ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra plângerii de față

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, petiționarul D.D., a

solicitat efectuarea de cercetări față de procurorul C.C., pentru pretinsa

săvârșire a infracțiunilor de abuz în serviciu contra persoanelor, prevăzută de

art. 246 C. pen., cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) și (3) C.

pen. sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 242 C. pen.,

fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. și instigare la fals material în

înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 25 - art. 288 alin. (1) și (2) C. pen.

În motivarea plângerii sale, în

esență, petentul a arătat că este nemulțumit de soluția de trimitere în

judecată, dispusă de procurorul C.C., pentru următoarele motive: i-a atribuit

calitatea de învinuit doar pentru că nu l-a putut audia ca martor (lipsea

avizul special necesar martorului, prevăzut de art. 28 din Legea nr. 51/1991

privind siguranța națională) și totodată în baza

unei „strategii de a bloca punerea în executare" a unor hotărâri

judecătorești

prin care reclamantul avusese câștig de cauză în raport cu angajatorul

(S.R.I.); a refuzat să-i ia declarație olografă în calitate de învinuit, la

termenul din 26 martie 2008, având un

comportament

coleric și un limbaj violent, amenințându-l cu punerea

sub acuzare a soției sale sau reținerea sa; la

data de 02 iunie 2008,

văzând că „refuză să declare ceea ce dorea să

audă", procurorul ar fi refuzat să-l primească în birou, amenințându-l din

nou cu

reținerea; la data de 11 iunie 2008,

procurorul l-ar fi „hărțuit nemotivat",

ținându-l să aștepte pe hol

5 ore, în împrejurările în care îl „încunoștințase expres" de faptul că

fratele, soția și copii minori îl

așteaptă

în autoturismul din fața sediului parchetului, întrucât urmau

să se

deplaseze pe litoral pentru un sejur ce începea chiar în acea

zi. Audierea în ziua respectivă a început la orele

13

30

, în prezența

avocatului din oficiu S.E., care „a fost

chemată expres pentru a putea fi el legal reținut", după ce în intervalul

de până la

sosirea avocatului din oficiu

procurorul l-ar fi amenințat pe învinuit cu

reținerea pe motiv că stă

(pe holul parchetului - n.n.) și ascultă la ușă (biroul procurorului - n.n.).

