ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

649 din 25 ianuarie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a

admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere precizată (acțiune în

constatare); a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pentru

primul capăt de cerere, ca rămasă fără obiect; s-a respins excepția

inadmisibilității invocate pentru motivul că există lege specială – Legea nr. 10/2001

și pentru motivul că s-au acordat despăgubiri pentru al doilea capăt de cerere

(acțiune în revendicare); a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

pentru al doilea capăt de cerere (acțiune în revendicare); a unit cu fondul

celui de-al doilea capăt de cerere (acțiune în revendicare) excepția

inadmisibilității invocate pentru încălcarea principiului unanimității; a respins

primul capăt de cerere (acțiune în constatare), formulată de reclamanții F.A.M.,

T.F.I.R., F.E.L.A.T., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA ca inadmisibil; a

disjuns judecata celui  de-al doilea capăt de cerere (acțiune în revendicare)

privind pe reclamanții F.A.M., T.F.I.R., F.E.L.A.T., în contradictoriu cu

pârâta SC A. SA, fixând termen la 3 martie 2008.

Prin sentința civilă nr.

5451 din 9 iunie 2008, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de

necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că imobilul are o valoare de peste 5

miliarde lei, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ.

Pe rolul Tribunalului

București, cauza a fost înregistrată la data de 4 august 2008, sub nr. 29678/3/2008.

Prin sentința civilă nr.

1351 din 23 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

respins excepția de inadmisibilitate, ca neîntemeiată; a admis cererea

formulată de reclamanți și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în

suprafață de 56,55 m.p.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la

excepția de inadmisibilitate, pe motivul încălcării regulii unanimității, s-a

apreciat că este neîntemeiată, avându-se în vedere că, din certificatul de

moștenitor, rezultă că reclamanții sunt singurii moștenitori ai autorului lor F.M.

Chiar în situația în

care s-ar reține că aceștia au numai o cotă de 46/64 din masa succesorală,

acțiunea în revendicare este admisibilă, chiar și în cazul în care nu este

formulată de toți moștenitorii, principiul unanimității nefiind un impediment

în realizarea unei asemenea acțiuni, în acest sens reținându-se și cazul Lupaș

și alții împotriva României.

În ceea ce privește

fondul cauzei, tribunalul, din materialul probator administrat în cauză, a

reținut următoarele:

Autorul

reclamanților, K.M., a dobândit imobilul litigios, în baza actului de vânzare –

cumpărare, și a actului de vânzare – cumpărare, imobil ce a fost transcris în

cartea funciară.

Acest imobil a trecut

în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 2729,

astfel cum rezultă din adresă.

Ulterior,

acest imobil a intrat în proprietatea pârâtei, în baza Legii nr. 15/1990, prin

actul de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiat cu FPS, fiind emis

certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 5 iunie 1996.

Acțiunea

în revendicare este, potrivit definiției date în literatura specialitate, în

absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut

posesia unui bun individual determinat, cere instanței să se stabilească

dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel

care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementari legale

specifice, în doctrină și jurisprudență, se consideră că, în cadrul unei

asemenea acțiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două

părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea că, în situația în

care titlurile emană de la autori diferiți, să se compare drepturile autorilor

de la care provin titlurile.

În

speță, titlul autorului reclamanților îl reprezintă actele de vânzare -

cumpărare menționate.

În

ceea ce privește titlul statului, de la care pârâta a dobândit imobilul

litigios, reprezentat de Decretul nr. 92/1950, tribunalul a apreciat că act

normativ nu reprezintă un titlu valabil pentru stat, având în vedere că a

contravenea dispozițiilor constituționale din 1948, a celor prevăzute de

Codul Civil art. 480, 481 C. civ., cât și a tratatelor

internaționale la care România era parte la data respectivă.

Mai

mult, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevăd că sunt considerate ca

fiind preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului

cu respectarea legilor și a Constituției, valabile li respectivă.

