ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 649 din 25 ianuarie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere precizată (acțiune în constatare); a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pentru primul capăt de cerere, ca rămasă fără obiect; s-a respins excepția inadmisibilității invocate pentru motivul că există lege specială – Legea nr. 10/2001 și pentru motivul că s-au acordat despăgubiri pentru al doilea capăt de cerere (acțiune în revendicare); a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere (acțiune în revendicare); a unit cu fondul celui de-al doilea capăt de cerere (acțiune în revendicare) excepția inadmisibilității invocate pentru încălcarea principiului unanimității; a respins primul capăt de cerere (acțiune în constatare), formulată de reclamanții F.A.M., T.F.I.R., F.E.L.A.T., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA ca inadmisibil; a disjuns judecata celui de-al doilea capăt de cerere (acțiune în revendicare) privind pe reclamanții F.A.M., T.F.I.R., F.E.L.A.T., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, fixând termen la 3 martie 2008. Prin sentința civilă nr. 5451 din 9 iunie 2008,

Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că imobilul are o valoare de peste 5 miliarde lei, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Pe rolul Tribunalului București, cauza a fost înregistrată la data de 4 august 2008, sub nr. 29678/3/2008. Prin sentința civilă nr. 1351 din 23 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția de inadmisibilitate, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 56,55 m.p.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele: Cu privire la excepția de inadmisibilitate, pe motivul încălcării regulii unanimității, s-a apreciat că este neîntemeiată, avându-se în vedere că, din certificatul de moștenitor, rezultă că reclamanții sunt singurii moștenitori ai autorului lor F.M. Chiar în situația în care s-ar reține că aceștia au numai o cotă de 46/64 din masa succesorală, acțiunea în revendicare este admisibilă, chiar și în cazul în care nu este formulată de toți moștenitorii, principiul unanimității nefiind un impediment în realizarea unei asemenea acțiuni, în acest sens reținându-se și cazul Lupaș și alții împotriva României. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul, din materialul probator administrat în cauză, a reținut următoarele: Autorul reclamanților, K.M., a dobândit imobilul litigios, în baza actului de vânzare – cumpărare, și a actului de vânzare – cumpărare, imobil ce a fost transcris în cartea funciară.

Acest imobil a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 2729, astfel cum rezultă din adresă. Ulterior, acest imobil a intrat în proprietatea pârâtei, în baza Legii nr. 15/1990, prin actul de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiat cu FPS, fiind emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 5 iunie 1996. Acțiunea în revendicare este, potrivit definiției date în literatura specialitate, în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

Tot în lipsa unei reglementari legale specifice, în doctrină și jurisprudență, se consideră că, în cadrul unei asemenea acțiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea că, în situația în care titlurile emană de la autori diferiți, să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile. În speță, titlul autorului reclamanților îl reprezintă actele de vânzare - cumpărare menționate. În ceea ce privește titlul statului, de la care pârâta a dobândit imobilul litigios, reprezentat de Decretul nr. 92/1950, tribunalul a apreciat că act normativ nu reprezintă un titlu valabil pentru stat, având în vedere că a contravenea dispozițiilor constituționale din 1948, a celor prevăzute de Codul Civil art. 480, 481 C. civ., cât și a tratatelor internaționale la care România era parte la data respectivă.

Mai mult, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevăd că sunt considerate ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției, valabile li respectivă. În această situație, se consideră că statul nu a avut un titlu asupra imobilului litigios, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert T.P., raport omologat în cauză și, ca urmare, nu avea posibilitatea înstrăinării acestuia către pârâtă, având în vedere că nu avea calitatea de proprietar al bunului. Ca urmare, tribunalul a apreciat că imobilul litigios nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului reclamanților, motiv pentru care acesta avea un drept patrimonial, ce s-a transmis reclamanților, în calitate de moștenitori, drept ce se analizează ca un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a Convenției Drepturilor Omului.

Totodată, vânzarea imobilului litigios, din care a rezultat imposibilitatea reclamantului de a redobândi posesia asupra imobilului, constituie, fără nicio îndoială, o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților. Prin urmare, statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamai exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate, garantat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției, încălcând astfel justul echilibru ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale. În consecință, tribunalul a considerat că titlul reclamantului preferabil, fiind mai bine caracterizat decât cel al pârâtei, pentru că provin la adevăratul proprietar, pe când cel al pârâtei provine de la un neproprietar.

