nu de a se face dovada că nu a operat transmisiunea dreptului, conform registrului de Carte Funciară, registru reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938. În ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la inaplicabilitatea art. 4 față de actele depuse în dosarul administrativ, și acesta este nefondat, deoarece reglementarea unei proceduri prealabile conform Legii nr. 10/2001, fază în care este posibil ca o persoană să nu facă dovada calității de persoană îndreptățită, nu înseamnă că, în faza de judecată, un contestator nu ar mai avea dreptul să-și probeze calitatea prin depunerea de acte noi, atâta timp cât C. proc.

civ. permite administrarea de asemenea probe în calea contestației și a recursului. Art. 33 din Legea nr. 10/2001 face referire, într-adevăr, la faptul că se pot depune probele până la soluționarea notificării, dar, în Legea nr. 10/2001, nu există niciun text legal care să dispună decăderea din dreptul de a administra alte probe. În consecință, completarea probatoriului este permisă și în fazele de judecată. Ca atare, în mod corect, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care s-a constatat că numai contestatoarea a depus notificare. Cu privire la ultimul motiv de apel, referitor la neregularitatea mandatului lui P.I., și acesta este nefondat.

Notificarea s-a făcut de mandatar, dar pe numele contestatoarei, care i-a dat acestuia procură de reprezentare la data de 15 februarie 2002. Acest fapt dovedește existența mandatului verbal dat de contestatoare mandatarului și ratificarea mandatului verbal prin mandat scris, fapt permis de art. 1533 C. civ. și corect reținut de instanța de fond. Referitor la critica potrivit cu care ar fi trebuit să existe mandat scris și autentic la momentul depunerii notificării, aceasta nu poate fi primită, deoarece, la data respectivă, a existat un mandat verbal, confirmat, ulterior, printr-unul scris și în formă autentică. Rezultă, deci, că, prin confirmarea scrisă și autentică, s-au îndeplinit și prevederile art. 1536 C. civ., efectele mandatului în formă scrisă vizând și actele începute de mandatar anterior dării mandatului în forma scrisă și autentică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.A.N., invocând următoarele: 1. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că, în prezenta cauză, sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Dovada dreptului de proprietate asupra construcției trebuia făcută cu acte, conform dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind singurul mod legal prin care contestatoarea putea să-și dovedească dreptul asupra imobilului respectiv. În emiterea ordinului de respingere nr. A/2529/2006, Ministerul a avut în vedere, pe lângă lipsa actelor doveditoare, și faptul că zona în care se află construcția intra sub incidența Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, care prevede, la art. 17, în mod expres, că efectul actelor juridice translative de proprietate se produce numai în urma înscrierii în cartea funciară.

În ceea ce privește actele depuse la dosar, între care și cele două declarații autentificate, date de către numiții D.D. și R.N., din analiza acestora nu rezultă, cu certitudine, că numitul C.B.D.D. este proprietarul construcției revendicate. Din aceste declarații, coroborate cu cele menționate de mandatara D.M.D., într-una dintre adresele comunicate U.M. 02523 București, reies informații contradictorii, potrivit cărora nu se poate stabili cu certitudine perioada în care această construcție a fost edificată (din declarații rezultă că, pe terenul revendicat, „a existat o construcție tip cabană, care a fost edificată înainte de 1968, de familia C., și care există și în prezent”, iar în adresă se menționează că „este edificată o construcție tip cabană ridicată în 1968, de către familia C.”).

Din înscrisurile depuse la dosar reiese faptul că dreptul de proprietate al lui C.D.B.D. a fost intabulat în cartea funciară numai cu privire la teren, nu și la construcție. Atât timp cât nu se face dovada dreptului de proprietate și asupra construcției nu se poate afirma că Decizia nr. 320/1975 a Comitetului Executiv al Consiliului popular al județului Sibiu și Tabelul anexat constituie acte doveditoare ale acestui drept, în sensul legii civile. Analizând actele menționate și, având în vedere încheierea nr. 1097/1968, din care rezultă doar intabularea dreptului de proprietate al lui C.D. asupra unui teren - „loc de casă”, se poate lua în considerare și o eventuală edificare a acestei construcții după preluarea terenului de către stat.

În acest sens, nu poate fi reținută nici motivarea instanței de fond, potrivit căreia „din Tabelul depus de Sfatul Popular al Raionului Sibiu - Serviciul Fond Funciar, la Notariatul de Stat, sub nr. 1097 din 6 iunie 1968, cuprinzând imobilele pe care se află amplasate cabanele din C., cu terenurile aferente ale I.B.C. Păltiniș Sibiu, act emis imediat după momentul preluării imobilelor de către stat, rezultă cu claritate existența unei cabane pe terenul preluat de la proprietarul tabular C.D., inclus la poziția 79”. 2. Instanța de apel a considerat că, în mod corect, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fără, însă, a ține seama că intimata-contestatoare nu și-a dovedit, pe deplin, calitatea în faza administrativă.

