ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 984/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 984/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

penal de față:

Prin Rezoluția nr. 1954/P/2009 din 19 martie

2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus, în temeiul

art. 228 alin. (4) și (6) C. proc. pen., art. 10 lit. a) și b) C. proc. pen.,

art. 209 alin. (3), (4) C. proc. pen. și art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de notarul public E.C. sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215

alin. (1) și (3) C. pen., art. 289 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art.

292 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 și art.

26 C. pen. raportat la art. 23 din Legea nr. 656/2002; neînceperea urmăririi

penale față de avocatul C.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute

de art. 193 C. pen., art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 26 C. pen.

raportat la art. 289 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen., art. 8 și 9

din Legea nr. 241/2005 și art. 23 din Legea nr. 656/2002 și neînceperea

urmăririi penale față de C.G.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la

art. 289 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen., art. 8 și 9 din Legea nr.

241/2005 și art. 23 din Legea nr. 656/2002.

În considerentele

acestei rezoluții s-a reținut, în esență, următoarele:

Prin plângerea penală

înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București la data de 30

octombrie 2009, petiționarul M.C. a solicitat efectuarea de cercetări față de

C.C., avocat, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 193 C.

pen., art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 289

C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen., art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005

și art. 23 din Legea nr. 656/2002 și C.G.M. sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 26 C. pen.

raportat la art. 289 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen., art. 8 și 9

din Legea nr. 241/2005 și art. 23 din Legea nr. 656/2002.

Prin aceeași plângere

s-a solicitat efectuarea de cercetări și față de notarul public C.E. sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la

art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 289 C. pen., art. 26 C. pen. raportat

la art. 292 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 8 și 9 din Legea nr.

241/2005 și art. 26 C. pen. raportat la art. 23 din Legea nr. 656/2002.

În motivarea

plângerii, petiționarul a arătat că la data de 20 aprilie 2007 a achiziționat

apartamentul nr. 6 situat în București, în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 20 aprilie 2007 la BNP Asociați "C.E.,

C.N.D. și S.M.Ș.".

Ulterior, la momentul

declarării translației proprietății la administrația financiară, petiționarul a

constatat că prețul înscris în contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat nu

era cel efectiv achitat, respectiv 350.000 euro, ci o sumă mai mică, de 175.000

euro.

O altă acuzație se

referea la faptul că, dând curs unei propuneri de investiții imobiliare pe care

i-a făcut-o C.C., constând în achiziționarea unor apartamente în cartierul

Berceni, petiționarul a transferat, la data de 07 mai 2007, în contul

avocatului, suma de 150.000 euro care nu a fost însă folosită în scopul

destinației sale.

Petiționarul a arătat

că a fost înșelat de soții C. și în legătură cu un alt așa zis plan

investițional care îi fusese prezentat de aceștia ca fiind foarte avantajos.

Astfel, în cursul

anului 2007, soții C. l-au sfătuit pe petiționar să cumpere, prin intermediul

lor, un apartament în Antalya arătând cu o astfel de operațiune este foarte

profitabilă întrucât ulterior cumpărării, imobilul poate fi valorificat cu un

profit rezonabil.

În vederea

achiziționării apartamentului din Antalya, petiționarul i-a remis numitei

C.G.M. suma de 135.000 euro.

Soții C. l-au

asigurat pe petiționat că i-au achiziționat un apartament în Antalya,

prezentându-le chiar petiționarului și familiei acestuia, în septembrie 2007,

un apartament despre care au afirmat că fusese cumpărat pe numele soților M.

Ulterior, soții C.

i-au comunicat petiționarului că nu au putut cumpăra apartamentul din Antalya

pentru el întrucât legislația Turciei interzicea cetățenilor români să

dobândească dreptul de proprietate în Turcia.

În cuprinsul

plângerii, petiționarul a mai arătat că diligentele depuse în vederea

rezolvării pe cale amiabilă a acestei situații s-au fructificat abia în anul

2009 când C.C. i-a remis două chitanțe datate 7 mai 2009 prin care recunoaștea

că primit de la petiționar sumele anterior menționate și destinația remiterii

lor.

Pe baza informațiilor

obținute în etapa verificărilor preliminare, s-a stabilit că nu există indicii

temeinice și concludente în sensul că numiții M.C. și M.V. ar fi fost induși în

eroare în vreun fel de către soții C. în cele trei situații prezentate de

petiționar Astfel, s-a apreciat că din actele dosarului rezultă, în mod

evident, că părțile și-au exprimat acordul cu privire la încheierea convenției

civile de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 6 situat în București, și,

prin urmare, implicit, cu privire la suma ce urma a fi achitată ca preț al

vânzării, acord materializat prin semnarea acestor acte atât de soții M.C. și

M.V., cât și de soții C.C. și C.M.G., în fața notarului public E.C.

