ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 984/2011

Asupra recursului penal de față: Prin Rezoluția nr. 1954/P/2009 din 19 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) și (6) C. proc. pen., art. 10 lit. a) și b) C. proc. pen., art. 209 alin. (3), (4) C. proc. pen. și art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de notarul public E.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 289 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 292 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 și art. 26 C. pen. raportat la art. 23 din Legea nr. 656/2002; neînceperea urmăririi penale față de avocatul C.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 193 C. pen., art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 26 C. pen.

raportat la art. 289 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen., art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 și art. 23 din Legea nr. 656/2002 și neînceperea urmăririi penale față de C.G.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 289 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen., art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 și art. 23 din Legea nr. 656/2002. În considerentele acestei rezoluții s-a reținut, în esență, următoarele: Prin plângerea penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București la data de 30 octombrie 2009, petiționarul M.C. a solicitat efectuarea de cercetări față de C.C., avocat, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 193 C. pen., art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 26 C. pen.

raportat la art. 289 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen., art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 și art. 23 din Legea nr. 656/2002 și C.G.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 289 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen., art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 și art. 23 din Legea nr. 656/2002. Prin aceeași plângere s-a solicitat efectuarea de cercetări și față de notarul public C.E. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 289 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 292 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 și art. 26 C. pen.

raportat la art. 23 din Legea nr. 656/2002. În motivarea plângerii, petiționarul a arătat că la data de 20 aprilie 2007 a achiziționat apartamentul nr. 6 situat în București, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 aprilie 2007 la BNP Asociați "C.E., C.N.D. și S.M.Ș.". Ulterior, la momentul declarării translației proprietății la administrația financiară, petiționarul a constatat că prețul înscris în contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat nu era cel efectiv achitat, respectiv 350.000 euro, ci o sumă mai mică, de 175.000 euro. O altă acuzație se referea la faptul că, dând curs unei propuneri de investiții imobiliare pe care i-a făcut-o C.C., constând în achiziționarea unor apartamente în cartierul Berceni, petiționarul a transferat, la data de 07 mai 2007, în contul avocatului, suma de 150.000 euro care nu a fost însă folosită în scopul destinației sale.

Petiționarul a arătat că a fost înșelat de soții C. și în legătură cu un alt așa zis plan investițional care îi fusese prezentat de aceștia ca fiind foarte avantajos. Astfel, în cursul anului 2007, soții C. l-au sfătuit pe petiționar să cumpere, prin intermediul lor, un apartament în Antalya arătând cu o astfel de operațiune este foarte profitabilă întrucât ulterior cumpărării, imobilul poate fi valorificat cu un profit rezonabil. În vederea achiziționării apartamentului din Antalya, petiționarul i-a remis numitei C.G.M. suma de 135.000 euro.

Soții C. l-au asigurat pe petiționat că i-au achiziționat un apartament în Antalya, prezentându-le chiar petiționarului și familiei acestuia, în septembrie 2007, un apartament despre care au afirmat că fusese cumpărat pe numele soților M. Ulterior, soții C. i-au comunicat petiționarului că nu au putut cumpăra apartamentul din Antalya pentru el întrucât legislația Turciei interzicea cetățenilor români să dobândească dreptul de proprietate în Turcia. În cuprinsul plângerii, petiționarul a mai arătat că diligentele depuse în vederea rezolvării pe cale amiabilă a acestei situații s-au fructificat abia în anul 2009 când C.C. i-a remis două chitanțe datate 7 mai 2009 prin care recunoaștea că primit de la petiționar sumele anterior menționate și destinația remiterii lor.

Pe baza informațiilor obținute în etapa verificărilor preliminare, s-a stabilit că nu există indicii temeinice și concludente în sensul că numiții M.C. și M.V. ar fi fost induși în eroare în vreun fel de către soții C. în cele trei situații prezentate de petiționar Astfel, s-a apreciat că din actele dosarului rezultă, în mod evident, că părțile și-au exprimat acordul cu privire la încheierea convenției civile de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 6 situat în București, și, prin urmare, implicit, cu privire la suma ce urma a fi achitată ca preț al vânzării, acord materializat prin semnarea acestor acte atât de soții M.C. și M.V., cât și de soții C.C. și C.M.G., în fața notarului public E.C.

