ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2218/2012

Asupra cauzei civile de față: La data de 14 mai 2010, reclamanta S.A. a chemat în judecată pârâtul S.R., prin M.F.P.B., solicitând recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva tatăl său, S.A., potrivit Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul moral și fizic suferit de către tatăl acesteia prin aplicarea măsurii administrative prevăzută de Decretul nr. 89/1958, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 401 din 14 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 6931/63/2010, s-a admis în parte acțiunea civilă așa cum a fost precizată de reclamantă și în temeiul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că, de drept, constituie măsura administrativă cu caracter politic măsura arestării pentru 24 de luni începând cu data de 24 iunie 1959 a tatălui reclamantei, numitul S.A.

(decedat la data de 15 noiembrie 1977). A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4000 euro echivalent în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării autorului său. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Autorului reclamantei, împreună cu familia acestuia, compusă din S.D. și S.A., i-a fost fixat domiciliul forțat în comuna Măzăreni din Raionul Brăila, regiunea Galați, ulterior ridicându-li-se acestora restricțiile domiciliare.

A considerat prima instanță, că măsura de încarcerare pe o perioadă de 24 de luni în coloniile de muncă penitenciare Salcia și Periprava, face parte din cele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pentru care reclamanta poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudicial moral potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M.O. nr. 446 din 1 iulie 2010. O astfel de măsură administrativă, prin natura sa, nu poate avea decât un caracter politic, conținutul măsurilor fiind considerat de legiuitor la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca fiind măsuri administrative cu caracter politic.

Dislocarea din localitatea de domiciliu, mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale și obligarea de a trăi în condiții materiale precare, produc suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturi personale patrimoniale ocrotite de lege și care au drept consecință producerea unui prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor masuri administrative asimilate acestora, are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, iar m odalitatea practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010.

În stabilirea întinderii daunelor morale, tribunalul, luând în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, precum și perioada de domiciliu obligatoriu în care s-a aflat familia reclamantei, a apreciat cuantumul sumei pretinse ca fiind justificat numai în parte și dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a admis în limita sumei de 4.000 euro echivalent în lei la data plății efective. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta D.G.F.P.J. Dolj, pentru S.R., prin M.F.P., M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și reclamanta S.A. D.G.F.P.J.

Dolj, prin apelul declarat pentru S.R., prin M.F.P., a susținut, în esență, că despăgubirile, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit, sunt nedovedite, atât timp cât la dosarul cauzei nu au fost depuse acte din care să rezulte că autorul reclamantei a fost grav prejudiciat moral, ca urmare a măsurii luate împotriva sa; reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului suferit și, de asemenea, aceasta a mai beneficiat de dispozițiile Decretului – Lege nr. 118/1990. M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a criticat sentința susținând că soluția de acordare a daunelor morale este nelegală, întrucât reclamanta, ca descendentă a autorului său nu era îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009; hotărârea pronunțată este nelegală și pentru faptul că măsurile administrative nu dau dreptul la daune morale.

În apelul său, reclamanta S.A. a susținut că este insuficient cuantumul acordat în raport de suferințele îndurate de tatăl său și de hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe din țară, de hotărârile judecătorești ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și jurisprudența C.E.D.O. Prin decizia nr. 199/ 2011, Curtea de Apel Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respingând apelul declarat de reclamanta S.A., a admis apelurile declarate de pârâta D.G.F.P. Dolj, pentru M.F.P. și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta S.A. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la nedovedirea prejudiciului moral a arătat că această critică nu este fondată pentru că acesta este rezultatul daunelor de natură nepatrimonială, ca efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanei.

La stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral se au în vedere valorile umane lezate și măsura în care au fost afectate, consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic, psihic, profesional, familial, social. Prin luarea măsurii administrative în cauză împotriva autorilor reclamantului, le-au fost lezate valori esențiale ale personalității umane, precum dreptul la viață, la libertate, la sănătate, la munca liberă, astfel că, sub aspectul reținerii unui prejudiciu moral cauzat autorului reclamanților, sentința este temeinică și legală. Cu privire la schimbarea sentinței, a reținut că se impune din considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor acordate.

Reclamanta și-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau descendenții până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror neconstituționale s-a constatat sunt suspendate de drept.

În raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă ergo omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționate sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului și obligativității acestor decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 și decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999). Deși la data soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile legale își încetează efectele. Astfel, dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai aplică, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept. Cum, în speță, dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituției, se constată că sentința este lipsită de temei legal.

Totodată, trebuie avute în vedere și considerentele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2998 potrivit căreia în privința prejudiciului suferit pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice [(ar.5 lit. a)] din Legea nr. 221/2009) cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990.

S-a reținut în considerentele deciziei că, prin introducerea posibilității descendenților de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutare de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al echității și dreptății și că prin dispozițiile legale analizate sub aspect constituțional se diluează scopul pentru care au fost reglementate. Nu se poate, însă, reține că prin adoptarea art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamanta are o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea C.E.D.O.

din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei). Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.A., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârilor anterioare și, rejudecând cauza în fond, să se dispună admiterea acțiunii, în sensul de a-l obliga pe pârât la plata daunelor morale în sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul moral și fizic suferit de către tatăl său S.A. prin aplicarea măsurii administrative prevăzută de Decretul nr. 89/1958, potrivit dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că prin schimbarea sentinței și constatarea lipsei temeiului de drept al acțiunii, se aplică un tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor masuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză. Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, precum și a Deciziei 1358/2010 prezentului demers, s-a nesocotit principiul egalității și interzicerii discriminării, reluat de C.E.D.O.

în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Judecătorul era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată, și să mai constate că ar exista neegalitate între părțile care au putut obține hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010, față de celelalte care și-au pierdut această șansă. În consecință, după cum chiar Curtea Constituționala a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În decizia, cu nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a stabilit că, în lipsa unei legi sau a constatării neconstituționalității legii de către Curtea Constituțională, instanțele judecătorești pot aplica direct dispozițiile Constituției, în speță dispozițiile art. 21 din Constituție.

În speța de față, în măsura în care este necesar, solicit ca instanța să aplice direct dispozițiile Constituției (art. 20 și art. 21) de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale, care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia de neconstituționalitate pronunțată de Curtea Constituțională. Invocând mai multe documente care au condamnat regimului totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945, precum și jurisprudența C.E.D.O., recurenta – reclamantă a susținut că ceea ce trebuie avut în vedere este reabilitarea victimelor justiției totalitare comuniste prin stabilirea de reparații.

Referindu-se la principiul egalității armelor care semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces, arată că se impune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei (cauza A. contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza N. – H. contra Suediei,hotarârea 1997/ I din 24 noiembrie 1997). Intervenția legislativă pe parcursul judecării litigiului, prin Decizia nr. 1358/2010, conduce la încălcarea principiului egalității armelor în procesul civil cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 punctul 1 din C.E.D.O.

Dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa, instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare. În final a invocat principiul neretroactivității legii, arătând că acesta funcționează și în speța de față, chiar dacă modificarea legii a avut loc ca urmare a „abrogării” unui articol din lege, pe calea declarării acestuia ca fiind neconstituțional. Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, recurenta reclamantă critică nelegala respingere a cererii sale de acordare a despăgubirilor morale solicitate în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Problema care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În condițiile în care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acțiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar hotărârea instanței de apel este legală. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. 199 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2012.