În plus, s-a reținut

că mențiunile cuprinse în încheierile de autentificare a actelor încheiate

între părți sunt corespunzătoare realității și nu sunt tăgăduite de niciuna din

părți, eventualele mențiuni nereale cu privire la prețul vânzării neputând fi

imputate notarului întrucât clauzele civile sunt supuse principiului

disponibilității, părțile asumându-și conținutul acestora prin semnarea

actului.

Aceleași mențiuni cu

privire la prețul vânzării nu constituie o „declarație" în sensul prevăzut

de art. 292 C. pen., ci o condiție prevăzută de lege pentru valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare.

Cu privire la același

aspect s-a reținut că o eventuală menționare în contractul de vânzare-cumpărare

a unei sume mai mici decât cea care s-a plătit efectiv ar fi fost favorabilă nu

numai vânzătorilor, ci și cumpărătorilor M.C. și M.V. care au achitat taxele

calculate în raport de prețul menționat în contract.

În ceea ce privește

celelalte sume de bani remise de petiționar numitului C.C. în scopul realizării

unor investiții imobiliare, s-a constatat că făptuitorul C.C. s-a obligat să le

restituie conform graficului stabilit de părți prin convenția din 07 mai 2009.

Totodată, s-a reținut

că din actele dosarului rezultă că făptuitorul ar fi cumpărat un astfel de

apartament pentru familia M., dar că nu s-a putut perfecta vânzarea-cumpărarea

pe numele familiei M. întrucât, potrivit Circularei nr. 2006 din 9 din 13

aprilie 2006, cetățenii români nu pot deține valori imobiliare în această țară.

Față de

considerentele anterior menționate, s-a apreciat că nu există indicii că

familia C. ar fi desfășurat manopere dolosive în scopul inducerii în eroare a

familiei M., convențiile intervenite între părți fiind de natură exclusiv

civilă.

În ceea ce privește

infracțiunea de amenințare, s-a constatat inexistența vreunei probe a

temeiniciei afirmațiilor petiționarului și tardivitatea formulării plângerii în

raport de data săvârșirii presupuselor acte de amenințare.

Totodată, s-a

apreciat că din actele premergătoare urmăririi penale nu au rezultat indicii

temeinice cu privire la existența infracțiunilor prevăzute de art. 8 și 9 din

Legea nr. 241/2005 și art. 23 din Legea nr. 656/2002.

În raport de

argumentele anterior prezentate, procurorul de caz a dispus, de plano, în

temeiul art. 228 alin. (4) și 6 C. proc. pen. și art. 10 lit. a) și b) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față E.C., C.C. și C.G.M. sub aspectul

tuturor acuzațiilor aduse de petiționar.

Aceeași argumentație

a stat la baza emiterii Rezoluției nr. 693/II/2/2010 din 10 mai 2010 a

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin

care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiționarul

M.C., conform art. 278 C. proc. pen., împotriva Rezoluției nr. 1954/P/2009 din

19 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Nemulțumit de

soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiționarul M.C. a formulat

plângere la instanță, conform art. 278

1

C. proc. pen.

În argumentarea plângerii, petiționarul a reiterat

situația de fapt expusă în plângerea penală inițială și a invocat insuficiența

probatoriului administrat de parchet și greșita evaluare a actelor

premergătoare efectuate în cauză, în raport de care s-a apreciat că soluția de

netrimitere în judecată atacată este nelegală și netemeinică.

Prin Sentința penală

nr. 263 din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală s-a

respins, ca ne fondată, plângerea formulată de petiționarul M.C. împotriva

Rezoluției nr. 1954/P/2009 din 19 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București.

În argumentarea

acestei hotărâri s-a arătat că situația de fapt a fost corect reținută de

procurorul de caz în raport de informațiile obținute în etapa verificărilor

preliminare care dovedesc netemeinicia acuzațiilor aduse făptuitorilor.

În acest sens,

reiterându-se argumentația procurorului de caz, s-a apreciat asupra temeiniciei

soluției de neîncepere a urmăririi penale dispuse față de soții C. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, reținându-se că nu există indicii

temeinice și concludente în sensul că numiții M.C. și M.V. ar fi fost induși în

eroare în vreun fel de soții C. întrucât nerespectarea obligațiilor stabilite

prin convențiile intervenite între părți atrag exclusiv angajarea răspunderii

civile.

În ceea ce privește

acuzațiile aduse notarului public, s-a apreciat, de asemenea, că soluția de

netrimitere în judecată dispusă față de acesta pe temeiul prevăzut de art. 10

lit. a) C. proc. pen. este corectă întrucât mențiunile cuprinse în încheierile

de autentificare a convențiilor încheiate între M.C. și M.V. și soții C.

corespund realității, nefiind tăgăduite de niciuna din părți, iar mențiunea din

cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 aprilie 2007

referitoare la prețul vânzării nu poate fi opusă notarului, întrucât acesta

reprezintă expresia acordului de voință al părților semnatare a convenției.