în acest timp, petentul nu a putut să ia atunci legătura cu familia, având

telefonul mobil oprit la poartă, și

că

jandarmul cu postul pe palierul biroului procurorului a primit ordin să-l

supravegheze; procurorul a manifestat „dușmănie", rezultând în

opinia petentului din aceea că „pentru faptele

pentru care a început

urmărirea penală nu avea nici o probă, ci doar

declarații extrajudiciare, iar faptele imputate erau comise de alte persoane în

anul 2004", precum și din faptul că a redactat o ordonanță de

reținere la data de 18 iunie 2008, pe care

ulterior ar fi rupt-o în fața

avocatului S.E.; i-a adus la cunoștință

învinuirea în prezența avocatului din oficiu, în împrejurările în care

solicitase în scris că dorește să fie asistat de apărător ales - în speță soția

(magistrat procuror) care la data respectivă

nu fusese încă pusă sub

învinuire; a avut o conduită abuzivă la termenul

din data de 18 iunie 2008, când a luat (cel puțin în parte) declarația

învinuitului fără prezența apărătorului din oficiu - pe care l-a scos din birou

pe motiv că declarația urma să conțină informații clasificate - după care

a determinat avocatul să semneze declarația

alături de învinuit; în

aceeași zi, pe parcursul audierii, procurorul

i-ar fi spus „ca în cazul în care își da demisia necazurile lui se vor

sfârși"; l-a citat și audiat din nou ca învinuit la data de 12 noiembrie

2008, în prezența avocatului din oficiu, demers procedural considerat abuziv de

petent întrucât, în opinia sa, nu se justifică o nouă audiere în împrejurările

în care el „trimisese anterior 3 declarații prin poștă", declarații în

cuprinsul cărora pretinde că lămurise cauza sub toate aspectele; a început „în

mod complet nelegal" urmărirea penală față de D.R. (la data de 26 ianuarie

2009), ceea ce „a dovedit cu certitudine reaua credință a procurorului

manifestată exclusiv împotriva intereselor ... legale" ale petentului

fiind puse tot de el în legătură cu motivația ce ar fi avut-o procurorul, și

anume „de a se răzbuna față de trimiterea în judecată a unor adjuncți ai

directorului SRI, demers realizat de D.N.A. - Secția parchetelor militare în

decembrie 2008, ca urmare a sesizării petentului; a citat-o telefonic pe

învinuita D.R. pentru termenul din 13 februarie 2009, ocazie cu care i-ar fi

spus să vină fără avocat ales și, deși D.R. ar fi menționat expres că renunță

la avocatul ales, procurorul a respins în mod nelegal, verbal, cererea

învinuitei de a i se prezenta materialul de urmărire penală fără prezența

vreunui apărător, fixând un nou termen la 17 februarie 2009, pentru ca

învinuita să se prezinte cu apărător; procurorul refuza să dea soluție în

dosar, deși trecuseră 18 luni de la data punerii sub învinuire; din cauza

comportamentului din timpul urmăririi penale, și mai ales datorită „amenințării

cu reținerea din data de 11 iunie 2008", starea sa de sănătate s-a

deteriorat; din cauza punerii sub învinuire a fost pus la dispoziție cu

consecința diminuării cu peste 50% a drepturilor financiare, „bani pe care în

ipoteza achitării subsemnatului, nu-i mai pot recupera vreodată"; urmărirea

penală ar reprezenta nu un act procedural ci doar o încercare de a-l determina „să

plece din sistem" (S.R.I.), și totodată o consecință a faptului că

petentul ar fi „atins interesele de grup ale celor care l-au sancționat"; procurorul

a schimbat încadrarea juridică din fals intelectual în fals în înscrisuri oficiale,

și a refuzat să-i prezinte avocatului ales al învinuitului petent înscrisul

fals, pe motiv că este clasificat, deși „înscrisul pretins a fi fabricat stă la

baza dosarului penal"; procurorul a refuzat să-i prezinte mai multe

înscrisuri și a procedat nelegal și abuziv când nu i-a permis și lui (ci doar

avocatului, care a cerut expres acest lucru) să asiste la audierea părții

vătămate și martorilor; procurorul a manifestat „interes exclusiv în trimiterea

în judecată a altor doi procurori care au avut curajul să înfrunte SRI" și

„totul pentru a da satisfacție celor care i-au dat ordin să instrumenteze acest

dosar în mod abuziv, așa cum a realizat în întreaga ancheta"; procurorul

nu ar fi dat curs - în mod voit - unei afirmații făcute cu ocazia unei confruntări

de partea vătămată C.G.I., afirmație care în opinia petentului era „importantă

pentru consecințele juridice ale infracțiunilor pentru care sunt acuzat"; procurorul

„l-a audiat la modul general și l-a făcut în mod forțat parte vătămată" pe

G.C.I., deși acesta nu formulase vreo plângere anterioară; procurorul „a

început urmărirea penala fără a menționa care sunt consecințele juridice ale

actului falsificat invocat"; deși a solicitat expres să fie anunțat de

efectuarea oricărui act de urmărire penală pentru ca apărătorul său ales să-l

poată asista la activitățile respective, procurorul a procedat la audierea mai

multor martori, în lipsa avocatului (ales sau desemnat din oficiu) și fără a

exista nici o dovadă a încunoștințării vreunuia din aceștia, astfel încât s-ar

fi încălcat dreptul de apărare și s-au putut obține declarații doar în sensul

vizat de procuror, fără posibilitatea ca martorii să răspundă și întrebărilor

formulate de apărătorul învinuitului; procurorul a dat într-un alt dosar, o

soluție de neîncepere a urmăririi penale față de unele cadre S.R.I., dosarul

respectiv fiind format la sesizarea petentului, iar acesta din urmă pune în

legătură cele două cauze (cea invocată și cea în care este el învinuit) cu

concluzia unui alt abuz al procurorului și cu critici asupra respectivei

soluții de neîncepere a urmăririi penale; prezentarea materialului de urmărire

penală, din data de 19 mai 2009, în condiții nelegale - în lipsa avocatului

ales (care nu s-a putut prezenta, fiind bolnavă), în prezența unui avocat din

oficiu ce nu cunoștea dosarul, fără a se acorda un timp rezonabil studierii

celor peste 1000 file, cu respingerea cererii de amânare formulată de învinuiți

și cu refuzul procurorului de a se consemna în procesul verbal de prezentare a

materialului de urmărire penală orele între care s-a efectuat activitatea și a

tuturor cererilor și declarațiilor suplimentare făcute de învinuiți;

respingerea nejustificată a mai multor cereri de administrare probe și

nedetalierea/lipsa probării cheltuielilor judiciare de 3000 lei stabilite prin

rechizitoriu în sarcina inculpatului D.D., în conformitate cu Ordinul nr.

