ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3445/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 8699 din 15 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 35655/3/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC I.I.C. SRL București împotriva pârâtelor SC G.P.I.C. SRL București, SC G.I.I. SRL București și SC P.R. SRL București, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 22.972,95 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta prin acțiunea precizată a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.000.000 euro în echivalentul în lei la data plății reprezentând procentul de 3% pentru serviciile oferite societăților pârâte conform contractului nr. BB din 19 iunie 2006. Invocând dispozițiile art. 969, 970 și 1073 C. civ., reclamanta a susținut că și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate constând în efectuarea demersurilor necesare în scopul achiziționării de către pârâte a unor terenuri în România. În acest scop au fost prezentate pârâtelor o serie de imobile, inclusiv cele descrise la secțiunea a-III-a pct 2 și 5 din contract.

Imobilele au fost achiziționate de către pârâte, astfel încât conform convenției acestea aveau obligația achitării procentului de 3% din valoarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate. Acțiunea reclamantei a fost respinsă de tribunal cu motivarea că la data de 24 octombrie 2006, contractul nr. BB/2006, pe care reclamanta își întemeiază pretențiile a încetat prin acordul părților, încetare confirmată în scris la data de 3 noiembrie 2006 de către reprezentantul reclamantei prin scrisoarea adresată pârâtelor. A fost înlăturată susținerea reclamantei potrivit căreia e-mail-ul trimis la data de 3 noiembrie 2006 nu reprezintă voința sa, în considerarea faptului că expertiza informatică a confirmat împrejurarea că expeditorul este reclamanta, cu adresa sa de e-mail, destinatarii sunt reprezentanții pârâtelor, iar documentul transmis electronic a fost primit de un angajat calificat care a asigurat citirea lui.

În privința afirmațiilor reclamantei referitoare la lipsa mandatului administratorului au fost avute în vedere dispozițiile actului adițional la actul constitutiv al societății reclamantei potrivit cărora orice document emis de administratori în numele și pe seama societății este valabil și obligatoriu pentru societate dacă este semnat de oricare dintre administratori împreună sau separat. Prin urmare, actul din 3 noiembrie 2006 semnat de administratorul reclamantei infirmă susținerea reclamantei referitoare la lipsa mandatului reprezentantului său pentru încetarea contractului. Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii propriilor obligații contractuale în condițiile în care nu a demonstrat că avea calitatea de reprezentant al proprietarului terenului achiziționat de pârâte, situație în care nu a putut prezenta acest imobil pârâtelor.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 358 din 1 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a arătat că sunt nefondate criticile formulate în legătură cu valoarea probatorie a înscrisului din 3 noiembrie 2006, cu motivarea că în materie comercială, potrivit art. 46 C. com., corespondența poate proba un raport juridic comercial, dincolo de limitele dispozitive impuse în materia probațiunii raporturilor civile pure, conform art. 1191 și urm. C. civ. Raportat la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 455/2001 s-a reținut că trimiterea electronică a actului contestat de reclamantă nu are valoarea unui înscris în formă electronică și nici a unui înscris sub semnătură privată întrucât actul transmis nu are încorporată o semnătură electronică extinsă.

Expertiza IT a relevat însă faptul că reprezentanții pârâtelor au recepționat acest e-mail de la un expeditor care a folosit numele și parola de acces a reclamantei, situație în care aplicând și dispozițiile art. 1203 C. civ., instanța de apel a concluzionat că acordul de încetare a contractului din litigiu a fost transmis de administrator în mod valabil în numele reclamantei pentru acceptarea intenției exprimate de pârâte la data de 24 octombrie 2006 referitoare la încetarea contractului. În privința modului de îndeplinire a obligațiilor contractuale s-a reținut că reclamanta nu și-a îndeplinit, conform art. IV pct. 1 din contract propriile obligații constând în negocierea prețului, pregătirea documentației, redactarea contractului, situație în care nu poate pretinde obligarea pârâtelor la plata comisionului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC I.I.C. SRL București, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că instanța de apel aplicând greșit dispozițiile art. 46 C. com., art. 1170 C. civ. și art. 5 din Legea nr. 445/2001 a apreciat eronat corespondența electronică ca fiind o probă admisibilă în procesul civil stabilind astfel, fără suport legal, existența acordului de încetare a contractului din litigiu. De asemenea, prin decizia recurată au fost aplicate greșit și dispozițiile art. 1199 și art. 1203 C. civ. în sensul că în lipsa dovedirii autenticității documentului menționat, instanța de apel nu putea prezuma existența reală a corespondenței și implicit a acordului verbal de încetare a contractului.

O altă critică vizează interpretarea eronată a legii, în sensul că instanța de apel a reținut că nu era necesară exprimarea unei manifestări bilaterale a voinței părților pentru încetarea raporturilor contractuale și renunțarea recurentei la plata remunerației datorate. În dezvoltarea acestei critici analizând probele administrate în cauză, recurenta susține că dispozițiile art. X din contract au fost nesocotite deoarece conform convenției părților orice notificare trebuia făcută în scris. În absența oricărui înscris emis de pârâte privind nemulțumirile legate de îndeplinirea obligațiilor contractuale în mod greșit s-a apreciat că a operat încetarea contractului.

Prin decizia recurată, susține recurenta, au fost încălcate și dispozițiile Legii nr. 31/1990, dispozițiile statutare și cele legale referitoare la mandat prin aprecierea eronată că administratorul societății recurente avea capacitatea de a-și exprima consimțământul în sensul încetării raporturilor contractuale și a renunțării la remunerația datorată. Conform statutului societății mandatul era limitat la operațiuni a căror valoare nu depășește suma de 100.000 euro - condiție neîndeplinită în speță - motiv pentru care, contrar celor reținute de instanța de apel, în lipsa semnăturii celor doi administratori statutari contractul din litigiu a rămas în vigoare, fiind irelevant faptul că unul dintre administratori a fost desemnat interlocutor pentru intimatele pârâte.

