ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3984/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 9912 din 04 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul pârâtului Primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 73 A din 06 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost modificată în tot decizia recurată și a fost admis apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 3600 PI din 04 noiembrie 2008 a Tribunalului Timiș. A fost schimbată în parte sentința în sensul respingerii contestației pe aspectul restituirii în natură a terenului în suprafață de 50,4 m.p. din Timișoara, înscris în C.F. nr. Y Timișoara. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că în privința criticilor vizând pretinsa încălcare a principiului disponibilității în procesul civil, nu pot fi încadrate în raport de conținutul lor, în cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății” al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” a fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi). În speță, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile reclamantului, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat în 06 august 1935, dreptul de proprietate fiind întabulat în C.F. nr. X, nr. top. 1 și 2. Or, critica în discuție nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății pretins a fi fost săvârșită de către instanța de apel, ci de modul de aplicare a legii.

Cu privire la cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. s-a reținut că nu este incident, chiar dacă se referă la situațiile în care instanța de judecată a dat mai mult decât s-a cerut, deoarece pe de o parte dispoziția de admitere a pretențiilor reclamanților a fost pronunțată de prima instanță, prin decizia recurată confirmându-se hotărârea, iar, pe de altă parte, soluția de extra petita vizată de cazul de recurs trebuie raportată la obiectul cererii de chemare în judecată și nu la conținutul notificării, ale cărei limite se susține de către recurent a fi fost încălcate în cauză. Referitor la criticile încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., interesând modul de aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că potrivit acestei norme notificarea persoanei îndreptățite va cuprinde denumirea și adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptățite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia. Prin prisma cerințelor formale enumerate de legiuitor pentru determinarea imobilului ce constituie obiect al pretențiilor în temeiul Legii nr. 10/2001, se impune drept o condiție necesară și suficientă indicarea elementelor de identificare, de natura celor arătate în art. 112 pct. 3 teza a II-a C. proc. civ. pentru conținutul unei cereri de chemare în judecată (normă aplicabilă pentru identitate de rațiune) respectiv localitatea, adresa poștală și, dacă imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară și numărul topografic.

Pe acest temei, menționarea în cuprinsul notificării a acestor elemente este de natură să determine obiectul material al pretențiilor, respectiv imobilul pentru care se solicită măsuri reparatorii. În acest context, s-a reținut că prin notificarea din 13 august 2001 reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. X Timișoara, nr. top. 1 și 2, ceea ce înseamnă că s-a intenționat obținerea de măsuri reparatorii atât pentru construcție, cât și pentru terenul în suprafață de 356 m.p. ce figurează în acea carte funciară la nr. top. 1, potrivit extrasului atașat la dosarul de fond. Așa fiind, în mod corect s-au dispus măsuri reparatorii în favoarea reclamanților și pentru construcția în prezent demolată.

Cu privire la suprafața de teren de 50,4 m.p. din totalul de 356 m.p. ce a fost preluat de stat de la autorii reclamanților s-a apreciat că restituirea în natură a acestei suprafețe este consecința ignorării dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a reținut, confirmând hotărârea primei instanțe, că, prin sentința civilă nr. 2444/1996 a Judecătoriei Timișoara, terțul SC R.D. SRL a dobândit un drept de superficie compus din dreptul de proprietate asupra construcției edificate de către terț pe terenul aflat în patrimoniul statului și dreptul de folosință asupra terenului de 50,4 m.p. pe care este edificată noua construcție. Acest drept este intabulat în C.F. nr. Z, transcris din C.F.

nr. Y. Instanța de apel a apreciat că în condițiile în care terțul nu a dobândit chiar dreptul de proprietate asupra terenului care a rămas în continuare în patrimoniul statului nu există niciun impediment la restituirea în natură. Atare constatare are relevanță pentru determinarea doar a calității de unitate deținătoare a suprafeței de teren în litigiu - care nu a fost contestată în cauză ca fiind întrunită în persoana municipiului Timișoara, nu și a naturii măsurilor reparatorii, care se stabilește în raport de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în cazul în care urmare a demolării construcției ce a aparținut autorilor reclamanților s-a edificat o construcție nouă după 01 ianuarie 1990, situație ce se regăsește în cauză, indiferent de titularul acesteia restituirea în natură, după caz, măsurile reparatorii în echivalent, se acordă în raport de împrejurarea dacă aceasta a fost sau nu autorizată, respectiv dacă este vorba despre construcții ușoare sau demontabile, conform alin. (2) și (3) din normele de aplicare a legii.