529/C/2007 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție; procurorul, la mai multe termene la care l-a citat, nu a

îndeplinit vreun act procesual, ci așa cum afirmă D.D. - „văzând că nu declar

ceea ce vrea el să audă mă trimitea acasă"; a fost supus permanent „la

constrângeri psihice ori violențe verbale", cu detalierea situației din

data de 11 iunie 2009, când ar fi fost amenințat expres cu reținerea de către

procuror și ar fi fost reținut în sediul parchetului, contrar voinței lui, mai

mult de 5 ore (între 08

15

- ora intrării în sediul și 13

07

- ora consemnată în procesul-verbal întocmit de procuror în ziua respectivă),

în împrejurările în care i s-a interzis soției sale să-l asiste, apoi a fost

numit un avocat din oficiu deși apărarea nu era obligatorie, iar pe de altă

parte procurorul Ie-a cerut jandarmilor de serviciu să-l păzească și să

solicite o mașină pentru a-l conduce la arest, redactând și ordonanța de

reținere pe care ulterior a rupt-o; alin. (3) al art. 266 C. pen. este atras,

ca încadrare juridică, de susținerile petentului referitoare la faptul că

martorul (ulterior învinuit, care a fost în final scos de sub urmărire penală) D.P.M.M.,

care a dat la început declarații în favoarea lui D.D., ar fi fost constrâns

psihic/amenințat de procuror și determinat astfel să-și schimbe declarațiile,

care au fost utilizate în acuzarea lui D.D.; referitor la sustragerea de

înscrisuri prevăzută de art. 242 C. pen., procurorul ar fi jurat

documentul" intitulat „Cerere administrare probe" trimis de

învinuitul D.D. prin fax la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție; în împrejurările în care prezentarea materialului de urmărire penală

din cauza finalizată cu rechizitoriu s-a realizat la data de 19 mai 2009 fără

ca el să fi semnat acel proces verbal, a transmis ulterior prin fax cererea de

probe, asupra căreia procurorul - primind-o - trebuia să se pronunțe înainte de

emiterea rechizitoriului; procurorul C.C. este cel care a sustras înscrisul, în

scopul de a rămâne valabil actul de prezentare al materialului de urmărire

penală din data de 19 mai 2009 și a putea astfel emite cu aparența legală

rechizitoriul, fără a mai analiza și fără a se mai pronunța asupra noii cereri

de administrare probe, dar mai ales fără a administra efectiv probatoriul

solicitat, după care ar fi fost necesară o nouă prezentare a materialului de

urmărire penală; privitor la aceeași infracțiune, a susținut că și alte

înscrisuri nu s-au regăsit la dosarul de urmărire penală trimis cu

rechizitoriul instanței de judecată, fiind o notă de redare în formă scrisă „a

unor discuții ambientale dintre martorii G.M. și D.M.P.M., trimisă în probațiune

de martorul D. și extrem de utilă cauzei", o declarație a martorului B.C.

și mai multe alte file din dosarul de urmărire penală numerotat (se deduce că

din volumul I al dosarului de urmărire penală, întrucât dosarul conține,

conform adresei de înaintare la instanță, în total 6 volume din care primul are

607 file, al doilea 295 file iar toate celelalte câte mai puțin de 100 de file),

respectiv cele cu numerele 149,158, 306, 596 și 467-477; infracțiunea de fals

intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., constând în aceea că: procurorul, în

cuprinsul unei ordonanțe din 26 martie 2009 prin care a respins cererea

învinuitului de a se efectua în cauză o expertiză grafologică, ar fi reținut o

altă situație de fapt decât cea care, în opinia petentului, rezulta din

înscrisurile existente la dosar, în cuprinsul unui proces-verbal (datat 13

februarie 2009), ar fi „inserat date și informații nereale pentru a justifica

neîndeplinirea activității de prezentare a materialului de urmărire

penală". Este vorba de aceleași împrejurări reclamate și la „categoria"

abuzuri, în care procurorul i-ar fi citat telefonic pe învinuiți fără a le

comunica că la termenul pentru care i-a chemat se intenționează prezentarea

materialului de urmărire penală, după care, deși învinuiții s-au prezentat și

ar fi solicitat prezentarea materialului fără prezența vreunui apărător,

procurorul nu a mai efectuat actul procedural, cu alte motivații reale decât

cele consemnate în procesul verbal constatator indicat de petent, existența mai

multor procese-verbale aflate la dosarul de urmărire penală, acte ce

consemnează înștiințarea avocatului din oficiu S.L. cu privire la data/locul

efectuării unor acte procedurale, deși în realitate avocatul nu a fost încunoștințat

cu privire la efectuarea acelor acte procedurale.

Pentru dovedirea afirmațiilor/susținerilor

sale, D.D. a depus la dosar un set de înscrisuri și un compact-disc, descrise

detaliat în procesul verbal întocmit în acest sens la data de 9 august 2009, și

a solicitat în plus administrarea mai multor mijloace de probă, constând în

înscrisuri, cercetări în legătură cu conținutul înscrisurilor și motivul lipsei

lor din dosarul de urmărire penală, audierea în calitate de martori a unor

persoane, efectuarea unei percheziții informatice asupra calculatorului din

biroul procurorului C.C., folosit de acesta pentru redactarea ordonanței de reținere,

a lui D.D. la data de 11 iunie 2008, pentru a se constata redactarea ordonanței,-

verificări asupra realității aspectelor consemnate în procesele verbale

întocmite de procuror, indicate de petent, în legătură cu încunoștințarea

apărătorilor învinuitului despre data și locul efectuării unor acte și

activități de urmărire penală, verificarea legalității procedurii urmate și a

actului constatator (procesul verbal) privind prezentarea materialului de

urmărire penală, din data de 19 mai 2009, dispunerea unei expertize psihiatrice

a procurorului C.C., despre care în cuprinsul plângerii și al declarației

olografe D.D. afirmă în repetate rânduri că „este disfuncțional", manifestă

„comportament deviat și coleric" ce indică „grave tulburări psihice".

Prin rezoluția din 18 februarie 2011,

dată în dosarul nr. 937/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică,

în baza art. 228 alin. (1) și (6) și

art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de intimat, pentru infracțiunile reclamate, prevăzute de art. 25 - art. 288 alin. (1) C. pen., art. 289 C. pen., art. 266

alin. (2) și (3) C. pen., art. 272 ipoteza a 2-a C. pen. art. 242 C. pen., și

art. 246 C. pen., întrucât faptele nu există, iar pentru infracțiunea prevăzută

de art. 272 ipoteza a 2-a C. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii.

S-au reținut, din verificările

efectuate, următoarele:

- Infracțiunea de instigare la fals în

înscrisuri oficiale nu există, constituind doar o simplă invocare a acestui

text de lege in actul de sesizare, fără trimitere la fapte concrete în acest

sens și fără a se putea circumscrie vreuneia din situațiile de fapt detaliat

descrise de autorul sesizării.

- Cu privire la faptele sesizate ca

infracțiuni de fals intelectual, acestea nu există din punct de vedere juridic,

ca infracțiuni, întrucât ceea ce a reținut procurorul în cuprinsul ordonanței

de respingere a efectuării expertizei grafologice este rezultatul propriei

percepții asupra situației de fapt, rezultat materializat într-un act

procedural legal, motivat, și în discutarea căruia este obligatorie premisa de

bună credință. Cu privire la temeinicia actului, aprecierea nu poate aparține

în prezent decât instanței de judecată, care va stabili dacă respectiva probă

este utilă, posibilă, și trebuie totuși administrată în cauză.

- afirmațiile privind citarea

telefonică a învinuiților pentru termenul din 13 februarie 2009 fără a le aduce

la cunoștință că se va proceda la prezentarea materialului de urmărire penală,

după care, la termen, procurorul a refuzat nejustificat să prezinte materialul

de urmărire penală, sunt făcute fără nici un suport probatoriu. In opoziție,

procurorul a reținut în rechizitoriu (fila 60) „învinuiții D.D. și D.R. au fost

citați pentru data de 12 februarie 2009, în vederea prezentării materialului de

urmărire penală. Aceștia au solicitat fixarea altei date, motivat de nevoia de

a se prezenta în aceeași zi ca intimați într-un litigiu civil, pendinte la

Tribunalul Brașov. Prin notă telefonică s-a stabilit ca actul procedural să se

îndeplinească la data de 13 februarie 2009, când înv. D.R. s-a prezentat fără

apărătorul ales și a refuzat administrarea actului procesual în prezența unui

avocat din oficiu, după cum s-a consemnat în procesul verbal încheiat cu acel

prilej. In aceste condițiuni, prezentarea materialului de urmărire penală s-a

prorogat pentru data de 17 februarie 2009, când învinuiții nu s-au prezentat.