Prin ultimul motiv de recurs recurenta susține că în lipsa dovezilor din care să rezulte că intimatele au primit oferte mai convenabile comparativ cu cele pe care i le-a prezentat, în mod greșit instanța de apel a concluzionat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost facilitată de o altă societate, ceea ce demonstrează că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate astfel încât nu poate pretinde nici plata despăgubirilor. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constată că este nefondat. Prealabil examinării criticilor se impune precizarea că deși recurenta a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dezvoltarea motivelor vizează și netemeinicia deciziei, respectiv modul de interpretare a probelor, atribut exclusiv al instanțelor de fond. Potrivit art. 304 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate în situațiile limitativ prevăzute de lege astfel încât vor fi avute în vedere numai criticile privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale invocate de recurentă întrucât celelalte critici vizând motivele de netemeinicie exced controlului de nelegalitate specific acestei căi de atac. Din această perspectivă, motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 C. com., raportat la art. 1170 C. civ.

și art. 5 din Legea nr. 455/2001 este nefondat. În acest context, instanța de apel a reținut corect că în materie comercială potrivit art. 46 C. com., corespondența poate proba un raport juridic comercial, această normă având caracter special în raport cu regula generală în materia probațiunii raporturilor civile stabilită prin art. 1191 și urm. C. civ. De altfel, posibilitatea părților contractante de a transmite corespondența inclusiv prin poșta electronică a fost convenită prin art. X alin. (2), potrivit căruia orice notificare și comunicare în legătură cu contractul din litigiu se va face în scris, la alegea părții care face o asemenea comunicare, printre altele, și pe cale electronică. Interpretând această clauză în acord cu dispozițiile art. 46 C. com.

și a probelor efectuate în cauză - care astfel nu s-a menționat exced sferei de analiză a instanței de recurs - prin decizia recurată s-a concluzionat în sensul existenței unui acord între părți, exprimat în scris, referitor la încetarea contractului. În acest scop au fost avute în vedere și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 455/2001 în sensul că transmiterea electronică nu are valoarea unui înscris în formă electronică și nici a unui înscris sub semnătură privată, însă în condițiile în care s-a stabilit pe baza probelor că reclamanta este expeditorul documentului menționat, iar pârâtele au calitatea de destinatare, în temeiul art. 1199 și art. 1203 C. civ.

s-a reținut că acordul de încetare a contractului a fost transmis în mod valabil în numele reclamantei către intimate, la data de 3 noiembrie 2006 pentru acceptarea intenției exprimate de acestea la o dată anterioară, respectiv la data de 24 octombrie 2006. În alți termeni, instanța de apel a prezumat potrivit art. 1199 C. civ. că utilizarea datelor de acces corespunzătoare reclamantei a fost efectuată de aceasta, cu consecința că manifestarea de voință cuprinsă în documentul astfel transmis aparține titularului contului de e-mail, adică reclamantei, care și-a exprimat valabil acordul pentru încetarea contractului. Pe cale de consecință este nefondat și motivul de recurs referitor la aprecierea eronată conform căreia contractul părților a încetat în lipsa unei manifestări de voință a intimatelor în acest sens, în condițiile în care s-a stabilit că părțile au convenit să înceteze orice formă de colaborare.

Critica recurentei referitoare la depășirea limitelor mandatului administratorului este de asemenea nefondată în raport de clauzele prevăzute la art. V a și X a din contractul din litigiu, potrivit cărora unicul reprezentant al reclamantei și unicul interlocutor pentru pârâte referitor la derularea oricărui incident în legătură cu acest contract este administratorul J.V. Pe de altă parte, contractul nr. BB/2006 și acordul de încetare au fost semnate de același administrator, situație în care, susținerea recurentei - referitoare la depășirea limitelor mandatului prin semnarea acordului de încetare a contractului - este cel puțin contradictorie.

În acest context, se impune și precizarea că în mod corect, prin decizia recurată s-a reținut în conformitate cu prevederile art. V a din contract că părțile au convenit că pentru societatea reclamantă, persoana cu putere de reprezentare directă, imediată și exclusivă era administratorul J.V., astfel încât prin contestarea de către recurentă a întinderii mandatului de reprezentare acordat administratorului său se pune în discuție și mandatul acordat pentru semnarea contractului din litigiu care constituie fundamentul pretențiilor recurentei. De menționat că deși recurenta invocă și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 31/1990, dispozițiile legale pretins încălcate nu sunt menționate, iar dezvoltarea criticilor nu a permis identificarea acestora, cu consecința că examinarea acestei critici nu este posibilă.

Ultima critică este, de asemenea, nefondată în condițiile în care instanța de apel analizând obligațiile asumate de reclamantă a stabilit pe baza probelor că în lipsa dovezilor privind îndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. IV pct. 1 din contract referitoare la negocierea prețului, a condițiilor de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare, pregătirea documentației, respectiv a neexecutării propriilor obligații, răspunderea contractuală a pârâtelor nu poate fi antrenată conform art. IV pct. 2 din contract. În consecință, recursul este nefondat și va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Fiind în culpă procesuală recurenta va fi obligată, potrivit art. 274 C. proc.

civ. la plata sumei de 15.000 RON către intimata SC G.P.I.C. SRL București suma de 15.000 RON reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC I.I.C. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 358 din 1 iulie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială. Obligă recurenta să-i achite intimatei SC G.P.I.C. SRL București suma de 15.000 RON, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012.