Prin decizia civilă nr. 92 din 9 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanta pârâtă SC A. SA, împotriva sentinței civile nr. 1351 din 23 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Apelanta a fost obligată la 4.000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Asupra primului motiv de apel prin care se critică soluția respingerii excepției de inadmisibilitate, în considerarea principiului unanimității, Curtea l-a apreciat ca nefondat, pentru următoarele argumente: În cauză, s-a constatat că cererea având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în str. Dionisie Lupu, actualmente str. Tudor Arghezi și revendicarea acestui imobil, compus din teren în suprafață de 56,55 m.p.

și construcția aferentă, a fost introdus de reclamanții F.A.M., F.I.R. și F.E.L.A.T., în calitate de moștenitori ai lui M.F., care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat, conform actului de vânzare – cumpărare din 31 martie 1919, de către Tribunalul Ilfov – Secția Notariat, și a actului de vânzare – cumpărare, de către același tribunal, transcris la 8 ianuarie 1898. Calitatea de succesori a reclamanților a fost dovedită prin certificatul de moștenitor din 17 decembrie 2002, emis de B.N.P. T.C., care atestă că defunctul F.M. a fost moștenit de către F.E.L.A.T., căreia i-a revenit cota de 7/64 din masa succesorală, T.F.I.R., căreia i-a revenit cota de 21/64 din masa succesorală, F.A.M.I, căruia i-a revenit 18/64 din masa succesorală și F.E.N., căreia i-a revenit 18/64 din masa succesorală.

La data de 22 ianuarie 2005, numita F.E. a decedat, fiind moștenită de către reclamantul din prezenta cauză, F.A.M.I, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 8 iunie 2005, eliberat de B.N.P. I.L.M. și certificatul de moștenitor testamentar din 20 martie 2006, eliberat de același birou notarial. Or, din însumarea cotelor ce au revenit fiecărui moștenitor, conform certificatelor de moștenitor menționate, rezultă o cotă totală de 64/64, ce acoperă întregul bun, astfel încât se constată că acțiunea în revendicare este introdusă de toți succesorii legali ai bunului imobil, situat în București, str. Dionisie Lupu, actualmente str. Tudor Arghezi, fiind respectat, în cauză, principiul jurisprudențial al unanimității ca o pretinsă condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare imobiliară.

Având în vedere susținerile apelantei SC A. SA, expuse în conținutul motivelor de apel, relative la principiul unanimității, Curtea a considerat necesar să precizeze, în considerarea hotărârilor pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Lupaș contra României și Derscariu contra României, că, la acest moment, acest principiu al unanimității trebuie privit cu suplețe, el neputând fi opus, în mod automat, coproprietarilor sau coindivizarilor care revendică un bun imobil, instanța învestită cu o astfel de acțiune având obligația de a examina care au fost motivele ce au determinat neîntrunirea unanimității, și, în raport de aceste motive, să analizeze dacă opunerea excepției de inadmisibilitate, pentru nerespectarea principiului jurisprudențial al unanimității, nu lasă fără conținut dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, reglementat ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept de acces care, deși nu este unul absolut, putând fi supus limitărilor legale, trebuie să rămână un drept efectiv.

Constatând, însă, că, în cauza dedusă judecății, principiul unanimității este întrunit, cererea fiind introdus de toți comoștenitorii, Curtea a apreciat că nu se mai impune analiza acestui motiv de apel din perspectivă convențională. În ceea ce privește împrejurarea invocată de apelantă, conform căreia certificatul de moștenitor din 17 decembrie 2002 nu ar fi complet, lipsindu-i mențiunile finale și semnătura notarului public, Curtea a constatat că acesta cuprinde mențiunile reglementate de art. 83 din Legea nr. 36/19895 republicată și face dovada calității de moștenitor până la înscrierea în fals sau anularea sa prin hotărâre judecătorească, în sensul art. 88 din acest act normativ.

Asupra motivului de apel, prin care se invocă faptul că Decretul nr. 92/1950 ar constitui titlu valabil al statului, Curtea a constatat că acest aspect de legalitate a fost tranșat prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă, chiar și în absența unei asemenea reglementări exprese, instanța ar fi avut posibilitatea să examineze valabilitatea titlului statului, prin raportare la dispozițiile constituționale de la momentul preluării bunului, și chiar la dispozițiile individuale ale Decretului nr. 92/1950, orice excludere din sfera de competență a instanței a posibilității de a cenzura un astfel de titlu echivalând cu încălcarea dreptului de acces la instanță reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Brumărescu contra României).

În virtutea acestei competențe, instanța de fond a analizat titlul de preluare a imobilului în litigiu și a constatat că Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă un titlu valabil, întrucât acesta contravenea dispozițiilor Constituției din anul 1948, dispozițiilor art. 480 și art. 481 C. civ., și tratatelor internaționale la care România era parte la acea dată, argumentul apelantei, în sensul că însăși Constituția de la 1948, în art. 10 și 11, prevedea exproprierea și naționalizarea imobilelor, fiind incomplet, câtă vreme orice privare de proprietate trebuia însoțită de o dreaptă și prealabilă despăgubire conform acestor norme constituționale, despăgubire ce nu s-a plătit autorului intimaților - reclamanți.

În ceea ce privește titlurile de proprietate, a căror comparare s–a solicitat, Curtea a reținut, în dezacord cu apelanta SC A. SA, că nu poate susține că titlurile părților provin de la același autor, câtă vreme titlul reclamanților, în calitate de succesori legali ai autorului lor, F.M., reprezintă contractul de vânzare - cumpărare, și actul de vânzare - cumpărare, iar titlul apelantei - pârâte reprezintă certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 05 septembrie 1996, emis în baza Legii nr. 15/1990, și acesta provine de stat, care a preluat în mod nevalabil imobilul în litigiu și care nu putea transmite ceea ce nu avea, nefiind un verus dominus. Or, constatându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare imobilului în litigiu, s-a constatat, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate al reclamanților - intimați asupra acestui imobil, care nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate din patrimoniul lor.

Reținând că, prin dispozițiile nr. 848 din 10 martie 2003 și nr. 3015 din 21 iunie 2004 emise de Primarul General al Municipiului București, a fost restituit în natură imobilul situat în București, în proprietatea doamnei T.F.I.R., respectiv, s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru apartamentele vândute conform contractelor de vânzare - cumpărare enunțate în acea dispoziție și pentru cotele de teren aferente acestora, în suprafață de 200,79 mp, persoanelor îndreptățite F.A.M., F.I.R., F.E.L.A.T.

și F.E.N., rămânând nerestituită suprafața de 56,55 mp, situata în București, str. Tudor Arghezi, identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul T.P., suprafață ce nu a fost inclusă în dispozițiile menționate, conform adresei din 07 ianuarie 2010, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Juridic, Contencios, Legislație, și completării raportului de expertiză, depuse la dosar la data de 22 iunie 2009, Curtea a apreciat având în vedere argumentele deja expuse, că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, atunci când a dispus obligarea pârâtei SC A. SA să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie acest imobil. Pentru considerentele deja expuse, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 1351 din 23 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți F.A.M., F.I.R. și F.E.L.A.T. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 298 C. proc. civ., Curtea a obligat-o pe apelanta SC A. SA la plata sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimați. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SA considerând-o ca nelegală și netemeinică, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare și în subsidiar casarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea capătului al doilea de cerere ca neîntemeiat, cu obligarea intimaților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. 1. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității invocate de recurentă atât sub aspectul incidenței în cauză a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 cât și a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, situație în care decizia pronunțată de instanța de apel este nulă. Acest aspect este consemnat în practicaua deciziei recurate, instanța nefăcând aplicarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., lăsând nesoluționate apărările sale. 2. În mod greșit a fost soluționat capătul de acțiune în revendicare. Astfel noțiunea de titlu, contradictorie, impune analiza momentului preluării imobilului, respectiv art. 645 C. civ., sens în care în baza principiului tempus regit actum, Decretul nr. 92/1950 reprezintă titlu valabil.

În același timp, noțiunea de titlu impune și analiza principiului neretroactivității legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care exclude orice interpretare privind nevalabilitatea titlului statului care rezidă din art. 645 C. civ. prin interpretarea altor dispoziții legale ulterioare care încalcă principiul neretroactivității legii. Problema de drept care trebuie dezlegată de instanță constă în aplicarea corectă a art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 29 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, recurenta arată că a dobândit drepturi de proprietate prin efectul legii, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu a fost atacat, ceea ce înseamnă că act administrativ fiind se bucură de prezumția de legalitate, circumscriindu-se sub aspectul jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului cauzei Raicu.

