ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3445/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 8699 din 15 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 35655/3/2008

al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamanta SC I.I.C. SRL București împotriva pârâtelor SC

G.P.I.C. SRL București, SC G.I.I. SRL București și SC P.R. SRL București, reclamanta

fiind obligată la plata sumei de 22.972,95 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima

instanță a reținut, în esență, că reclamanta prin acțiunea precizată a solicitat

obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.000.000 euro în echivalentul în lei la data

plății reprezentând procentul de 3% pentru serviciile oferite societăților pârâte

conform contractului nr. BB din 19 iunie 2006.

Invocând dispozițiile art. 969, 970 și

1073 C. civ., reclamanta a susținut că și-a îndeplinit obligațiile contractuale

asumate constând în efectuarea demersurilor necesare în scopul achiziționării de

către pârâte a unor terenuri în România. În acest scop au fost prezentate pârâtelor

o serie de imobile, inclusiv cele descrise la secțiunea a-III-a pct 2 și 5 din contract.

Imobilele au fost achiziționate de către pârâte, astfel încât conform convenției

acestea aveau obligația achitării procentului de 3% din valoarea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate.

Acțiunea reclamantei a fost respinsă de

tribunal cu motivarea că la data de 24 octombrie 2006, contractul nr. BB/2006, pe

care reclamanta își întemeiază pretențiile a încetat prin acordul părților, încetare

confirmată în scris la data de 3 noiembrie 2006 de către reprezentantul reclamantei

prin scrisoarea adresată pârâtelor.

A fost înlăturată susținerea reclamantei

potrivit căreia e-mail-ul trimis la data de 3 noiembrie 2006 nu reprezintă voința

sa, în considerarea faptului că expertiza informatică a confirmat împrejurarea că

expeditorul este reclamanta, cu adresa sa de e-mail, destinatarii sunt reprezentanții

pârâtelor, iar documentul transmis electronic a fost primit de un angajat calificat

care a asigurat citirea lui.

În privința afirmațiilor reclamantei referitoare

la lipsa mandatului administratorului au fost avute în vedere dispozițiile actului

adițional la actul constitutiv al societății reclamantei potrivit cărora orice document

emis de administratori în numele și pe seama societății este valabil și obligatoriu

pentru societate dacă este semnat de oricare dintre administratori împreună sau

separat.

Prin urmare, actul din 3 noiembrie 2006

semnat de administratorul reclamantei infirmă susținerea reclamantei referitoare

la lipsa mandatului reprezentantului său pentru încetarea contractului.

Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut

dovada îndeplinirii propriilor obligații contractuale în condițiile în care nu a

demonstrat că avea calitatea de reprezentant al proprietarului terenului achiziționat

de pârâte, situație în care nu a putut prezenta acest imobil pârâtelor.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins

ca nefondat prin decizia nr. 358 din 1 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VI-a comercială.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța

de apel a arătat că sunt nefondate criticile formulate în legătură cu valoarea probatorie

a înscrisului din 3 noiembrie 2006, cu motivarea că în materie comercială, potrivit

art. 46 C. com., corespondența poate proba un raport juridic comercial, dincolo

de limitele dispozitive impuse în materia probațiunii raporturilor civile pure,

conform art. 1191 și urm. C. civ.

Raportat la dispozițiile art. 4 din Legea

nr. 455/2001 s-a reținut că trimiterea electronică a actului contestat de reclamantă

nu are valoarea unui înscris în formă electronică și nici a unui înscris sub semnătură

privată întrucât actul transmis nu are încorporată o semnătură electronică extinsă.

Expertiza IT a relevat însă faptul că reprezentanții

pârâtelor au recepționat acest e-mail de la un expeditor care a folosit numele și

parola de acces a reclamantei, situație în care aplicând și dispozițiile art. 1203

C. civ., instanța de apel a concluzionat că acordul de încetare a contractului din

litigiu a fost transmis de administrator în mod valabil în numele reclamantei pentru

acceptarea intenției exprimate de pârâte la data de 24 octombrie 2006 referitoare

la încetarea contractului.