În această situație,

se consideră că statul nu a avut un titlu asupra imobilului litigios,

identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert T.P., raport

omologat în cauză și, ca urmare, nu avea posibilitatea înstrăinării acestuia

către pârâtă, având în vedere că nu avea calitatea de proprietar al bunului.

Ca urmare, tribunalul

a apreciat că imobilul litigios nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului

reclamanților, motiv pentru care acesta avea un drept patrimonial, ce s-a

transmis reclamanților, în calitate de moștenitori, drept ce se analizează ca

un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a Convenției Drepturilor Omului.

Totodată, vânzarea

imobilului litigios, din care a rezultat imposibilitatea reclamantului de a

redobândi posesia asupra imobilului, constituie, fără nicio îndoială, o

ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților.

Prin urmare, statul

nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamai exercitarea efectivă a

dreptului său de proprietate, garantat de art. 1 Protocolul nr. 1 al

Convenției, încălcând astfel justul echilibru ce trebuie să existe între

cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui

interesat la respectarea bunurilor sale.

În consecință,

tribunalul a considerat că titlul reclamantului preferabil, fiind mai bine

caracterizat decât cel al pârâtei, pentru că provin la adevăratul proprietar,

pe când cel al pârâtei provine de la un neproprietar.

Prin

decizia civilă nr. 92 din 9 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanta

pârâtă SC A. SA, împotriva sentinței civile nr. 1351 din 23 septembrie 2008,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

Apelanta

a fost obligată la 4.000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.

Pentru

a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele:

Asupra

primului motiv de apel prin care se critică soluția respingerii excepției de

inadmisibilitate, în considerarea principiului unanimității, Curtea l-a

apreciat ca nefondat, pentru următoarele argumente:

În

cauză, s-a constatat că cererea având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului situat în str. Dionisie Lupu, actualmente

str. Tudor Arghezi și revendicarea acestui imobil, compus din teren în

suprafață de 56,55 m.p. și construcția aferentă, a fost introdus de reclamanții

F.A.M., F.I.R. și F.E.L.A.T., în calitate de moștenitori ai lui M.F., care a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat, conform actului de

vânzare – cumpărare din 31 martie 1919, de către Tribunalul Ilfov – Secția

Notariat, și a actului de vânzare – cumpărare, de către același tribunal,

transcris la 8 ianuarie 1898.

Calitatea

de succesori a reclamanților a fost dovedită prin certificatul de moștenitor

din 17 decembrie 2002, emis de B.N.P. T.C., care atestă că defunctul F.M. a

fost moștenit de către F.E.L.A.T., căreia i-a revenit cota de 7/64 din masa

succesorală, T.F.I.R., căreia i-a revenit cota de 21/64 din masa succesorală, F.A.M.I,

căruia i-a revenit 18/64 din masa succesorală și F.E.N., căreia i-a revenit 18/64

din masa succesorală.

La

data de 22 ianuarie 2005, numita F.E. a decedat, fiind moștenită de către

reclamantul din prezenta cauză, F.A.M.I, astfel cum rezultă din certificatul de

moștenitor din 8 iunie 2005, eliberat de B.N.P. I.L.M. și certificatul de moștenitor

testamentar din 20 martie 2006, eliberat de același birou notarial.

Or,

din însumarea cotelor ce au revenit fiecărui moștenitor, conform certificatelor

de moștenitor menționate, rezultă o cotă totală de 64/64, ce acoperă întregul

bun, astfel încât se constată că acțiunea în revendicare este introdusă de toți

succesorii legali ai bunului imobil, situat în București, str. Dionisie Lupu,

actualmente str. Tudor Arghezi, fiind respectat, în cauză, principiul

jurisprudențial al unanimității ca o pretinsă condiție de exercițiu a acțiunii

în revendicare imobiliară.