Curtea ar fi trebuit să aibă în vedere natura litigiului, raportată la prevederile Legii nr. 10/2001 (potrivit cărora actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării) și să constate netemeinicia contestației formulate, fără să țină seama de actele suplimentare, depuse în dosarul primei instanțe. 3. În ceea ce privește termenul de depunere a notificării, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că notificarea a fost depusă în termenul prevăzut la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Notificarea a fost făcută la data de 14 februarie 2002 (ultima zi de depunere), când a și fost prezentată executorului judecătoresc pentru comunicare.

4. Raportat la ultimul motiv de respingere, privind calitatea de mandatar a lui P.I., la data formulării notificării, instanța a reținut, în mod greșit, că dovada mandatului acordat acestuia nu era necesară odată cu notificarea, fiind suficient, în îndeplinirea acestei proceduri, mandatul verbal/tacit, permis de dispozițiile art. 1533 C. civ. Notificarea a fost semnată de P.I., care la acea dată, nu era împuternicit (în scris), să facă acest lucru, singurul mandat fiind cel verbal. Procura prin care D.R.E. l-a mandatat să îndeplinească formalitățile legale pentru restituirea terenului (nu și a construcției), astfel cum este identificat prin cerere, a fost datată la 15 februarie 2002, deci, după expirarea termenului legal.

Mandatul trebuia să fie obligatoriu în formă scrisă și autentică, întrucât notificarea constituie o procedură ce face parte integrantă din întreg cadrul legal ce se finalizează prin emiterea unei decizii sau, după caz, dispoziții de aprobare a restituirii imobilului revendicat și care, conform art. 25 alin. (4) din Lege, „face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie”. Mai mult decât atât, Legea nr. 10/2001 prevede că „notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut”. Or, condiția esențială pentru ca un astfel de act să facă dovada este ca acesta să fie emis în formă scrisă și de către o persoană îndreptățită sau de un mandatar cu procură emisă în formă scrisă și autentică, prin care să fie împuternicit, expres, în acest sens.

În consecință, este greșită interpretarea instanței de apel, potrivit căreia „prin confirmarea scrisă și autentică s-au îndeplinit și prevederile art. 1536 C. civ., efectele mandatului în formă scrisă vizând și actele începute de mandatar anterior dării mandatului în formă scrisă și autentică”. Recurentul a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei criticate, iar, pe fondul cauzei, respingerea contestației. Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare în dosar. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar și a deciziei irevocabile pronunțate în primul ciclu procesual, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește aplicarea, în speță, a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în mod corect, Curtea de Apel, pornind de la caracterul special și derogator de la dreptul comun al Legii nr. 10/2001, inclusiv în materie de probatoriu, a considerat că textul de lege este incident în cauză și, raportat la aceasta, a reținut ca fiind dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra întregului imobil pretins (teren și construcție), indiferent de zona situării bunului și de dispozițiile actelor normative în vigoare la data preluării, respectiv de Decretul – lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare.

Într-adevăr, Legea nr. 10/2001 are aplicabilitate generală, pe întreg teritoriul țării, și conține norme speciale, cu caracter derogator de la dreptul comun, inclusiv în materia probării dreptului de proprietate asupra imobilului pretins în persoana celui de la care s-a preluat bunul și întinderii acestui drept. Potrivit art. 24 din actul normativ sus-menționat, „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

Prin urmare, dovada dreptului de proprietate se poate face nu numai prin acte, în condițiile art. 23 din Lege, ci și prin aplicarea prezumției legale relative, prevăzute de art. 24, în condițiile în care solicitantul nu deține acte de proprietate pentru bunul cerut. Sarcina dovezii contrare celor stabilite în urma aplicării prezumției, în legătură cu dreptul de proprietate și întinderea lui în persoana autorului reclamantei, revine părții care solicită înlăturarea prezumției, în speță pârâtului.

În acest sens, atât timp cât instanța a reținut, în raport de tabelul depus de Sfatul popular al raionului Sibiu la Notariatul de stat, sub nr. 1097/1968, act emis imediat după preluare, că, pe terenul preluat de la autorul reclamantei exista și o cabană, procedând la aplicarea prezumției de proprietate în temeiul art. 24, pârâtul trebuia să dovedească fie că această construcție nu a existat la data respectivă, fie că aparținea, la data preluării terenului, unui alt proprietar. Pârâtul a susținut că nu este dovedită, în mod cert, data edificării construcției, și, raportat la aceasta, preluarea ei de la C.D., cu consecința nedovedirii dreptului de proprietate al acestei persoane asupra imobilului respectiv.

Cum s-a arătat mai sus, instanța a stabilit, însă, dreptul de proprietate asupra construcției în persoana autorului reclamantei, față de tabelul cuprinzând imobilele pe care se află amplasate cabanele din C., cu terenurile aferente ale I.B.C. Păltiniș Sibiu și față de data întocmirii tabelului, imediat după momentul preluării terenului în litigiu, nereținând că s-ar fi dovedit contrariul acestei situații de fapt, de către pârât. În recurs, acesta din urmă a susținut că nu există certitudine cu privire la data edificării construcției și, în consecință, la calitatea de proprietar a autorului reclamantei asupra bunului respectiv, înscrisurile depuse la dosar conținând informații contradictorii în legătură cu acest aspect.

