ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2961/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2961/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.

3 și 5 din Legea nr. 221/2009, înregistrată pe rolul Tribunalului Alba,

reclamanții O.I.N. și S.A.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice au solicitat instanței să se

constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire

a domiciliului obligatoriu, luată față de defuncții O.E.I., C.G., C.P. și față

de reclamanții O.I.N. și S.A.I. de către organele fostei miliții; să se

constate caracterul politic al condamnării defunctului O.I.C. la pedeapsa închisorii;

să se constate caracterul politic al măsurilor administrative luate față de

defunctul O.I.C. de către organele fostei miliții constând în: internarea în

colonie de muncă și stabilirea de domiciliu obligatoriu; să fie obligat pârâtul

la plata următoarelor sume: 287.500 euro (S.A.), 287.500 euro (O.I.N.), 565.833

euro (C.G.), 565.833 euro (C.P.), 80.000 euro (pentru condamnarea suferită de

O.I.C.), 300.000 euro (pentru măsurile administrative luate față de O.I.C.) și

345.000 euro (O.E.), reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că O.I.C. a fost arestat și condamnat la o pedeapsă privativă de

libertate în perioada 2 februarie 1949 - 2 februarie 1950. La data condamnării

tatăl reclamanților era avocat, iar procesul a fost o înscenare prin care s-a

urmărit discreditarea acestuia.

La ieșirea din

penitenciar i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Rm. Vâlcea, unde s-a angajat

ca muncitor la o fabrică de încălțăminte, iar în anul 1952 a fost ridicat din

nou de securitate pentru activități dușmănoase împotriva statului. Acesta a

fost internat în colonia de muncă de la Cernavodă - Coasta Galeș până în anul

1953, când a fost eliberat, fixându-i-se din nou domiciliul obligatoriu în Rm.

Vâlcea.

Bunicilor

reclamanților, C.G. și P. li s-a fixat de asemenea domiciliu obligatoriu, fiind

obligați să trăiască în condiții precare și supravegheați de fosta miliție.

Mama reclamanților,

O.E. a avut stabilit domiciliu obligatoriu, astfel: din localitatea Arad în

localitatea Deva, iar începând cu anul 1950 până în 1954 în localitatea Rm.

Vâlcea. Și reclamanții au avut stabilit domiciliu obligatoriu în aceleași

condiții ca și mama lor, E., iar această măsură a pus o amprentă dură asupra

dezvoltării psihice a celor doi copii.

Prin Sentința civilă

nr. 2914/2010, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea reclamanților, a

constatat că măsurile administrative luate față de defunctul O.I.C. de către

organele fostei miliții constând în internarea în colonie de muncă și

stabilirea de domiciliul obligatoriu au avut caracter politic. A constatat că

măsura administrativă luată față de defuncții O.E.I., C.G., C.P. și față de

reclamanții O.I.N. și S.A.I. de către organele fostei miliții constând în

stabilirea de domiciliu obligatoriu a avut caracter politic. Au fost respinse

celelalte cereri.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că măsurile administrative luate față de

persoanele menționate anterior, respectiv stabilirea domiciliului obligatoriu

și internarea într-o colonie de muncă au urmărit unul dintre scopurile la care

face trimitere art. 1, alin. (3) din Legea nr. 221/2009, astfel că, în temeiul

art. 4 alin. (2) din actul normativ menționat s-a constatat că acestea au

caracter politic.

În ceea ce privește

arestarea din perioada 14 februarie 1949 - 10 februarie 1950 urmată de

condamnare a lui O.I.C., instanța a reținut că reclamanții nu au făcut dovada

caracterului politic al acesteia, din toate înscrisurile aflate la dosar

rezultând că este vorba despre o condamnare de drept comun.

În ceea ce privește

daunele morale solicitate, acestea nu au fost acordate, având în vedere Decizia

nr. 1.358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională.

Prin Decizia civilă

nr. 102 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, a fost respins

recursul declarat de reclamanți.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că textul de lege care a permis

acordarea daunelor morale celor ce au suferit măsuri administrative cu caracter

politic sau moștenitorilor acestora, a fost declarat neconstituțional, iar

termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție a expirat, astfel încât prev.

art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea 221/2009 și-au încetat efectele.

Speranța dobândirii

unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri în temeiul Legii 221/2009,

nu constituie un "bun actual" în sensul Convenției Europene și nu

poate fi protejat prin prisma acesteia.