În privința modului de îndeplinire a obligațiilor

contractuale s-a reținut că reclamanta nu și-a îndeplinit, conform art. IV pct.

1 din contract propriile obligații constând în negocierea prețului, pregătirea documentației,

redactarea contractului, situație în care nu poate pretinde obligarea pârâtelor

la plata comisionului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta SC I.I.C. SRL București, criticând-o pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenta invocă

faptul că instanța de apel aplicând greșit dispozițiile art. 46 C. com., art. 1170

C. civ. și art. 5 din Legea nr. 445/2001 a apreciat eronat corespondența electronică

ca fiind o probă admisibilă în procesul civil stabilind astfel, fără suport legal,

existența acordului de încetare a contractului din litigiu.

De asemenea, prin decizia recurată au fost

aplicate greșit și dispozițiile art. 1199 și art. 1203 C. civ. în sensul că în lipsa

dovedirii autenticității documentului menționat, instanța de apel nu putea prezuma

existența reală a corespondenței și implicit a acordului verbal de încetare a contractului.

O altă critică vizează interpretarea eronată

a legii, în sensul că instanța de apel a reținut că nu era necesară exprimarea unei

manifestări bilaterale a voinței părților pentru încetarea raporturilor contractuale

și renunțarea recurentei la plata remunerației datorate.

În dezvoltarea acestei critici analizând

probele administrate în cauză, recurenta susține că dispozițiile art. X din contract

au fost nesocotite deoarece conform convenției părților orice notificare trebuia

făcută în scris. În absența oricărui înscris emis de pârâte privind nemulțumirile

legate de îndeplinirea obligațiilor contractuale în mod greșit s-a apreciat că a

operat încetarea contractului.

Prin decizia recurată, susține recurenta,

au fost încălcate și dispozițiile Legii nr. 31/1990, dispozițiile statutare și cele

legale referitoare la mandat prin aprecierea eronată că administratorul societății

recurente avea capacitatea de a-și exprima consimțământul în sensul încetării raporturilor

contractuale și a renunțării la remunerația datorată.

Conform statutului societății mandatul

era limitat la operațiuni a căror valoare nu depășește suma de 100.000 euro - condiție

neîndeplinită în speță - motiv pentru care, contrar celor reținute de instanța de

apel, în lipsa semnăturii celor doi administratori statutari contractul din litigiu

a rămas în vigoare, fiind irelevant faptul că unul dintre administratori a fost

desemnat interlocutor pentru intimatele pârâte.

Prin ultimul motiv de recurs recurenta

susține că în lipsa dovezilor din care să rezulte că intimatele au primit oferte

mai convenabile comparativ cu cele pe care i le-a prezentat, în mod greșit instanța

de apel a concluzionat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost facilitată

de o altă societate, ceea ce demonstrează că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile

asumate astfel încât nu poate pretinde nici plata despăgubirilor.

Analizând recursul formulat prin prisma

motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constată

că este nefondat.

Prealabil examinării criticilor se impune

precizarea că deși recurenta a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., dezvoltarea motivelor vizează și netemeinicia deciziei, respectiv modul

de interpretare a probelor, atribut exclusiv al instanțelor de fond.

Potrivit art. 304 C. proc. civ. modificarea

sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate în

situațiile limitativ prevăzute de lege astfel încât vor fi avute în vedere numai

criticile privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale invocate

de recurentă întrucât celelalte critici vizând motivele de netemeinicie exced controlului

de nelegalitate specific acestei căi de atac.

Din această perspectivă, motivul de recurs

referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 C. com., raportat la

art. 1170 C. civ. și art. 5 din Legea nr. 455/2001 este nefondat.

În acest context, instanța de apel a reținut

corect că în materie comercială potrivit art. 46 C. com., corespondența poate proba

un raport juridic comercial, această normă având caracter special în raport cu regula

generală în materia probațiunii raporturilor civile stabilită prin art. 1191 și

urm. C. civ.

De altfel, posibilitatea părților contractante

de a transmite corespondența inclusiv prin poșta electronică a fost convenită prin

art. X alin. (2), potrivit căruia orice notificare și comunicare în legătură cu

contractul din litigiu se va face în scris, la alegea părții care face o asemenea

comunicare, printre altele, și pe cale electronică.