La aceeași data, înv. D.D. a trimis prin fax o cerere de recuzare a

procurorului de caz...".

- R

eferitor la efectuarea unor acte procedurale fără

prezența avocatului din oficiu al învinuitului, în împrejurările în care

asistența juridică nu era obligatorie, chestiunea pune în discuție doar o

eventuală nulitate relativă a actelor procedurale astfel întocmite, asupra

căreia poate decide în prezent doar instanța de judecată.

Pretinsele falsuri intelectuale din

conținutul proceselor verbale de încunoștințare a apărătorului din oficiu

reprezintă simple afirmații, ce nu pot răsturna prezumția de bună credință a

magistratului procuror; s-a înlăturat proba extrajudiciară propusă de petent

(redarea unei convorbiri telefonice cu avocata din oficiu) ca fiind îndoielnică

și subiectivă în contextul general în care D.D. și-a formulat acuzațiile din

sesizare.

- Infracțiunea de arestare nelegală și

cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) și (3) C. pen. nu există, sesizarea

cu privire la această infracțiune (și în mare măsură și la celelalte invocate)

fiind în mod evident rezultatul unei atitudini/abordări absolut subiective a

petentului, care contrar pregătirii și educației profesionale pe care o are,

sau tocmai în baza acesteia, a optat pentru utilizarea cu rea credință, pe

întreg parcursul procesului penal îndreptat împotriva sa, a tuturor căilor,

legale ori la limita abuzului de drept, pentru a împiedica atragerea

răspunderii sale penale, pentru a tergiversa, a decredibiliza și în final a se

victimiza.

S-a reținut că învinuiții (soții D.)

au apelat la instrumentele procedurale (cereri repetate, plângeri, amânări,

recuzări, ș.a.) avute la dispoziție în apărare, procurorul Ie-a utilizat pe

cele specifice, raportate și la comportamentul învinuiților, pentru a putea

finaliza urmărirea penală. Faptul că, la unele termene, învinuitul/învinuiții

au petrecut în sediul parchetului intervale de timp care aparent depășesc

timpul ce s-ar putea considera materialmente necesar efectuării unui anume act

procedural, nu constituie sine die acțiuni de amenințare, promisiuni sau

violențe din partea organului de urmărire penală, făcute în scopul de a obține

declarații, așa cum cere textul incriminator (art. 266 C. pen.). Pe de altă

parte, trebuie ținut cont că pentru activitățile de anchetă penală nu există și

nici nu ar putea exista normative de timp, bineînțeles cu excepția cazului

măsurilor restrictive de libertate, iar în împrejurările concrete ale speței

intervalele de timp reclamate nu au depășit o limită de rezonabilitate, având

în vedere și chestiunile concrete atunci incidente, precum chemarea avocatului

din oficiu ori acordul/refuzul învinuiților de a da declarații cu/fără

apărător.

- Referirile petentului la constrângeri

psihice ori violențe verbale ce le-ar fi suferit constant din partea

procurorului, culminând cu amenințarea prin redactarea ordonanței de reținere

din data de 1 iunie 2009, nu pot fi luate decât sub beneficiu de inventar,

însăși atitudinea și demersurile procesuale ale lui D.D. fiind dovadă a

faptului că nu a fost influențat/determinat de către procuror să procedeze

vreodată contrar intereselor sale în calitate de învinuit, iar amenințarea cu

aplicarea legii (înțelegând inclusiv măsurile procesuale legale) nu constituie

amenințare în sens penal. Chiar în ipoteza - improbabilă dar posibilă - în care

procurorul de caz a redactat o ordonanță de reținere a învinuitului, fără să o

semneze și să aplice ștampila instituției, după care, reanalizând elementele și

circumstanțele cauzei, a renunțat la emiterea oficială a actului, fapta poate

pune în discuție profesionalismul, rezistența la stres ori capacitatea de decizie

a procurorului, dar în nici un caz nu poate fi interpretată ca cercetare

abuzivă, comisă cu vinovăție (intenție) penală.

- Nici infracțiunea de sustragere de

înscrisuri, prevăzută de art. 242 C. pen., nu se poate reține ca existentă în

cauza analizată.

- Cu privire la cererea de probe

trimisă prin fax la data de 21 mai 2009, s-a reținut că înscrisul a fost primit

- în modalitatea descrisă de petent - și există, fiind arhivat la urma de casa

a dosarului penal.