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului art. 3, 5, 7, Rezoluția APCE NR. 1096/1996 și 1481/2006)

sunt texte de lege asupra cărora instanța de apel nu se poate pronunța

întrucât, acestea nu au constituit obiect de analiză a primei instanțe, iar

potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nu se pot face cereri noi.

În ceea ce privește

respingerea cererii de constatare a caracterului politic al arestării din

perioada 14 februarie 1949 - 10 februarie 1950, urmată de condamnarea lui

O.I.C., s-a constată că tribunalul a pronunțat o soluție corectă, întrucât din

probele administrate nu rezultă caracterul politic al acestor măsuri, în speță

fiind vorba de o condamnare de drept comun.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții. Arată că în mod eronat ambele instanțe

de fond nu au constatat caracterul politic al condamnării autorului lor,

motivat de faptul că aceasta nu a fost dovedită. Susțin că au solicitat

comunicarea sentinței de condamnare, însă nu li s-a dat curs la această cerere,

astfel încât dovada o puteau face doar cu proba testimonială, însă instanțele

au înlăturat depozițiile martorilor audiați în cauză.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, arată că, prin

aplicarea acesteia se încalcă principiul egalității între persoane aflate în

situații juridice similare. Susține că sunt o serie de elemente imputabile

exclusiv instanțelor, ce au dus la soluționarea cauzelor după pronunțarea

instanței de contencios constituțional.

Se încalcă principiul

nediscriminării consacrat de art. 1 din Protocolul 12 din Convenție.

Judecătorul cauzei

aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în

judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul

unei legi în vigoare la acea dată și să constate că ar exista nelegalitate între

părțile care au putut obține hotărâre judecătorească până la data de 15

noiembrie 2010, față de celelalte, care din cauza tergiversării cauzei și-au

pierdut această șansă.

Pe lângă prevederile

Legii nr. 221/2009, nemodificată, consideră că mai sunt incidente și

prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art.

4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25,

Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7, Rezoluția ACPE

nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, dispoziții raportate la

art. 20 din Constituția României.

Recursul nu este

fondat.

Reclamanții critică

decizia recurată, susținând că în mod eronat tribunalul și instanța de apel nu

au constatat caracterul politic al condamnării autorului lor.

Această critică este

nefondată, întrucât în mod legal instanțele de fond și apel au apreciat că

autorul reclamanților nu a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât

scopul infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat nu se circumscrie

ipotezelor prevăzute în art. 2 (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009 prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2)

din aceeași lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și

condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru

orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a

urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice,

persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri

administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de

împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat

în România, aprobată cu modificări și completări, prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului

împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și

abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și

răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor

civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine

socială.

Spre deosebire de

dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod

expres și limitativ, prin enumerare, care anume infracțiuni, pentru care s-a

dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură

politică, alin. (3) din același text de lege cuprinde o reglementare printr-o

normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin

săvârșirea infracțiunilor respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999.

Din analiza acestei

reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a

delimita infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută

în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul

făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul

sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune aparent de drept comun capătă

caracter politic.

Tot astfel, din

interpretarea logică și gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o

atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist

sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.

Deși sarcina probei

incumbă reclamanților, aceștia nu au depus la dosarul cauzei hotărârea de

condamnare a autorului lor, iar din probele administrate în fața instanțelor de

fond, a rezultat că acesta ar fi comis o infracțiune de drept comun.

Prin urmare, cum

reclamanții nu au dovedit că prin săvârșirea infracțiunii s-a avut în vedere

una din urmările prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, în mod

legal instanța de apel a confirmat sentința tribunalului prin care s-a reținut

că infracțiunea comisă nu are caracter politic, iar în cauză nu pot fi primite

susținerile reclamanților potrivit cărora instanța nu ar fi stăruit în aflarea

adevărului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

În ceea ce privește

critica referitoare la inaplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 1.358/2010

pronunțată de Curtea Constituțională, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Deciziile nr.

1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care

să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamanți norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"bun" al reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul lor de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360/2010,

"dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of."

Cum Deciziile nr.

1.358 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamanților și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susțin recurenții, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamanții nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., la care fac trimitere

recurenții, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de

recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului

Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă

în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă

numai la tratatele internaționale.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții O.I.N. și S.A.I. împotriva Deciziei civile nr. 102 din

7 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN