ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4877/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 49 din 4 februarie 2010,

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins

ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC Z.C. SA în contradictoriu cu

pârâta D.G.F.P. Olt,

acțiune

având ca obiect contestația formulată de reclamantă împotriva Raportului de inspecție

fiscală din 28 octombrie 2009 și a deciziei de impunere fiscală nr. 1157 din 30

octombrie 2009.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a

solicitat anularea Raportului de inspecție fiscală din 28 octombrie 2009 și a deciziei

de impunere fiscală nr. 1157 din 30 octombrie 2009, fără însă ca împotriva actului

administrativ fiscal să se fi formulat anterior contestația administrativă la organul

fiscal competent.

Instanța de fond a arătat

că procedura contestării actelor administrativ fiscale reglementată de art. 205-218

C. proc. fisc. este o cale administrativă de atac și nu o jurisdicție specială administrativă

în sensul dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituție și ale art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, reprezentând o procedură prealabilă a cărei urmare este

obligatorie potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

A mai arătat Curtea că

instanța de contencios administrativ soluționează doar contestațiile formulate împotriva

deciziilor emise de organele fiscale în soluționarea contestațiilor cu privire la

actele administrative de impunere fiscală, neputând cenzura în mod direct actele

administrative de impunere.

Prima instanță a mai reținut

că este inadmisibilă contestația formulată împotriva raportului de inspecție fiscală,

întrucât, pe de o parte, acesta nu poate produce efecte juridice prin el însuși,

iar pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) C. proc. fisc.,

contestația pe cale administrativă se poate formula împotriva titlului de creanță,

care este decizia de impunere, raportul de inspecție fiscală fiind un act premergător

actului administrativ fiscal.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC Z.C. SA susținând că hotărârea atacată este nelegală

și netemeinică pentru următoarele motive:

În mod greșit instanța

de fond a calificat procedura stabilită prin art. 205-218 C. proc. fisc. ca fiind

o procedură administrativă specială, derogatorie de la dispozițiile art. 7 din Legea

nr. 554/2004 și obligatoriu a fi urmată de parte.

În realitate, procedura

administrativă prevăzută de C.  proc. fisc. este o procedură administrativ - jurisdicțională

facultativă, la care, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 partea poate

renunța, sub condiția notificării acestui fapt organului administrativ, urmând a

se adresa direct instanței de judecată.

Calificând greșit procedura

administrativă prealabilă, în sensul arătat, instanța de fond a pronunțat o soluție

greșită, impunându-se casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru

soluționarea acțiunii în fond.

Recurenta și-a încadrat

motivul de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc., cap. 1, art. 205:

„(1) Împotriva titlului

de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula

contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac ( ...)".

Cu privire la modul în

care este reglementată aceasta procedură administrativă, precum și referitor la

obligativitatea parcurgerii acestei proceduri administrative în cazul contestării

titlului de creanța fiscală s-a pronunțat, în dese rânduri, Curtea Constituțională

prin Deciziile nr. 220/2004, nr. 39 din 27 ianuarie 2005, nr. 569 din 19 septembrie

2006, nr. 382 din 17 aprilie 2007 și nr. 406 din 24 martie 2009.

Referitor la caracterul

procedurii administrativ-jurisdictionale speciala, prin Decizia nr. 220/2004 a Curții

Constituționale, se rețin următoarele: „Curtea constată că jurisdicțiile speciale

administrative reprezintă o activitate jurisdicțională realizată de un organ de

jurisdicție ce funcționează în cadrul unei instituții a administrației publice sau

al unor autorități administrative autonome, care se realizează conform procedurii

imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanțelor

de judecată, desfășurată însă paralel și separat de aceasta".