Având

în vedere susținerile apelantei SC A. SA, expuse în conținutul motivelor de

apel, relative la principiul unanimității, Curtea a considerat necesar să

precizeze, în considerarea hotărârilor pronunțate de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în cauzele Lupaș contra României și Derscariu contra

României, că, la acest moment, acest principiu al unanimității trebuie privit

cu suplețe, el neputând fi opus, în mod automat, coproprietarilor sau

coindivizarilor care revendică un bun imobil, instanța învestită cu o astfel de

acțiune având obligația de a examina care au fost motivele ce au determinat

neîntrunirea unanimității, și, în raport de aceste motive, să analizeze dacă

opunerea excepției de inadmisibilitate, pentru nerespectarea principiului

jurisprudențial al unanimității, nu lasă fără conținut dreptul de acces la un

tribunal independent și imparțial, reglementat ca o componentă materială a

dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, drept de acces care, deși nu este unul absolut, putând fi

supus limitărilor legale, trebuie să rămână un drept efectiv.

Constatând,

însă, că, în cauza dedusă judecății, principiul unanimității este întrunit,

cererea fiind introdus de toți comoștenitorii, Curtea a apreciat că nu se mai

impune analiza acestui motiv de apel din perspectivă convențională.

În

ceea ce privește împrejurarea invocată de apelantă, conform căreia certificatul

de moștenitor din 17 decembrie 2002 nu ar fi complet, lipsindu-i mențiunile

finale și semnătura notarului public, Curtea a constatat că acesta cuprinde

mențiunile reglementate de art. 83 din Legea nr. 36/19895 republicată și face

dovada calității de moștenitor până la înscrierea în fals sau anularea sa prin

hotărâre judecătorească, în sensul art. 88 din acest act normativ.

Asupra

motivului de apel, prin care se invocă faptul că Decretul nr. 92/1950 ar

constitui titlu valabil al statului, Curtea a constatat că acest aspect de legalitate

a fost tranșat prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă, chiar și în absența

unei asemenea reglementări exprese, instanța ar fi avut posibilitatea să

examineze valabilitatea titlului statului, prin raportare la dispozițiile

constituționale de la momentul preluării bunului, și chiar la dispozițiile

individuale ale Decretului nr. 92/1950, orice excludere din sfera de competență

a instanței a posibilității de a cenzura un astfel de titlu echivalând cu

încălcarea dreptului de acces la instanță reglementat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Brumărescu contra României).

În

virtutea acestei competențe, instanța de fond a analizat titlul de preluare a

imobilului în litigiu și a constatat că Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă un

titlu valabil, întrucât acesta contravenea dispozițiilor Constituției din anul

1948, dispozițiilor art. 480 și art. 481 C. civ., și tratatelor internaționale

la care România era parte la acea dată, argumentul apelantei, în sensul că

însăși Constituția de la 1948, în art. 10 și 11, prevedea exproprierea și

naționalizarea imobilelor, fiind incomplet, câtă vreme orice privare de

proprietate trebuia însoțită de o dreaptă și prealabilă despăgubire conform

acestor norme constituționale, despăgubire ce nu s-a plătit autorului

intimaților - reclamanți.

În

ceea ce privește titlurile de proprietate, a căror comparare s–a solicitat,

Curtea a reținut, în dezacord cu apelanta SC A. SA, că nu poate susține că

titlurile părților provin de la același autor, câtă vreme titlul reclamanților,

în calitate de succesori legali ai autorului lor, F.M., reprezintă contractul

de vânzare - cumpărare, și actul de vânzare - cumpărare, iar titlul apelantei -

pârâte reprezintă certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 05

septembrie 1996, emis în baza Legii nr. 15/1990, și acesta provine de stat,

care a preluat în mod nevalabil imobilul în litigiu și care nu putea transmite

ceea ce nu avea, nefiind un verus dominus.

Or,

constatându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare imobilului în

litigiu, s-a constatat, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de

proprietate al reclamanților - intimați asupra acestui imobil, care nu au

pierdut niciodată dreptul de proprietate din patrimoniul lor.