Respingându-se prin decizia administrativă contestată solicitarea de restituire în natură a suprafeței de 50,4 m.p., pe care se află noua construcție, sarcina probei privind întrunirea cerințelor legale pentru restituirea în natură revenea reclamanților, care afirmă acest lucru; or, reclamanții nu au administrat probatorii nici în faza judecății în primă instanță, nici în faza apelului, din care să rezulte că este vorba despre o construcție „neautorizată”, „ușoară” sau „demontabilă” în înțelesul art. 3 din Legea nr. 10/2001, pentru a se dispune restituirea în natură. La data de 20 mai 2011 s-a înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție cererea reclamanților de revizuire a deciziei civile nr. 9912 din 04 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și de Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Revizuienții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., susținând că obiectul cererii de revizuire îl reprezintă suprafața de teren de 50,4 m.p. din Timișoara, înscris în C.F. nr. X Timișoara. Acest teren a aparținut autorului revizuienților, a trecut abuziv în proprietatea statului, fiind solicitat de revizuienți în temeiul Legii nr. 10/2001. Pe acest teren Primăria Municipiului Timișoara a amplasat o construcție din beton prefabricat, demontabilă, înstrăinată către SC A. SA și ulterior către SC R.D. SRL, terenul fiind în proprietatea statului.

S-a susținut că actul nou, care s-a aflat în posesia părții potrivnice și nu l-au putut prezenta în instanța de recurs datorită refuzului acestei părți de a fi pus la dispoziție, îl reprezintă adresa din 15 aprilie 2011, comunicată la 26 aprilie 2011, urmare cererii revizuienților din 11 aprilie 2011, din care rezultă că „Din evidențele noastre computerizate rezultă că nu s-au eliberat autorizații de construire pentru imobilul situat în Timișoara”. În consecință, susțin revizuienții, terenul poate fi restituit în natură deoarece construcția nu are autorizație de construire și sunt îndeplinite cerințele art. 10 pct. 3 din Legea nr. 10/2001. Cererea este inadmisibilă. Pentru a se putea invoca motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: - partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; - înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie de a fi confirmat prin alte mijloace de probă; - înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; - înscrisul să nu fi putut fi înfățișat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților; - înscrisul să fie determinant în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

Dacă una din condițiile arătate mai sus nu este îndeplinită, cererea de revizuire este inadmisibilă. În speță, revizuienții au depus ca act nou adresa pârâtei din 15 aprilie 2011, comunicată la 26 aprilie 2011. Revizuienții nu au dovedit că înscrisul nu a putut fi înfățișat cu ocazia judecării recursului pentru că a fost reținut de partea potrivnică, sau dintr-o împrejurare mai presus de voința lor. Această adresă este emisă de Municipiul Timișoara la data de 15 aprilie 2011, urmare cererii reclamanților din data de 11 aprilie 2011, după pronunțarea deciziei a cărei revizuire se solicită, respectiv 04 decembrie 2009. De asemenea, înscrisul nu are forță probantă prin el însuși și nu întrunește condiția de înscris doveditor pentru a fi considerat determinant, hotărâtor și de natură a fi condus la o altă soluție decât cea pronunțată de instanța de recurs.

Ca atare, nefiind întrunite condițiile cerute de art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ., cererea de revizuire este inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția inadmisibilității. Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenții F.L., C.D.N., T.D.C. și O.C.F. împotriva deciziei civile nr. 9912 din 04 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și de Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.