Faptul că respectivul înscris nu a

fost introdus în dosarul de urmărire penală trimis instanței de judecată se

poate circumscrie nu infracțiunii prevăzută de art. 242 C. pen. ci aceleia

prevăzută de art. 272 ipoteza a 2-a C. pen. (reținerea sau distrugerea de

înscrisuri, în modalitatea împiedicării în orice mod ca un înscris să ajungă la

instanța de judecată). Din această perspectivă, trebuie observat că înscrisul

nu era destinat instanței (așa cum cere textul incriminator) ci procurorului

(la care a ajuns), rămânând de apreciat dacă nu era destinat în mod indirect

instanței, în sensul vreunei obligații legale ce incumbă procurorului de a fi

depus cererea în dosarul trimis spre judecată, obligație pe care să o fi

încălcat cu intenție infracțională.

S-a reținut că procurorul nu are o

asemenea obligație expresă decât în sensul foarte larg al depunerii/atașării

tuturor probelor (atât în defavoarea cât și în favoarea inculpatului), însă

înscrisul în discuție nu este nici mijloc de probă nici dovadă a efectuării

vreunui act procedural, cu atât mai mult cu cât (și foarte important) a fost

depus după finalizarea urmăririi penale - marcată prin prezentarea materialului

de urmărire penală ce se efectuase cu două zile înainte.

Ca și concluzie la acest punct,

soluția în cauză s-a dat și sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 272

ipoteza a 2-a C. pen., având în vedere că autorul plângerii a sesizat o

situație de fapt a cărei încadrare juridică este atributul exclusiv al

organelor juridice.

- Cu privire la celelalte două înscrisuri

a căror sustragere a fost reclamată și care au fost de asemenea identificate la

urma dosarului penal nr. 1563/P/2007 (declarația martorului B.C.L. și redarea

în formă scrisă a unei convorbiri telefonice - probă extrajudiciară), s-a

reținut că nu rezultă vreun indiciu ori măcar vreun argument logico juridic

care să susțină reținerea intenției din partea procurorului, ca formă a

vinovăției penale cerută de conținutul constitutiv al infracțiunii în discuție,

privind executarea unei acțiuni de împiedicare a ajungerii unui înscris necesar

soluționării cauzei la instanța căreia i-ar fi fost destinat.

Chiar dacă respectivele înscrisuri -

considerate probe utile soluționării cauzei de către petent - vor fi

considerate tot astfel și de instanța de judecată, aceasta are posibilitatea de

a le solicita de la

parchet și de a le

administra, perspectivă din care fapta procurorului

de a le

arhiva/păstra oficial în condițiile în care învinuitul știa de existența

înscrisurilor, raportată la infracțiunea de reținere sau distrugere de

înscrisuri, constituie o faptă putativă, pentru care nu poate fi atrasă

răspunderea penală.

Cu privire la filele „lipsă" din

dosarul de urmărire penală înaintată cu rechizitoriul instanței de judecată,

așa cum s-a precizat

și anterior în

cuprinsul prezentei rezoluții, acuzația adusă de petent

reprezintă doar

specularea în sens infracțional a unei situații obiective reale însă fără nici

o conotație penală, întrucât s-a

constatat

că este vorba doar de erori de numerotare.

Cu privire la celelalte fapte invocate

de petent, s-a reținut că nu prezintă vreun element ori măcar vreun indiciu de

conduită infracțională a magistratului reclamat, fiind doar simple afirmații,

alegații și acuze absolut gratuite, care nu se pot proba ori nu pot avea

relevantă infracțională în afara cadrului subiectiv generat de către D.D.

Cu privire la

aspectul că faptele imputate au fost comise de

alte persoane, că nu a fost asistat

de către apărător, nelegalitatea

prezentării

materialului de urmărire penală, schimbarea încadrării juridice și relevanța

probatorie a afirmației unui martor, audierea de martori fără prezența

apărătorului învinuitului, înlăturarea probelor

administrate, temeinicia respingerii unor cereri, la caracterul complet

al probatoriului administrat și la justificarea cuantumului

cheltuielilor judiciare, s-a reținut că acestea sunt, toate, chestiuni legate

de fondul cauzei deduse în prezent judecății, de stabilirea vinovăției și

în consecință atragerea sau nu a răspunderii

penale a inculpatului-

reclamant, în legătură cu care procurorul și-a îndeplinit

rolul prevăzut de lege, și-a exprimat opinia legal motivată în actele

procedurale întocmite, rămânând ca - în cursul

firesc al procesului

penal și al funcționării sistemului juridic în

general - instanțele competente să hotărască și să se pronunțe inclusiv asupra

excepțiilor, completării probatoriului, ori asupra

oricăror cereri legale

făcute de

părțile implicate în respectiva cauză penală.