Totodată, prima

instanță a apreciat că soluția dată celorlalte acuzații aduse de petiționar

este, de asemenea corectă, arătându-se că argumentația procurorului de caz își

găsește pe deplin valabilitatea și în controlul jurisdicțional exercitat

conform art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a

formulat recurs petiționarul M.C.

În cuprinsul amplelor

motive de recurs detaliate în memoriul aflat la filele 10 - 21 din dosarul de

recurs și susținute oral în ședința de dezbateri din 7 martie 2010, așa cum au

fost consemnate în încheierea de la acel termen care face parte integrantă din

prezenta decizie, petiționarul a criticat hotărârea primei instanțe sub

aspectul greșitei aprecieri a actelor premergătoare efectuate în cauză, arătând

că acestea dovedesc, cu certitudine, vinovăția făptuitorilor.

Totodată, s-a invocat

insuficiența probatoriului administrat în cauză ca urmare a lipsei de diligentă

a organelor de urmărire penală care a condus la neelucidare tuturor aspectelor

factuale cu relevanță penală.

În aceste condiții,

analizând recursul declarat de petiționarul M.C. prin prisma criticilor

formulate dar și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie,

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că

acesta nu este fondat și urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele

considerente:

Situația de fapt

prezentată în preambulul prezentelor considerente care corespunde celei expuse

de petiționar în cuprinsul plângerilor formulate este necontestată de intimați

și relevă existența unor relații de amiciție și colaborare între părțile

litigante (petiționar și intimații C.C. și C.G.M.) pe fondul cărora, în

perioada de referință, s-a încercat derularea unor activități investiționale cu

caracter imobiliar reciproc avantajoase.

În acest context

factual, remiterea de către petiționar a unor sume de bani pentru realizarea,

prin intermediul intimatului C.C., a unor investiții imobiliare în complexe

rezidențiale din România și Turcia îmbracă forma unui mandat în baza căruia

intimatul și-a asumat obligația de a învesti sumele de bani remise de

petiționar pentru achiziționarea unor imobile cu potențial investițional, pe

numele petiționarului.

Obligația asumată de

intimatul C.C. fiind o obligație de diligentă, nu poate constitui element

material al infracțiunii de înșelăciune, intimatului neputându-i-se imputa

faptul că nu a achiziționat imobile în România și Turcia pe numele

petiționarului atâta vreme cât nu există indicii certe că acest lucru nu s-a

datorat unor factori externi conduitei intimatului.

În plus, atitudinea

petiționarului care, deși a afirmat că se considera înșelat de intimat, a

continuat ca, în cursul anului 2007, la diverse intervale de timp, să-i remită

acestuia bani pentru planuri investiționale în domeniu imobiliar, coroborată cu

acordul de voință al părților exprimat în convenția de restituire a

respectivelor sume de bani încheiată la data de 7 mai 2009, evidențiază

caracterul strict civil al convențiilor dintre părți și exclud existența unor

manopere dolosive exercitate de intimatul C.C. în scopul inducerii în eroare a

familiei M. care să se circumscrie elementului material al infracțiunii

prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.

Acuzația de săvârșire

a infracțiunii de înșelăciune a fost formulată de petiționar și în raport de

inducerea sa în eroare cu privire la suma menționată ca preț în contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 20 aprilie 2007 de BNP Asociați „C.E.,

C.N.D. și S.M.Ș." având ca obiect vânzarea către soții M. a apartamentului

nr. 6 situat în București, proprietatea soților C., contra sumei de 175.000

euro.

Sub acest aspect, se

constată că din actele premergătoare urmăririi penale a rezultat că susținerile

petiționarului în sensul că ar fi achitat o sumă mai mare decât cea menționată

în actul de vânzare-cumpărare sunt lipsite de conținut atâta vreme cât acesta,

cât și soția sa, M.V., fiind prezenți la momentul întocmirii și

perfectării documentului sus-rubricat, și-au exprimat acordul de voință în

legătură cu conținutul contractului, deci, implicit, cu clauza referitoare la

prețul vânzării.

Reprezentând

manifestarea acordului de voință al părților contractante, clauza privind

prețul vânzării reprezintă o condiție prevăzută de lege pentru valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare, iar nu "o declarație" în sensul

prevăzut de art. 292 C. pen. care să poată constitui elementul material al

infracțiunii de fals în declarații.