Reținând că, prin

dispozițiile nr. 848 din 10 martie 2003 și nr. 3015 din 21 iunie 2004 emise de

Primarul General al Municipiului București, a fost restituit în natură imobilul

situat în București, în proprietatea doamnei T.F.I.R., respectiv, s-a dispus

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru apartamentele vândute

conform contractelor de vânzare - cumpărare enunțate în acea dispoziție și

pentru cotele de teren aferente acestora, în suprafață de 200,79 mp, persoanelor

îndreptățite F.A.M., F.I.R., F.E.L.A.T. și F.E.N., rămânând nerestituită

suprafața de 56,55 mp, situata în București, str. Tudor Arghezi, identificată

prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul T.P., suprafață

ce nu a fost inclusă în dispozițiile menționate, conform adresei din 07

ianuarie 2010, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Juridic,

Contencios, Legislație, și completării raportului de expertiză, depuse la dosar

la data de 22 iunie 2009, Curtea a apreciat având în vedere argumentele deja

expuse, că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, atunci

când a dispus obligarea pârâtei SC A. SA să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie acest imobil.

Pentru

considerentele deja expuse, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă SC A. SA împotriva

sentinței civile nr. 1351 din 23 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți F.A.M.,

F.I.R. și F.E.L.A.T.

În

temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 298 C. proc. civ.,

Curtea a obligat-o pe apelanta SC A. SA la plata sumei de 4.000 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată, către intimați.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SA considerând-o ca nelegală și

netemeinică, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare și în subsidiar casarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea în

tot a sentinței apelate și respingerea capătului al doilea de cerere ca

neîntemeiat, cu obligarea intimaților reclamanți la plata cheltuielilor de

judecată.

Recursul

este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

1.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

deoarece nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității invocate de

recurentă atât sub aspectul incidenței în cauză a dispozițiilor art. 6 din

Legea nr. 213/1998 cât și a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001,

situație în care decizia pronunțată de instanța de apel este nulă. Acest aspect

este consemnat în practicaua deciziei recurate, instanța nefăcând aplicarea art.

137 alin. (1) C. proc. civ., lăsând nesoluționate apărările sale.

2.

În mod greșit a fost soluționat capătul de acțiune în revendicare. Astfel

noțiunea de titlu, contradictorie, impune analiza momentului preluării

imobilului, respectiv art. 645 C. civ., sens în care în baza principiului

tempus regit actum, Decretul nr. 92/1950 reprezintă titlu valabil. În același

timp, noțiunea de titlu impune și analiza principiului neretroactivității legii

civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care exclude

orice interpretare privind nevalabilitatea titlului statului care rezidă din art.

645 C. civ. prin interpretarea altor dispoziții legale ulterioare care încalcă

principiul neretroactivității legii.

Problema

de drept care trebuie dezlegată de instanță constă în aplicarea corectă a art. 6

din Legea nr. 213/1998 și art. 29 din Legea nr. 10/2001.

În

acest sens, recurenta arată că a dobândit drepturi de proprietate prin efectul

legii, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 iar certificatul de

atestare a dreptului de proprietate nu a fost atacat, ceea ce înseamnă că act

administrativ fiind se bucură de prezumția de legalitate, circumscriindu-se sub

aspectul jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului cauzei Raicu.

Titlul

de care se folosesc reclamanții este titlul autorilor lor (actele de vânzare –

cumpărare) care a fost supus transmisiunii către stat și ulterior către

recurenți prin efectul legii, situație în care în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

În

acest sens invocă Decizia nr. 33 din 9 iunie 0208, acțiunea în revendicare

putând fi primită doar în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Examinând

cererea de recurs instanța reține următoarele.

În

mod corect instanța de apel a procedat la analiza pe fond a apelului declarat

de pârâtă, considerând excepția invocată de apelantă ca făcând parte din

motivarea apelului.

Astfel,

prin sentința civilă nr. 649 din 25 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București au fost examinate excepțiile fundamentate de pârâtă pe

dispozițiile art. 6 ale Legii nr. 213/1998 privitoare la inadmisibilitatea

acțiunii în constatarea caracterului nevalabil al preluării imobilului

reclamanților intimați și corelativ excepția lipsei calității procesuale pasive

a recurentei pârâte având același temei juridic atât în capătul de cerere

privind constatarea nevalabilității actului de preluare cât și în cel privind

acțiunea în revendicare. Tot astfel, prin aceeași sentință au fost respinse

excepțiile formulate de recurentul – pârât vizând inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare – consecință a existenței legii speciale (Legea nr. 10/2001) și a

împrejurării că s-ar fi acordat deja despăgubiri reclamanților – intimați,

instanța singularizând temeiul juridic al cererii în revendicare pe dreptul

comun (art. 480 C. civ.) adică pe compararea de titluri.