Titlul de care se folosesc reclamanții este titlul autorilor lor (actele de vânzare – cumpărare) care a fost supus transmisiunii către stat și ulterior către recurenți prin efectul legii, situație în care în cauză sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001. În acest sens invocă Decizia nr. 33 din 9 iunie 0208, acțiunea în revendicare putând fi primită doar în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele. În mod corect instanța de apel a procedat la analiza pe fond a apelului declarat de pârâtă, considerând excepția invocată de apelantă ca făcând parte din motivarea apelului.

Astfel, prin sentința civilă nr. 649 din 25 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București au fost examinate excepțiile fundamentate de pârâtă pe dispozițiile art. 6 ale Legii nr. 213/1998 privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în constatarea caracterului nevalabil al preluării imobilului reclamanților intimați și corelativ excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte având același temei juridic atât în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității actului de preluare cât și în cel privind acțiunea în revendicare.

Tot astfel, prin aceeași sentință au fost respinse excepțiile formulate de recurentul – pârât vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare – consecință a existenței legii speciale (Legea nr. 10/2001) și a împrejurării că s-ar fi acordat deja despăgubiri reclamanților – intimați, instanța singularizând temeiul juridic al cererii în revendicare pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) adică pe compararea de titluri. Față de cele dispuse prin hotărârea judecătorească împotriva căreia nu s-au exercitat căile de atac prevăzute de lege, rezultă că petitul cererii în revendicare s-a singularizat ca cerere și calificare juridică, necontestată de recurenții pârâți, restul dispozițiilor hotărârii intrând în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, excepțiile invocate și consemnate așa cum indică recurentul în practicaua deciziei recurate vizau aspecte soluționate prin sentința nr. 649 din 25 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București împotriva cărora nu a exercitat nicio cale de atac. Pe de altă parte, excepțiile pretins nesoluționate priveau modalitatea de soluționare a primului capăt de cerere al acțiunii în revendicare, act privitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului reclamantului, capăt de acțiune respins de instanță și în consecință fără interes din punctul de vedere al recurentului care a triumfat din moment ce acest capăt de cerere al acțiunii în revendicare a fost respins.

Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat, instanța netrebuind a răspunde unei excepții tranșate anterior prin sentința citată, cu atât mai mult cu cât în substanța motivării deciziei recurate, problema nevalidității titlului statului asupra imobilului revendicat a fost motivată prin indicarea dispozițiilor legale în materie și în mod pregnant prin invocarea dispozițiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 care indică expres ca fiind imobile preluate abuziv, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. Într-o atare situație, orice raționament legat de preluarea cu titlu valabil a imobilelor aflate sub imperiul Decretului nr. 92/1950 este contrar dispozițiilor legale citate și lipsește de substanță criticile, argumentate ori raționamentele legate de valabilitatea preluării imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. este neîntemeiat. În mod legal a reținut instanța de apel că titlurile părților a căror comparare s-a solicitat, provin de la autori diferiți; autorul reclamanților pentru aceștia și Statul Român pentru recurenta pârâtă, titlul reclamanților fiind contractul de vânzare – cumpărare și acela de vânzare – cumpărare căruia nu i se poate opune certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în condițiile Legii nr. 15/1990 deoarece acesta provine de la stat, printr-o preluare nelegală.

Cum nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu a fost constatată retroactiv, corect a reținut instanța de fond că reclamanții intimați nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate din patrimoniul lor, și a dispus obligarea pârâtei recurentei la a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 56,55 m 2 teren, reîntregind astfel proprietatea restituită de Primarul General al Municipiului București prin cele două dispoziții (din 10 martie 2003 și din 21 iunie 2009). Tot astfel, prin sentința nr. 649 din 25 ianuarie 2008 împotriva căreia nu s-a exercitat nicio cale de atac instanța a statuat asupra admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun situație în care nu se mai poate repune în discuție acest aspect.

Neafectarea unui alt drept de proprietate ori a securității raporturilor juridice la care face referire Decizia nr. 33/2008 privește dreptul de proprietate care s-a constituit fără a purta în sine viciul nevalabilității consecință a lipsei dreptului în sine al transmițătorului datorat nevalabilității preluării lui de la adevăratul proprietar. Față de cele reținute instanța urmează a respinge recursul fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 92/A din 9 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta la plata sumei de 4000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2011.