Cu privire la afectarea stării de

sănătate urmare a comportamentului procurorului și punerea la dispoziție, cu

diminuarea drepturilor salariate, s-a apreciat că susținerile au un evident

caracter speculativ, având în vedere că, în primul caz, nu este dovedit

afirmatul comportament abuziv și oricum, nu se poate stabili (

probatio

diabolico

) existența unei cauzalități directe între anchetă și afecțiunile

reclamate, iar în al doilea caz consecințele sunt strict în aplicarea legii, cu

posibilitatea dezdăunării în caz de achitare definitivă și irevocabilă.

Referitor la intervalele de timp

afectate anchetei cu prezența învinuiților și la reclamata amenințare cu

arestarea, s-au reținut aceleași argumente; cu privire la faptul că învinuitul

era însoțit de membrii de familie care au rămas în afara sediului parchetului

și că i s-a oprit telefonul mobil la intrare, la data de 11 iunie 2009, nu au

nici o relevanță discuțiile dincolo de constatarea că primul aspect a

reprezentat o opțiune personală a învinuitului și persoanelor care-l însoțeau,

fără nici o legătură cu modalitatea instrumentării cauzei penale, iar al doilea

se înscrie, chiar dacă ar fi adevărat, în cadrul legal al activităților

procesuale, fără a exista vreo dovadă că petentul a solicitat în mod expres să

i se permită să ia legătura cu familia și i s-a limitat acest drept.

Împotriva rezoluției sus-menționate au

formulat plângere petentul D.D. și intimatul C.C.

Prin rezoluția din 10 mai 2011, dată

în dosarul nr. 2185/699/11-2/2011 a procurorului șef,

a fost admisă plângerea împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale formulată de C.C., pentru motivul

de nelegalitate determinat de greșita soluționare în raport cu fapta prevăzută

de art. 272 ipoteza a 2-a C. pen., pentru care s-a dispus soluție, atât în

temeiul prev. art. 10 lit. d), cât și a art. 10 lit. a) C. proc. pen.

S-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de C.C., în temeiul prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru fapta

prevăzută de art. 272 ipoteza a 2-a C. pen.

A fost respinsă plângerea petentului

D.D. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale formulată de C.C.,

pentru motivul de nelegalitate și netemeinicie referitoare la nerespectarea

normelor procedurale în dosarul penale nr. 1563/P/2007 al Secției de Urmărire

penală și criminalistică, în care a fost cercetat, la modalitatea de administrare

a probelor, la cele privind respectarea drepturilor sale procesuale,

neverificarea tuturor aspectelor prezentate în plângere și neascultarea tuturor

persoanelor propuse, ca neîntemeiată.

A fost respinsă plângerea împotriva

aceleiași rezoluții formulată de petent, pentru motivul de nelegalitate

referitor la greșita instrumentare a dosarului penal în care s-a dispus

trimiterea sa în judecată, de către Secția de Urmărire penală și criminalistică

și nu de către Secția Parchetelor Militare, ca inadmisibilă.

Prin plângerea depusă la instanță,

motivată în scris la filele 1-5 și

16-22, petiționarul a solicitat desființarea rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale și trimiterea cauzei în vederea începerii urmăririi penale

față de procurorul C.C.

Din examinarea lucrărilor dosarului,

se constată că, în mod corect, procurorul a dispus soluția de neîncepere a

urmăririi penale, realizând o amplă și riguroasă motivare a soluției, prin

raportare la toate aspectele invocate de petiționar în plângere.

Într-adevăr, așa cum a rezultat din

actele premergătoare efectuate în cauză, nu sunt indicii cu privire la

infracțiunile reclamate de petiționar, magistratul procuror C.C.

îndeplinindu-și atribuțiile de serviciu în conformitate cu dispozițiile legale.

Criticile petiționarului referitoare

la greșita soluție de trimitere în judecată, dispusă de către intimatul

procuror în dosarul penal în care petiționarul avea calitatea de învinuit,

reprezintă în realitate critici care pot fi invocate în fața instanței de fond

investită cu soluționarea cauzei.