Interpretând această clauză în acord cu

dispozițiile art. 46 C. com. și a probelor efectuate în cauză - care astfel nu s-a

menționat exced sferei de analiză a instanței de recurs - prin decizia recurată

s-a concluzionat în sensul existenței unui acord între părți, exprimat în scris,

referitor la încetarea contractului.

În acest scop au fost avute în vedere și

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 455/2001 în sensul că transmiterea electronică

nu are valoarea unui înscris în formă electronică și nici a unui înscris sub semnătură

privată, însă în condițiile în care s-a stabilit pe baza probelor că reclamanta

este expeditorul documentului menționat, iar pârâtele au calitatea de destinatare,

în temeiul art. 1199 și art. 1203 C. civ. s-a reținut că acordul de încetare a contractului

a fost transmis în mod valabil în numele reclamantei către intimate, la data de

3 noiembrie 2006 pentru acceptarea intenției exprimate de acestea la o dată anterioară,

respectiv la data de 24 octombrie 2006.

În alți termeni, instanța de apel a prezumat

potrivit art. 1199 C. civ. că utilizarea datelor de acces corespunzătoare reclamantei

a fost efectuată de aceasta, cu consecința că manifestarea de voință cuprinsă în

documentul astfel transmis aparține titularului contului de e-mail, adică reclamantei,

care și-a exprimat valabil acordul pentru încetarea contractului.

Pe cale de consecință este nefondat și

motivul de recurs referitor la aprecierea eronată conform căreia contractul părților

a încetat în lipsa unei manifestări de voință a intimatelor în acest sens, în condițiile

în care s-a stabilit că părțile au convenit să înceteze orice formă de colaborare.

Critica recurentei referitoare la depășirea

limitelor mandatului administratorului este de asemenea nefondată în raport de clauzele

prevăzute la art. V

a

și X

a

din contractul din litigiu, potrivit

cărora unicul reprezentant al reclamantei și unicul interlocutor pentru pârâte referitor

la derularea oricărui incident în legătură cu acest contract este administratorul

J.V.

Pe de altă parte, contractul nr. BB/2006

și acordul de încetare au fost semnate de același administrator, situație în care,

susținerea recurentei - referitoare la depășirea limitelor mandatului prin semnarea

acordului de încetare a contractului - este cel puțin contradictorie.

În acest context, se impune și precizarea

că în mod corect, prin decizia recurată s-a reținut în conformitate cu prevederile

art. V

a

din contract că părțile au convenit că pentru societatea reclamantă,

persoana cu putere de reprezentare directă, imediată și exclusivă era administratorul

J.V., astfel încât prin contestarea de către recurentă a întinderii mandatului de

reprezentare acordat administratorului său se pune în discuție și mandatul acordat

pentru semnarea contractului din litigiu care constituie fundamentul pretențiilor

recurentei.

De menționat că deși recurenta invocă și

aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 31/1990, dispozițiile legale pretins

încălcate nu sunt menționate, iar dezvoltarea criticilor nu a permis identificarea

acestora, cu consecința că examinarea acestei critici nu este posibilă.

Ultima critică este, de asemenea, nefondată

în condițiile în care instanța de apel analizând obligațiile asumate de reclamantă

a stabilit pe baza probelor că în lipsa dovezilor privind îndeplinirea obligațiilor

prevăzute la art. IV pct. 1 din contract referitoare la negocierea prețului, a condițiilor

de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare, pregătirea documentației, respectiv

a neexecutării propriilor obligații, răspunderea contractuală a pârâtelor nu poate

fi antrenată conform art. IV pct. 2 din contract.

În consecință, recursul este nefondat și

va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Fiind în culpă procesuală recurenta va

fi obligată, potrivit art. 274 C. proc. civ. la plata sumei de 15.000 RON către

intimata SC G.P.I.C. SRL București suma de 15.000 RON reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta SC I.I.C. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 358 din

1 iulie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială.

Obligă

recurenta să-i achite intimatei SC G.P.I.C. SRL București suma de 15.000 RON, cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012.