Față

de cele dispuse prin hotărârea judecătorească împotriva căreia nu s-au

exercitat căile de atac prevăzute de lege, rezultă că petitul cererii în

revendicare s-a singularizat ca cerere și calificare juridică, necontestată de

recurenții pârâți, restul dispozițiilor hotărârii intrând în puterea lucrului

judecat.

Prin

urmare, excepțiile invocate și consemnate așa cum indică recurentul în

practicaua deciziei recurate vizau aspecte soluționate prin sentința nr. 649

din 25 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București împotriva

cărora nu a exercitat nicio cale de atac. Pe de altă parte, excepțiile pretins

nesoluționate priveau modalitatea de soluționare a primului capăt de cerere al

acțiunii în revendicare, act privitor la

constatarea nevalabilității titlului statului

asupra imobilului

reclamantului, capăt de acțiune respins de instanță și în consecință fără

interes din punctul de vedere al recurentului care a triumfat din moment ce

acest capăt de cerere al acțiunii în revendicare a fost respins.

Prin

urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. este neîntemeiat, instanța netrebuind a răspunde unei excepții tranșate

anterior prin sentința citată, cu atât mai mult cu cât în substanța motivării

deciziei recurate, problema nevalidității titlului statului asupra imobilului

revendicat a fost motivată prin indicarea dispozițiilor legale în materie și în

mod pregnant prin invocarea dispozițiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001

care indică expres ca fiind imobile preluate abuziv, imobilele naționalizate

prin Decretul nr. 92/1950.

Într-o

atare situație, orice raționament legat de preluarea cu titlu valabil a

imobilelor aflate sub imperiul Decretului nr. 92/1950 este contrar

dispozițiilor legale citate și lipsește de substanță criticile, argumentate ori

raționamentele legate de valabilitatea preluării imobilului în temeiul

Decretului nr. 92/1950.

Motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. este

neîntemeiat.

În

mod legal a reținut instanța de apel că titlurile părților a căror comparare

s-a solicitat, provin de la autori diferiți; autorul reclamanților pentru

aceștia și Statul Român pentru recurenta pârâtă, titlul reclamanților fiind

contractul de vânzare – cumpărare și acela de vânzare – cumpărare căruia nu i

se poate opune certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în

condițiile Legii nr. 15/1990 deoarece acesta provine de la stat, printr-o

preluare nelegală. Cum nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului

în litigiu a fost constatată retroactiv, corect a reținut instanța de fond că

reclamanții intimați nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate din

patrimoniul lor, și a dispus obligarea pârâtei recurentei la a lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie suprafața de 56,55 m

2

teren, reîntregind astfel proprietatea restituită de Primarul General al

Municipiului București prin cele două dispoziții (din 10 martie 2003 și din 21

iunie 2009).

Tot

astfel, prin sentința nr. 649 din 25 ianuarie 2008 împotriva căreia nu s-a

exercitat nicio cale de atac instanța a statuat asupra admisibilității acțiunii

în revendicare de drept comun situație în care nu se mai poate repune în

discuție acest aspect.

Neafectarea

unui alt drept de proprietate ori a securității raporturilor juridice la care

face referire Decizia nr. 33/2008 privește dreptul de proprietate care s-a

constituit fără a purta în sine viciul nevalabilității consecință a lipsei

dreptului în sine al transmițătorului datorat nevalabilității preluării lui de

la adevăratul proprietar.

Față

de cele reținute instanța urmează a respinge recursul fondat pe dispozițiile art.

304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 92/A din 9 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta la

plata sumei de 4000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2011.