Activitatea de cercetare penală a

procurorului este supusă verificării procurorului ierarhic superior, care poate

confirma sau infirma actele și măsurile dispuse de acesta, pe tot parcursul

efectuării urmăririi penale. Pe de altă parte, soluția dispusă de procuror, pe

baza actelor și probelor din dosar, nu servește decât drept temei de trimitere

în judecată a inculpatului, probele strânse în faza de urmărire penală fiind

supuse cenzurii instanței, în condițiile specifice judecății, respectiv

publicitate, oralitate, contradictorialitate și nemijlocire, cu respectarea

tuturor garanțiilor procesuale specifice fazei de judecată.

Din actele premergătoare efectuate în

cauză, a rezultat că infracțiunile reclamate de petiționar nu există

(infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri oficiale, de fals intelectual,

infracțiunea de arestare nelegală și cercetare abuzivă), neputând fi

circumscrise vreuneia din situațiile de fapt invocate în plângere.

În ce privește probele reținute sau

respinse de procuror în cursul urmăririi penale, strângerea lor în lipsa

apărătorului ales sau din oficiu, s-a reținut în mod corect că reprezintă

rezultatul propriei percepții asupra situației de fapt, iar cu privire la

temeinicia actelor acestuia, se va putea pronunța instanța de judecată.

Criticile privind prezentarea

materialului de urmărire penală, s-au dovedit a fi neîntemeiate, procurorul

efectuând demersurile necesare pentru a asigura prezența învinuiților la

efectuarea acestui act procesual.

Privitor la comportamentul presupus

amenințător și abuziv al procurorului, în scopul de a obține declarații, precum

și amenințarea prin redactarea ordonanței de reținere din data de 1 iunie 2009,

acestea au fost infirmate de actele premergătoare, reținându-se în mod corect

că nu pot avea conotații penale. Sub acest aspect, petiționarul și soția sa au

uzat de toate mijloacele prevăzute de lege în apărare, în mod constant pe

parcursul urmăririi penale.

Nici referitor la infracțiunea de

sustragere de înscrisuri, constând în cererea de probe trimisă prin fax după

prezentarea materialului de urmărire penală, declarația unui martor și lipsa

unor file din dosar, nu au rezultat indicii, dat fiind că acestea au fost

găsite la urma de casă a dosarului penal, iar despre depunerea lor procurorul a

făcut mențiuni.

Sub acest aspect, corect s-a reținut

că înscrisul nu era destinat instanței (așa cum cere textul incriminator) ci

procurorului, iar acesta nu are o asemenea obligație expresă decât în sensul

atașării tuturor probelor (atât în defavoarea cât și în favoarea inculpatului),

însă înscrisul în discuție nu reprezenta nici mijloc de probă, nici dovadă a

efectuării vreunui act procedural, cu atât mai mult cu cât a fost depus după

finalizarea urmăririi penale.

Așa fiind, din conținutul actelor

premergătoare efectuate nu se constată indicii cu privire la săvârșirea vreunei

infracțiuni în sarcina intimatului procuror, acesta instrumentând actele de

urmărire penală în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală.

În ce privește criticile

petiționarului, referitoare la lipsa probelor și actelor de cercetare penală

efectuate de către procuror urmare plângerii sale penale, acestea nu sunt

întemeiate.

Urmare sesizării printr-o plângere

penală, organul de urmărire penală este obligat, ca în virtutea principiilor

rolului activ și al oficialității, să îndeplinească toate actele necesare

soluționării plângerii cu care a fost investit și care să-i creeze convingerea

că sunt sau nu temeiuri pentru începerea urmăririi penale.

În acest sens, în conformitate cu

dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi

penale, poate efectua acte premergătoare.

În cadrul acestei faze exterioare

procesului penal, nefiind începută urmărirea penală în cauză, dispozițiile

procesual penale nu permit strângerea de probe, ci doar efectuarea unor

verificări ale temeiniciei pretinselor fapte reclamate în conținutul plângerii.

Așa fiind, critica referitoare la

neadministrarea probelor nu este întemeiată, întrucât în cadrul acestei

proceduri, în care nu s-a creat un cadru procesual legal, nu se administrează

probe.

În raport de considerentele expuse, se

constată că rezoluția procurorului este temeinică și legală, urmând a fi

respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul D.D. împotriva

rezoluției din 18 februarie 2011 dată în dosarul nr. 937/P/2009 al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Urmărire Penală și

Criminalistică, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea

formulată de petiționarul D.D. împotriva rezoluției din 18 februarie 2011 dată

în dosarul nr. 937/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Secția Urmărire Penală și Criminalistică, rezoluție pe care o

menține.

Obligă petiționarul la plata sumei de

300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 6 octombrie 2011.