De asemenea, prin Decizia

nr. 39/2005 a Curții Constituționale, s-a reținut ca „soluția legislativă cuprinsă

în prezent în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conservă, în principiu, reglementarea

cuprinsă anterior în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990. Acest din urmă text

de lege a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, Curtea pronunțându-se

prin Decizia nr. 188 din 27 aprilie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea

I, nr. 498/2.06.2004 și prin Decizia nr. 220 din 6 mai 2004, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 539/16.06.2004. Prin aceste Decizii Curtea a reținut

că textul constituțional care se referă la caracterul facultativ al jurisdicțiilor

speciale administrative nu este aplicabil prevederilor criticate (n.n. art. 7 din

Legea nr. 554/2004) care instituie obligația persoanei vătămate de a se adresa cu

reclamație organului administrativ emitent, mai înainte de sesizarea instanței de

judecată cu anularea actului considerat ilegal. Dispoziția constituțională invocată

a desființat condiția prealabilă numai pentru procedura administrativă jurisdicțională.

Nici o dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură

administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este de exemplu procedura

recursului administrativ grațios sau a celui ierarhic".

În ceea ce privește obligativitatea

parcurgerii procedurii administrative prealabile Curtea Constituționala a constatat,

prin Decizia nr. 406/2009, ca „Prin Decizia nr. 927 din 18 octombrie 2007, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 801/23.11.2007, Decizia nr. 382 din 17 aprilie

2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 340/18.05.2007, și Decizia

nr. 687 din 12 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 563/25.07.2008,

s-a stabilit că dispozițiile art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. prevăd un drept al

contribuabilului de a contesta temeinicia unui act administrativ fiscal, de cele

mai multe ori sub aspectul existenței și întinderii obligației fiscale. Curtea a

reținut că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără

caracter jurisdicțional nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, atât timp

cât decizia organului administrativ poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești.

În cazul de față, cu toate

că reclamanta a notificat D.G.F.P. Olt că renunță la procedura prealabilă, în mod

corect și legal, instanța de fond a apreciat că acțiunea introductivă de instanță

depusă direct la instanța de judecată, fără parcurgerea prealabilă a procedurii

administrative instituite de art. 205 și urm. C. proc. fisc., este inadmisibilă.

Adresarea reclamantei

direct instanței de judecată, fără a parcurge procedura prealabilă de contestare

a titlului de creanță pe cale administrativă prev. de O.G. nr. 92/2003 privind C.

proc. fisc., a fost determinată de faptul că aceasta confundă cele două proceduri,

respectiv cea administrativă și cea administrativ-jurisdicțională, numai ultima

fiind facultativă potrivit art. 21 alin. (4) din Constituție. Curtea Constituțională

constatând în Deciziile nr. 188/2004, nr. 220/2004 și nr. 39/2009 că „textul constituțional

care se referă la caracterul facultativ ai jurisdicțiilor speciale administrative

nu este aplicabil dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990 (n.n. în prezent

art. 7 din Legea nr. 554/2004), care instituie obligația persoanei vinovate de a

se adresa cu reclamație organului administrativ emitent mai înainte de sesizarea

instanței de judecată cu anularea actului considerat ilegal (...)".

Or, una din rațiunile

legiuitorului de a institui o procedură administrativă de contestare în ceea ce

privește actele administrative fiscale este aceea de a da posibilitatea organelor

care au emis actele atacate de a reveni asupra măsurilor dispuse.

De altfel, și jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că pentru contestarea actelor

de control fiscal este obligatorie urmarea căii de atac administrative prevăzute

de C. proc. fisc.

Potrivit instanței supreme,

din prevederile art. 188 alin. (2) (în prezent, după renumerotare, art. 218

alin. (2) ale C. proc. fisc., conform cărora „deciziile emise în soluționarea contestațiilor

(...) pot fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă,

în condițiile legii”, rezultă că instanța nu poate fi sesizată în vederea exercitării

controlului de legalitate asupra substanței măsurilor dispuse decât după finalizarea

procedurii administrative prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul raportului

juridic fiscal.

De asemenea, prin decizia

nr. 3986 din 15 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, s-a reținut ca instanța de contencios administrativ soluționează

doar contestațiile formulate împotriva deciziilor emise de organele fiscale în soluționarea

contestațiilor cu privire la actele administrative de impunere fiscală, neputând

cenzura în mod direct actele administrative de impunere.

Pentru considerentele

menționate, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este legală și temeinică,

iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC Z.C. SA împotriva sentinței civile nr. 49 din 4 februarie 2010 a Curții de

Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2010.