În plus, s-a reținut că mențiunile cuprinse în încheierile de autentificare a actelor încheiate între părți sunt corespunzătoare realității și nu sunt tăgăduite de niciuna din părți, eventualele mențiuni nereale cu privire la prețul vânzării neputând fi imputate notarului întrucât clauzele civile sunt supuse principiului disponibilității, părțile asumându-și conținutul acestora prin semnarea actului. Aceleași mențiuni cu privire la prețul vânzării nu constituie o „declarație" în sensul prevăzut de art. 292 C. pen., ci o condiție prevăzută de lege pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Cu privire la același aspect s-a reținut că o eventuală menționare în contractul de vânzare-cumpărare a unei sume mai mici decât cea care s-a plătit efectiv ar fi fost favorabilă nu numai vânzătorilor, ci și cumpărătorilor M.C.

și M.V. care au achitat taxele calculate în raport de prețul menționat în contract. În ceea ce privește celelalte sume de bani remise de petiționar numitului C.C. în scopul realizării unor investiții imobiliare, s-a constatat că făptuitorul C.C. s-a obligat să le restituie conform graficului stabilit de părți prin convenția din 07 mai 2009. Totodată, s-a reținut că din actele dosarului rezultă că făptuitorul ar fi cumpărat un astfel de apartament pentru familia M., dar că nu s-a putut perfecta vânzarea-cumpărarea pe numele familiei M. întrucât, potrivit Circularei nr. 2006 din 9 din 13 aprilie 2006, cetățenii români nu pot deține valori imobiliare în această țară. Față de considerentele anterior menționate, s-a apreciat că nu există indicii că familia C. ar fi desfășurat manopere dolosive în scopul inducerii în eroare a familiei M., convențiile intervenite între părți fiind de natură exclusiv civilă.

În ceea ce privește infracțiunea de amenințare, s-a constatat inexistența vreunei probe a temeiniciei afirmațiilor petiționarului și tardivitatea formulării plângerii în raport de data săvârșirii presupuselor acte de amenințare. Totodată, s-a apreciat că din actele premergătoare urmăririi penale nu au rezultat indicii temeinice cu privire la existența infracțiunilor prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 și art. 23 din Legea nr. 656/2002. În raport de argumentele anterior prezentate, procurorul de caz a dispus, de plano, în temeiul art. 228 alin. (4) și 6 C. proc. pen. și art. 10 lit. a) și b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față E.C., C.C. și C.G.M. sub aspectul tuturor acuzațiilor aduse de petiționar.

Aceeași argumentație a stat la baza emiterii Rezoluției nr. 693/II/2/2010 din 10 mai 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiționarul M.C., conform art. 278 C. proc. pen., împotriva Rezoluției nr. 1954/P/2009 din 19 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Nemulțumit de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiționarul M.C. a formulat plângere la instanță, conform art. 278 1 C. proc. pen. În argumentarea plângerii, petiționarul a reiterat situația de fapt expusă în plângerea penală inițială și a invocat insuficiența probatoriului administrat de parchet și greșita evaluare a actelor premergătoare efectuate în cauză, în raport de care s-a apreciat că soluția de netrimitere în judecată atacată este nelegală și netemeinică.

Prin Sentința penală nr. 263 din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală s-a respins, ca ne fondată, plângerea formulată de petiționarul M.C. împotriva Rezoluției nr. 1954/P/2009 din 19 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. În argumentarea acestei hotărâri s-a arătat că situația de fapt a fost corect reținută de procurorul de caz în raport de informațiile obținute în etapa verificărilor preliminare care dovedesc netemeinicia acuzațiilor aduse făptuitorilor. În acest sens, reiterându-se argumentația procurorului de caz, s-a apreciat asupra temeiniciei soluției de neîncepere a urmăririi penale dispuse față de soții C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, reținându-se că nu există indicii temeinice și concludente în sensul că numiții M.C.

și M.V. ar fi fost induși în eroare în vreun fel de soții C. întrucât nerespectarea obligațiilor stabilite prin convențiile intervenite între părți atrag exclusiv angajarea răspunderii civile. În ceea ce privește acuzațiile aduse notarului public, s-a apreciat, de asemenea, că soluția de netrimitere în judecată dispusă față de acesta pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. este corectă întrucât mențiunile cuprinse în încheierile de autentificare a convențiilor încheiate între M.C. și M.V. și soții C. corespund realității, nefiind tăgăduite de niciuna din părți, iar mențiunea din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 aprilie 2007 referitoare la prețul vânzării nu poate fi opusă notarului, întrucât acesta reprezintă expresia acordului de voință al părților semnatare a convenției.