Susținerile

petiționarului, reiterate și de soția acestuia în declarația dată la procurorul

de caz, în sensul că lipsa lor de diligentă în verificarea clauzelor

contractuale s-a datorat atmosferei degajate create de familia C. și

sentimentului de încredere pe care îl resimțeau față de intimați, nu au fost

dovedite prin niciun mijloc de probă și nici nu-și găsesc aplicabilitatea atâta

vreme cât, în aceeași zi, la același oră, în același sediu notarial, între

aceleași părți și în aceleași condiții factuale, intimații au mai încheiat și o

convenție de reziliere a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 2

aprilie 2007 ale căror clauze nu au fost reclamate ca fiind prejudiciale pentru

petiționar și familia acestuia.

Prin urmare, este

improbabil ca lipsa de prudență a petiționarului și a soției acestuia care se

analizează prin raportare la modelul abstract al omului prudent și diligent, să

se fi manifestat diferențiat în raport de cele două convenții încheiate la data

de 20 aprilie 2007.

În plus, Înalta Curte

constată valabilitatea argumentelor expuse de procurorul de caz cu privire la

caracterul favorabil ambelor părți contractante al prețului menționat în

contractul de vânzare-cumpărare în situația în care acesta ar fi mai mic decât

cel care s-a plătit efectiv, în raport de obligațiile fiscale care incumbă atât

vânzătorilor, cât și cumpărătorilor.

Corectă este și

soluția procurorului de caz cu privire la inexistența infracțiunii de fals

intelectual reclamată în sarcina notarului public sub forma autoratului și sub

forma complicității în sarcina intimaților C.C. și C.M.G., în raport de

constatarea faptului că mențiunile cuprinse în încheierile de autentificare ale

antecontractului de vânzare-cumpărare și ale contractului de vânzare-cumpărare

nu sunt tăgăduite de părți, iar clauzele contractuale reprezintă manifestarea

de voință a părților asumată prin semnarea documentelor sus-rubricate.

Neexistând în

materialitatea sa infracțiunea de fals intelectual nu este îndeplinită nici

situația premisă a infracțiunii de uz de fals, astfel încât soluția de

neîncepere a urmăririi penale și cu privire la această infracțiune, pe temeiul

prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. este temeinică și legală.

Corectă este și

soluția procurorului de caz cu privire la infracțiunea de amenințare reclamată

în sarcina intimatului C.C., argumentele expuse de acesta în rezoluția de

netrimitere în judecată găsindu-și pe deplin valabilitatea și în fața instanței

de recurs.

În plus, se constată

că apărările petiționarului formulate atât în fața procurorului ierarhic

superior, cât și în fața instanței de fond și în recurs, în procedura prevăzută

de art. 278

1

C. proc. pen., nu vizează și soluția dată cu privire la

această acuzație.

Totodată, corect s-a apreciat că din actele

premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice cu privire la

săvârșirea infracțiunilor de stabilire cu rea-credință de către contribuabil a

impozitelor, taxelor sau contribuțiilor și evaziune fiscală prevăzute de Legea

nr. 241/2005, precum și a infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 23

din Legea nr. 656/2002.

În legătură cu aceste

ultime acuzații, petiționarul a invocat insuficiența materialului probator

administrat în cauză, criticându-se lipsa de diligentă a organelor de anchetă

în efectuarea unor diligente la organele de fiscale în vederea obținerii

documentelor de atestare fiscală ale intimatului C.C. aferente anului 2007.

Și aceste critici se

dovedesc a fi neîntemeiate întrucât activitatea de urmărire penală este

prevăzută în competența procurorului, fiind în atributul acestuia desfășurarea

activităților menite să conducă la stabilirea faptelor ce constituie

infracțiune și a celor responsabili de comiterea lor.

Întreaga activitate

desfășurată de procurorul de caz este supusă cenzurii procurorului ierarhic

superior, la cererea persoanei interesate, prin intermediul plângerii prevăzute

de art. 275 C. proc. pen.

În cazurile în care

are loc sesizarea

instanței, activitatea de urmărire penală este verificată de acest organ

judiciar, iar soluțiile pronunțate sunt la rândul lor supuse căilor legale de

atac.

Prin urmare, până la

sesizarea instanței, procurorul este cel care apreciază asupra suficienței

probatoriului administrat în cursul urmăririi penale și dispune trimiterea în

judecată a persoanelor considerate responsabile de săvârșirea faptei penale sau

o soluție de netrimitere în judecată.

Pe cale de

consecință, pentru argumentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că

hotărârea atacată este temeinică și legală, motiv pentru care, în temeiul art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca ne fondat,

recursul declarat de petiționarul M.C. împotriva Sentinței penale nr. 263 din 8

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală.

Având în vedere și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul M.C. împotriva Sentinței penale nr. 263 din 8 septembrie 2010 a

Curții de Apel București, Secția I-a penală.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 martie 2011.