ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4877/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 49 din 4 februarie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC Z.C. SA în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Olt, acțiune având ca obiect contestația formulată de reclamantă împotriva Raportului de inspecție fiscală din 28 octombrie 2009 și a deciziei de impunere fiscală nr. 1157 din 30 octombrie 2009. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat anularea Raportului de inspecție fiscală din 28 octombrie 2009 și a deciziei de impunere fiscală nr. 1157 din 30 octombrie 2009, fără însă ca împotriva actului administrativ fiscal să se fi formulat anterior contestația administrativă la organul fiscal competent.

Instanța de fond a arătat că procedura contestării actelor administrativ fiscale reglementată de art. 205-218 C. proc. fisc. este o cale administrativă de atac și nu o jurisdicție specială administrativă în sensul dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reprezentând o procedură prealabilă a cărei urmare este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004. A mai arătat Curtea că instanța de contencios administrativ soluționează doar contestațiile formulate împotriva deciziilor emise de organele fiscale în soluționarea contestațiilor cu privire la actele administrative de impunere fiscală, neputând cenzura în mod direct actele administrative de impunere.

Prima instanță a mai reținut că este inadmisibilă contestația formulată împotriva raportului de inspecție fiscală, întrucât, pe de o parte, acesta nu poate produce efecte juridice prin el însuși, iar pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) C. proc. fisc., contestația pe cale administrativă se poate formula împotriva titlului de creanță, care este decizia de impunere, raportul de inspecție fiscală fiind un act premergător actului administrativ fiscal. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC Z.C. SA susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: În mod greșit instanța de fond a calificat procedura stabilită prin art. 205-218 C. proc.

fisc. ca fiind o procedură administrativă specială, derogatorie de la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 și obligatoriu a fi urmată de parte. În realitate, procedura administrativă prevăzută de C. proc. fisc. este o procedură administrativ - jurisdicțională facultativă, la care, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 partea poate renunța, sub condiția notificării acestui fapt organului administrativ, urmând a se adresa direct instanței de judecată. Calificând greșit procedura administrativă prealabilă, în sensul arătat, instanța de fond a pronunțat o soluție greșită, impunându-se casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru soluționarea acțiunii în fond. Recurenta și-a încadrat motivul de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Conform O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., cap. 1, art. 205: „(1) Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii.

Contestația este o cale administrativă de atac ( ...)". Cu privire la modul în care este reglementată aceasta procedură administrativă, precum și referitor la obligativitatea parcurgerii acestei proceduri administrative în cazul contestării titlului de creanța fiscală s-a pronunțat, în dese rânduri, Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 220/2004, nr. 39 din 27 ianuarie 2005, nr. 569 din 19 septembrie 2006, nr. 382 din 17 aprilie 2007 și nr. 406 din 24 martie 2009. Referitor la caracterul procedurii administrativ-jurisdictionale speciala, prin Decizia nr. 220/2004 a Curții Constituționale, se rețin următoarele: „Curtea constată că jurisdicțiile speciale administrative reprezintă o activitate jurisdicțională realizată de un organ de jurisdicție ce funcționează în cadrul unei instituții a administrației publice sau al unor autorități administrative autonome, care se realizează conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanțelor de judecată, desfășurată însă paralel și separat de aceasta". De asemenea, prin Decizia nr. 39/2005 a Curții Constituționale, s-a reținut ca „soluția legislativă cuprinsă în prezent în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conservă, în principiu, reglementarea cuprinsă anterior în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.

Acest din urmă text de lege a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, Curtea pronunțându-se prin Decizia nr. 188 din 27 aprilie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 498/2.06.2004 și prin Decizia nr. 220 din 6 mai 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 539/16.06.2004. Prin aceste Decizii Curtea a reținut că textul constituțional care se referă la caracterul facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative nu este aplicabil prevederilor criticate (n.n. art. 7 din Legea nr. 554/2004) care instituie obligația persoanei vătămate de a se adresa cu reclamație organului administrativ emitent, mai înainte de sesizarea instanței de judecată cu anularea actului considerat ilegal.

Dispoziția constituțională invocată a desființat condiția prealabilă numai pentru procedura administrativă jurisdicțională. Nici o dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este de exemplu procedura recursului administrativ grațios sau a celui ierarhic". În ceea ce privește obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile Curtea Constituționala a constatat, prin Decizia nr. 406/2009, ca „Prin Decizia nr. 927 din 18 octombrie 2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 801/23.11.2007, Decizia nr. 382 din 17 aprilie 2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 340/18.05.2007, și Decizia nr. 687 din 12 iunie 2008, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 563/25.07.2008, s-a stabilit că dispozițiile art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. prevăd un drept al contribuabilului de a contesta temeinicia unui act administrativ fiscal, de cele mai multe ori sub aspectul existenței și întinderii obligației fiscale. Curtea a reținut că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicțional nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești. În cazul de față, cu toate că reclamanta a notificat D.G.F.P. Olt că renunță la procedura prealabilă, în mod corect și legal, instanța de fond a apreciat că acțiunea introductivă de instanță depusă direct la instanța de judecată, fără parcurgerea prealabilă a procedurii administrative instituite de art. 205 și urm. C. proc.

fisc., este inadmisibilă. Adresarea reclamantei direct instanței de judecată, fără a parcurge procedura prealabilă de contestare a titlului de creanță pe cale administrativă prev. de O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., a fost determinată de faptul că aceasta confundă cele două proceduri, respectiv cea administrativă și cea administrativ-jurisdicțională, numai ultima fiind facultativă potrivit art. 21 alin. (4) din Constituție. Curtea Constituțională constatând în Deciziile nr. 188/2004, nr. 220/2004 și nr. 39/2009 că „textul constituțional care se referă la caracterul facultativ ai jurisdicțiilor speciale administrative nu este aplicabil dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990 (n.n.

în prezent art. 7 din Legea nr. 554/2004), care instituie obligația persoanei vinovate de a se adresa cu reclamație organului administrativ emitent mai înainte de sesizarea instanței de judecată cu anularea actului considerat ilegal (...)". Or, una din rațiunile legiuitorului de a institui o procedură administrativă de contestare în ceea ce privește actele administrative fiscale este aceea de a da posibilitatea organelor care au emis actele atacate de a reveni asupra măsurilor dispuse. De altfel, și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că pentru contestarea actelor de control fiscal este obligatorie urmarea căii de atac administrative prevăzute de C. proc. fisc. Potrivit instanței supreme, din prevederile art. 188 alin. (2) (în prezent, după renumerotare, art. 218 alin. (2) ale C. proc.

fisc., conform cărora „deciziile emise în soluționarea contestațiilor (...) pot fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”, rezultă că instanța nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra substanței măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul raportului juridic fiscal. De asemenea, prin decizia nr. 3986 din 15 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a reținut ca instanța de contencios administrativ soluționează doar contestațiile formulate împotriva deciziilor emise de organele fiscale în soluționarea contestațiilor cu privire la actele administrative de impunere fiscală, neputând cenzura în mod direct actele administrative de impunere.

Pentru considerentele menționate, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este legală și temeinică, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC Z.C. SA împotriva sentinței civile nr. 49 din 4 februarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.