De asemenea, a contestat existența cabanei pe teren, aspect reținut de instanță în raport de tabelul întocmit în 1968. Aceste susțineri nu pot fi, însă, verificate de instanța de recurs deoarece pun în discuție situația de fapt reținută de instanța anterioară, în raport de probele administrate în cauză, reevaluarea situației de fapt nemaifiind permisă față de actuala structură a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. De asemenea, raportat la caracterul derogator al dispozițiilor art. 24, în materie de dovadă a elementelor sus-amintite, nu era necesară nici intabularea construcției pretinse, în condițiile art. 17 din Decretul – lege nr. 115/1938, contrar susținerilor recurentului, în justificarea dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra construcției în litigiu.

Prin urmare, prin aplicarea corectă a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că autorul reclamantei este proprietarul construcției în litigiu, nefiind incidente cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Susținerile aferente motivelor de recurs prezentate în cadrul pct. 2 și 4 din cererea de recurs nu mai pot fi examinate de prezenta instanță deoarece au format obiect de dezbatere în primul ciclu procesual, asupra lor pronunțându-se, în mod irevocabil, instanța de recurs anterioară, prin Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007. În consecință, nici instanțele de rejudecare în fond și apel nu mai puteau reanaliza aspectele soluționate irevocabil, de către Înalta Curte.

Soluția lor fiind tot de respingere a criticilor respective, în conformitate cu decizia instanței de recurs sus-menționată, nu se impune modificarea ei sau schimbarea considerentelor, în dosarul de față, prezenta instanță având în vedere, însă, cele reținute prin Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, iar nu argumentele deciziei recurate. După cum s-a arătat deja, în ceea ce privește dovada calității de persoană îndreptățită a reclamantei în raport de actele depuse în faza de judecată a soluționării notificării (motivul 2 recurs), instanța de recurs anterioară a arătat că „reclamantei nu i se poate exclude dreptul de a produce dovezi în fața instanțelor.

Neprezentarea lor în faza administrativă nu poate influența decât acordarea cheltuielilor de judecată”. Prin urmare, instanța de recurs a statuat, cu putere de lucru judecat, în condițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ., că actele noi, depuse în faza de judecată, trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei. Mai departe, aceeași instanță a reținut că reclamanta a dovedit calitatea de moștenitoare, „cu consecința existenței dreptului acesteia de a formula notificare conform Legii nr. 10/2001. Chiar dacă mai sunt și alte persoane îndreptățite (moștenitori) să formuleze „notificări”, aceasta nu o împiedică pe reclamantă să formuleze chiar singură notificare”.

În consecință, față de argumentele instanței de recurs, în sensul dovedirii calității reclamantei, de moștenitoare de pe urma fostului proprietar al imobilului, și al posibilității acesteia de a formula singură notificare, chiar dacă ar exista și alte persoane, moștenitori ai fostului proprietar, cu vocație la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu se mai poate pune în discuție aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din această lege, corect reținut de instanțele anterioare în stabilirea întinderii dreptului reclamantei la reparația conferită de lege pentru întreg imobilul în litigiu. Referitor la formularea notificării printr-o persoană care nu avea calitatea de mandatar, respectiv P.I.

(motivul 4 recurs), Înalta Curte a stabilit, de asemenea, în procesul anterior, că „notificarea semnată de P.I. a fost legal formulată în calitate de mandatar, prevederile art. 1533 C. civ., privind mandatul tacit, fiind aplicabile atât timp cât Legea nr. 10/2001 nu exceptează expres aplicarea mandatului tacit reglementat de textul de lege citat”. Ca atare, în rejudecare, nu se mai poate contesta cu succes, de către recurent, calitatea lui P.I., de mandatar al notificatoarei, și nici nu se poate susține necesitatea unei procuri date acestuia în formă autentică, sub acest ultim aspect, instanța de recurs reținând incidența art. 1533 C. civ., privind mandatul tacit.

3. Cât privește termenul de depunere a notificării, această chestiune a format și ea obiect de dezbateri în primul ciclu procesual, instanțele de fond și de apel anterioare au examinat problema respectivă, reținând că notificarea este formulată la data de 14 februarie 2002, în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001. Recurentul pârât din dosarul de față, având aceeași calitate în primul ciclu procesual, a criticat soluția instanțelor pe aspectul depunerii în termen a notificării, prin cererea de recurs, care a fost respinsă, fiind menținută în totalitate decizia Curții de Apel.

Ca atare, deși instanța de recurs care a pronunțat Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007 nu a motivat expres respingerea criticii corespunzătoare nedepunerii în termen a notificării, respingând recursul, a menținut decizia instanței de apel sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește respectarea termenului de depunere a notificării, această chestiune nemaiputând fi reluată în prezenta cauză față de intrarea ei în puterea lucrului judecat. În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.N., prin Direcția pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică împotriva Deciziei nr. 354/ A din 19 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 aprilie 2011.