ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2218/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2218/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față:

La data de 14 mai 2010, reclamanta S.A.

a chemat în judecată pârâtul S.R., prin M.F.P.B., solicitând recunoașterea

caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva tatăl său, S.A.,

potrivit Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în

sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul moral și fizic suferit de către tatăl

acesteia prin aplicarea măsurii administrative prevăzută de Decretul nr. 89/1958,

potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 401 din 14

octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 6931/63/2010, s-a

admis în parte acțiunea civilă așa cum a fost precizată de reclamantă și în

temeiul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că, de

drept, constituie măsura administrativă cu caracter politic măsura arestării

pentru 24 de luni începând cu data de 24 iunie 1959 a tatălui reclamantei,

numitul S.A. (decedat la data de 15 noiembrie 1977).

A fost obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 4000 euro echivalent în lei la data plății

efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

condamnării autorului său.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

avut în vedere următoarele considerente:

Autorului reclamantei, împreună cu

familia acestuia, compusă din S.D. și S.A., i-a fost fixat domiciliul forțat în

comuna Măzăreni din Raionul Brăila, regiunea Galați, ulterior ridicându-li-se

acestora restricțiile domiciliare.

A considerat prima instanță, că măsura

de încarcerare pe o perioadă de 24 de luni în coloniile de muncă penitenciare

Salcia și Periprava, face parte din cele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 și pentru care reclamanta poate solicita obligarea

statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudicial moral potrivit art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.

62/2010, publicată în M.O. nr. 446 din 1 iulie 2010.

O astfel de măsură administrativă,

prin natura sa, nu poate avea decât un caracter politic, conținutul măsurilor

fiind considerat de legiuitor la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ca fiind măsuri administrative cu caracter politic.

Dislocarea din localitatea de

domiciliu, mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile

personale și obligarea de a trăi în condiții materiale precare, produc

suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezează

demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturi personale

patrimoniale ocrotite de lege și care au drept consecință producerea unui

prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de

reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu

caracter politic ori al unor masuri administrative asimilate acestora, are

caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile

anterioare, iar m

odalitatea practică de reparare a

prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași

lege, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010.

În stabilirea întinderii

daunelor morale, tribunalul, luând în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, precum și

perioada de domiciliu obligatoriu în care s-a aflat familia reclamantei, a

apreciat cuantumul sumei pretinse ca fiind justificat numai în parte și

dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a

admis în limita sumei de 4.000 euro echivalent în lei la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâta D.G.F.P.J. Dolj, pentru S.R., prin M.F.P., M.P. -

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și reclamanta S.A.

D.G.F.P.J. Dolj, prin apelul

declarat pentru S.R., prin M.F.P., a susținut, în esență, că despăgubirile,

reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit, sunt nedovedite, atât

timp cât la dosarul cauzei nu au fost depuse acte din care să rezulte că

autorul reclamantei a fost grav prejudiciat moral, ca urmare a măsurii luate

împotriva sa; reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului suferit și, de

asemenea, aceasta a mai beneficiat de dispozițiile Decretului – Lege nr. 118/1990.

M.P. – Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dolj a criticat sentința susținând că soluția de acordare a daunelor

morale este nelegală, întrucât reclamanta, ca descendentă a autorului său nu

era îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009;

hotărârea pronunțată este nelegală și pentru faptul că măsurile administrative

nu dau dreptul la daune morale.

În apelul său, reclamanta S.A. a

susținut că este insuficient cuantumul acordat în raport de suferințele

îndurate de tatăl său și de hotărârile judecătorești pronunțate de alte

instanțe din țară, de hotărârile judecătorești ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție și jurisprudența C.E.D.O.

Prin decizia nr. 199/

2011,

Curtea de Apel Curtea de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respingând apelul

declarat de reclamanta S.A., a admis apelurile declarate de pârâta D.G.F.P. Dolj,

pentru M.F.P. și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, a schimbat

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta S.A.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Cu privire la nedovedirea

prejudiciului moral a arătat că această critică nu este fondată pentru că

acesta este rezultatul daunelor de natură nepatrimonială, ca efect al

încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanei.

La stabilirea despăgubirilor pentru

prejudiciul moral se au în vedere valorile umane lezate și măsura în care au

fost afectate, consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic,

psihic, profesional, familial, social.

Prin luarea măsurii administrative

în cauză împotriva autorilor reclamantului, le-au fost lezate valori esențiale

ale personalității umane, precum dreptul la viață, la libertate, la sănătate,

la munca liberă, astfel că, sub aspectul reținerii unui prejudiciu moral cauzat

autorului reclamanților, sentința este temeinică și legală.

Cu privire la schimbarea sentinței,

a reținut că se impune din considerente privitoare la temeiul de drept al

despăgubirilor acordate.

Reclamanta și-a întemeiat cererea

privitoare la despăgubiri pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, potrivit cărora, persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau descendenții până

la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Aceste dispoziții au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere

dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147

din Constituție.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei

în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror neconstituționale

s-a constatat sunt suspendate de drept.

În raport de dispozițiile art. 31 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat

neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie,

efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată

excepția.