Totodată, prima instanță a apreciat că soluția dată celorlalte acuzații aduse de petiționar este, de asemenea corectă, arătându-se că argumentația procurorului de caz își găsește pe deplin valabilitatea și în controlul jurisdicțional exercitat conform art. 278 1 C. proc. pen. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs petiționarul M.C. În cuprinsul amplelor motive de recurs detaliate în memoriul aflat la filele 10 - 21 din dosarul de recurs și susținute oral în ședința de dezbateri din 7 martie 2010, așa cum au fost consemnate în încheierea de la acel termen care face parte integrantă din prezenta decizie, petiționarul a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei aprecieri a actelor premergătoare efectuate în cauză, arătând că acestea dovedesc, cu certitudine, vinovăția făptuitorilor.

Totodată, s-a invocat insuficiența probatoriului administrat în cauză ca urmare a lipsei de diligentă a organelor de urmărire penală care a condus la neelucidare tuturor aspectelor factuale cu relevanță penală. În aceste condiții, analizând recursul declarat de petiționarul M.C. prin prisma criticilor formulate dar și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat și urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Situația de fapt prezentată în preambulul prezentelor considerente care corespunde celei expuse de petiționar în cuprinsul plângerilor formulate este necontestată de intimați și relevă existența unor relații de amiciție și colaborare între părțile litigante (petiționar și intimații C.C.

și C.G.M.) pe fondul cărora, în perioada de referință, s-a încercat derularea unor activități investiționale cu caracter imobiliar reciproc avantajoase. În acest context factual, remiterea de către petiționar a unor sume de bani pentru realizarea, prin intermediul intimatului C.C., a unor investiții imobiliare în complexe rezidențiale din România și Turcia îmbracă forma unui mandat în baza căruia intimatul și-a asumat obligația de a învesti sumele de bani remise de petiționar pentru achiziționarea unor imobile cu potențial investițional, pe numele petiționarului. Obligația asumată de intimatul C.C. fiind o obligație de diligentă, nu poate constitui element material al infracțiunii de înșelăciune, intimatului neputându-i-se imputa faptul că nu a achiziționat imobile în România și Turcia pe numele petiționarului atâta vreme cât nu există indicii certe că acest lucru nu s-a datorat unor factori externi conduitei intimatului.

În plus, atitudinea petiționarului care, deși a afirmat că se considera înșelat de intimat, a continuat ca, în cursul anului 2007, la diverse intervale de timp, să-i remită acestuia bani pentru planuri investiționale în domeniu imobiliar, coroborată cu acordul de voință al părților exprimat în convenția de restituire a respectivelor sume de bani încheiată la data de 7 mai 2009, evidențiază caracterul strict civil al convențiilor dintre părți și exclud existența unor manopere dolosive exercitate de intimatul C.C. în scopul inducerii în eroare a familiei M. care să se circumscrie elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. Acuzația de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune a fost formulată de petiționar și în raport de inducerea sa în eroare cu privire la suma menționată ca preț în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 aprilie 2007 de BNP Asociați „C.E., C.N.D.

și S.M.Ș." având ca obiect vânzarea către soții M. a apartamentului nr. 6 situat în București, proprietatea soților C., contra sumei de 175.000 euro. Sub acest aspect, se constată că din actele premergătoare urmăririi penale a rezultat că susținerile petiționarului în sensul că ar fi achitat o sumă mai mare decât cea menționată în actul de vânzare-cumpărare sunt lipsite de conținut atâta vreme cât acesta, cât și soția sa, M.V., fiind prezenți la momentul întocmirii și perfectării documentului sus-rubricat, și-au exprimat acordul de voință în legătură cu conținutul contractului, deci, implicit, cu clauza referitoare la prețul vânzării. Reprezentând manifestarea acordului de voință al părților contractante, clauza privind prețul vânzării reprezintă o condiție prevăzută de lege pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu "o declarație" în sensul prevăzut de art. 292 C. pen.

care să poată constitui elementul material al infracțiunii de fals în declarații. Susținerile petiționarului, reiterate și de soția acestuia în declarația dată la procurorul de caz, în sensul că lipsa lor de diligentă în verificarea clauzelor contractuale s-a datorat atmosferei degajate create de familia C. și sentimentului de încredere pe care îl resimțeau față de intimați, nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă și nici nu-și găsesc aplicabilitatea atâta vreme cât, în aceeași zi, la același oră, în același sediu notarial, între aceleași părți și în aceleași condiții factuale, intimații au mai încheiat și o convenție de reziliere a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 2 aprilie 2007 ale căror clauze nu au fost reclamate ca fiind prejudiciale pentru petiționar și familia acestuia.

Prin urmare, este improbabil ca lipsa de prudență a petiționarului și a soției acestuia care se analizează prin raportare la modelul abstract al omului prudent și diligent, să se fi manifestat diferențiat în raport de cele două convenții încheiate la data de 20 aprilie 2007. În plus, Înalta Curte constată valabilitatea argumentelor expuse de procurorul de caz cu privire la caracterul favorabil ambelor părți contractante al prețului menționat în contractul de vânzare-cumpărare în situația în care acesta ar fi mai mic decât cel care s-a plătit efectiv, în raport de obligațiile fiscale care incumbă atât vânzătorilor, cât și cumpărătorilor. Corectă este și soluția procurorului de caz cu privire la inexistența infracțiunii de fals intelectual reclamată în sarcina notarului public sub forma autoratului și sub forma complicității în sarcina intimaților C.C.

și C.M.G., în raport de constatarea faptului că mențiunile cuprinse în încheierile de autentificare ale antecontractului de vânzare-cumpărare și ale contractului de vânzare-cumpărare nu sunt tăgăduite de părți, iar clauzele contractuale reprezintă manifestarea de voință a părților asumată prin semnarea documentelor sus-rubricate. Neexistând în materialitatea sa infracțiunea de fals intelectual nu este îndeplinită nici situația premisă a infracțiunii de uz de fals, astfel încât soluția de neîncepere a urmăririi penale și cu privire la această infracțiune, pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. este temeinică și legală. Corectă este și soluția procurorului de caz cu privire la infracțiunea de amenințare reclamată în sarcina intimatului C.C., argumentele expuse de acesta în rezoluția de netrimitere în judecată găsindu-și pe deplin valabilitatea și în fața instanței de recurs.

În plus, se constată că apărările petiționarului formulate atât în fața procurorului ierarhic superior, cât și în fața instanței de fond și în recurs, în procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., nu vizează și soluția dată cu privire la această acuzație. Totodată, corect s-a apreciat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice cu privire la săvârșirea infracțiunilor de stabilire cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor și evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, precum și a infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002. În legătură cu aceste ultime acuzații, petiționarul a invocat insuficiența materialului probator administrat în cauză, criticându-se lipsa de diligentă a organelor de anchetă în efectuarea unor diligente la organele de fiscale în vederea obținerii documentelor de atestare fiscală ale intimatului C.C.

aferente anului 2007. Și aceste critici se dovedesc a fi neîntemeiate întrucât activitatea de urmărire penală este prevăzută în competența procurorului, fiind în atributul acestuia desfășurarea activităților menite să conducă la stabilirea faptelor ce constituie infracțiune și a celor responsabili de comiterea lor. Întreaga activitate desfășurată de procurorul de caz este supusă cenzurii procurorului ierarhic superior, la cererea persoanei interesate, prin intermediul plângerii prevăzute de art. 275 C. proc. pen. În cazurile în care are loc sesizarea instanței, activitatea de urmărire penală este verificată de acest organ judiciar, iar soluțiile pronunțate sunt la rândul lor supuse căilor legale de atac.

Prin urmare, până la sesizarea instanței, procurorul este cel care apreciază asupra suficienței probatoriului administrat în cursul urmăririi penale și dispune trimiterea în judecată a persoanelor considerate responsabile de săvârșirea faptei penale sau o soluție de netrimitere în judecată. Pe cale de consecință, pentru argumentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este temeinică și legală, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca ne fondat, recursul declarat de petiționarul M.C. împotriva Sentinței penale nr. 263 din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală. Având în vedere și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.C. împotriva Sentinței penale nr. 263 din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel București, Secția I-a penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2011.