Decizia este general obligatorie,

opozabilă ergo omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere

numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în

cauzele aflate în curs de soluționate sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului și

obligativității acestor decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (decizia nr.

186 din 18 noiembrie 1999 și decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).

Deși la data soluționării apelului

termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi

aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai

mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile legale

își încetează efectele.

Astfel, dispoziția din lege

declarată neconstituțională, nu se mai aplică, instanța investită cu

soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică dispozițiile declarate

neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice

în acea cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost

constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar,

instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde

soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit

dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea principiilor

statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța

controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca

factori pentru întărirea statului de drept.

Cum, în speță, dispozițiile pe care

reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima

instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt

aplicabile întrucât contravin Constituției, se constată că sentința este

lipsită de temei legal.

Totodată, trebuie avute în vedere și

considerentele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a

reținut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2998 potrivit căreia în privința

prejudiciului suferit pot exista situații în care măsurile reparatorii cu

caracter pecuniar prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 să nu fie

suficiente, în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au

fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza

instituirii unei noi norme juridice [(ar.5 lit. a)] din Legea nr. 221/2009) cu

scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, prin introducerea posibilității descendenților de gradul II de a

beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutare

de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care

guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al echității și dreptății

și că prin dispozițiile legale analizate sub aspect constituțional se diluează

scopul pentru care au fost reglementate.

Nu se poate, însă, reține că prin

adoptarea art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în

vigoare la data promovării acțiunii, reclamanta are o „speranță legitimă” la

acordarea despăgubirilor întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe

calea exercitării controlului de constituționalitate, iar nu ca urmare a unui

mecanism ad-hoc (Hotărârea C.E.D.O. din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții

contra Bulgariei).

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta S.A., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea

hotărârilor anterioare și, rejudecând cauza în fond, să se dispună admiterea acțiunii,

în sensul de a-l obliga pe pârât la plata daunelor morale în sumă de 200.000

euro pentru prejudiciul moral și fizic suferit de către tatăl său S.A. prin

aplicarea măsurii administrative prevăzută de Decretul nr. 89/1958, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

În motivarea recursului, recurenta a

arătat că prin schimbarea sentinței și constatarea lipsei temeiului de drept al

acțiunii, se aplică un tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune

morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor masuri

administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de

judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au

depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea

nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute

neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Prin decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, precum și a Deciziei 1358/2010 prezentului

demers, s-a nesocotit principiul egalității și interzicerii discriminării, reluat

de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000.

Judecătorul era obligat să verifice

data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată, și să

mai constate că ar exista neegalitate între părțile care au putut obține

hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010, față de celelalte

care și-au pierdut această șansă.

În consecință,

după cum chiar Curtea Constituționala a statuat în jurisprudența sa,

respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care,

în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În decizia, cu nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a

stabilit că,

în lipsa unei legi sau a constatării neconstituționalității legii de

către Curtea

Constituțională, instanțele judecătorești pot aplica direct

dispozițiile Constituției, în speță

dispozițiile art. 21 din Constituție.

În

speța de față, în măsura în care este necesar,

solicit ca instanța să aplice direct

dispozițiile Constituției (art. 20 și art.

21) de care depinde soluționarea procesului, în

absența unei reglementări

legale, care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin

decizia de neconstituționalitate

pronunțată de Curtea Constituțională.

Invocând mai

multe documente care au condamnat

regimului

totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945, precum și

jurisprudența

C.E.D.O., recurenta – reclamantă a susținut că

ceea ce trebuie avut în vedere este reabilitarea victimelor justiției

totalitare comuniste prin stabilirea de

reparații.

Referindu-se

la principiul egalității armelor care semnifică tratarea egală a părților pe

toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una din ele

să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces, arată că se impune ca

fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa

în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu

„adversarul” ei (cauza A. contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997;

cauza N. – H. contra Suediei,hotarârea 1997/ I din 24 noiembrie 1997).

Intervenția legislativă pe parcursul

judecării litigiului, prin Decizia nr. 1358/2010, conduce la încălcarea principiului

egalității armelor în procesul civil cu consecința nerespectării dreptului

reclamantului la un proces echitabil astfel cum acesta este reglementat prin art.

6 punctul 1 din C.E.D.O.

Dreptul la un proces echitabil

înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa, instanței

de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă,

ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

În final a invocat principiul neretroactivității

legii, arătând că acesta funcționează și în speța de față, chiar dacă

modificarea legii a avut loc ca urmare a „abrogării” unui articol din lege, pe

calea declarării acestuia ca fiind neconstituțional.

Recursul va fi respins, ca nefondat,

pentru următoarele considerente:

În esență, recurenta reclamantă

critică nelegala respingere a cererii sale de acordare a despăgubirilor morale

solicitate în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Problema

care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147

din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii

în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite

au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că,

prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii,

Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi

decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță,

la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În condițiile în care s-au declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

se constată că acțiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar

hotărârea instanței de apel este legală.

Față de toate considerentele

reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. 199 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 martie 2012.