ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3844/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 04

noiembrie 2009, reclamanta H.M.F. a chemat în judecată S.R., reprezentat prin M.F.P.,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 Euro (echivalentul

sumei de 4.301.700 RON), sumă calculată conform cursului de schimb afișat de

B.N.R. în 03 noiembrie 2009, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate de S.R. împotriva

sa în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin sentința civilă nr.

1385 din 15 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de

4000 euro, în echivalent lei la cursul de schimb valutar B.N.R. din ziua

plății, cu titlu de despăgubiri civile pentru măsura administrativă cu caracter

politic luată față de reclamantă.

Pentru a hotărî în

acest sens, tribunalul a reținut că măsura dispusă împotriva reclamantei a

constat în dislocarea acesteia și a familiei sale și stabilirea domiciliului

obligatoriu în comuna Remus Opreanu, județul Constanta, în perioada 12 august 1949

- 26 septembrie 1957, măsură ridicată prin decizia nr. 6424/1956 emisa M.A.I.

Reținând incidența în

cauză a dispozițiilor art. 3 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța

a constatat că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru daunele

morale suferite ca urmare a măsurii cu caracter politic dispuse asupra sa.

Tribunalul a avut în

vedere că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu reclamantei i-au fost

cauzate suferințe fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și demnității sale

ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării.

Din materialul

probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că reclamanta a

făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor

daune morale în cuantum de 4.000 Euro, pe care le-a considerat necesare,

suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantei.

Totodată, tribunalul

a avut în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) din aceeași lege, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945. Or, în speța dedusă

judecății, reclamanta beneficiază din anul 1990de o indemnizație acordată în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, care în momentul de față este de 1408

lei, adică o sumă considerabilă acordată de S.R. reclamantei numai în

considerarea reparării prejudiciului pentru măsura stabilirii domiciliului

obligatoriu aplicată autoarei reclamantei, iar până la momentul de față a

primit despăgubiri considerabile.

Mai mult decât atât,

pe lângă indemnizația de 481 lei lunar pe care reclamantul o primește în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990, acesta beneficiază, în temeiul art. 8 din același

act normativ, de scutire de la plata impozitelor și a taxelor locale, precum și

de celelalte drepturi prevăzute de lege.

În ceea ce privește stabilirea

cuantumului despăgubirilor potrivit O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a înlăturat

aplicabilitatea prevederilor acestui act normativ privind cuantumul

despăgubirilor, prin raportare la dispozițiile

art. 14,

cât și a Protocolului 12 al C.A.D.O.L.F., acest act normativ cuprinzând

dispoziții contrare cu convenția.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel pârâtul S.R., prin M.F.P. și M.P. – Parchetul de pe

lângă Tribunalul București.

În motivarea

apelurilor, a fost criticată hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate,

invocându-se incidența Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale, și arătându-se că în prezent cererea de

chemare în judecată, ca și hotărârea primei instanțe de admitere a acesteia

și-au pierdut temeiul juridic.

Prin decizia nr. 581/

A din 09 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile și a fost schimbată în

tot sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei ca

neîntemeiată.

În considerentele

deciziei, curtea a reținut următoarele:

Atât cererea de chemare

în judecată, cât și hotărârea primei instanțe au fost întemeiate pe prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deși era în

vigoare la data pronunțării sentinței apelate, a fost declarat neconstituțional

prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

ale Curții Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit

dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147

din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

S-a mai reținut, de

asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale redate, că

legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în

vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind

neconstituționale, astfel încât, la data judecării apelului se constată că

norma art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-a încetat

efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situația fiind similară în

planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări.

Instanța a mai arătat

că nu găsește niciun argument de ordin legal ori convențional care să justifice

recunoașterea ultraactivității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și care să nu vină în

coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate ori

cu principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Curtea a apreciat că,

judecând astfel pricina și făcând aplicarea în cauză a deciziilor general

obligatorii ale Curții Constituționale, nu s-ar putea susține o încălcare a art.

1 Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât reclamanta nu se află în situația

în care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fără dreaptă și prealabilă

despăgubire deoarece, până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu

obținuse nici măcar o hotărâre definitivă care să dea naștere în patrimoniul ei

unei creanțe susceptibile de executare.

Tot astfel, și în

aceeași ordine de idei, instanța de apel a apreciat că hotărârea de primă

instanță, nedefinitivă și favorabilă reclamantei, nu a putut da naștere pentru

aceasta nici unei speranțe legitime, atâta timp cât procesul ei se afla în curs

de judecată, iar soarta acestuia avea a depinde și a se hotărî abia în urma

judecăților din apel și recurs.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6

și 9 C. proc. civ., a solicitat modificarea deciziei instanței de apel, în

sensul admiterii în parte a acțiunii, sub aspectul constatării caracterului

politic al măsurii suferite de reclamantă și respingerii capătului de cerere

referitor la acordarea despăgubirilor morale.

În motivarea

recursului, se arată că instanța de apel trebuia să se pronunțe în totalitate

asupra a ceea ce s-a cerut prin motivele de apel formulate de M.P. – Parchetul

de pe lângă Tribunalul București, decizia recurată tratând însă, în

exclusivitate, doar problema aplicabilității Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale. Astfel, instanța a omis să se pronunțe asupra constatării

caracterului politic al măsurii dispuse față de reclamantă, deoarece aceasta nu

se regăsește între cele enumerate de art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind

măsuri administrative cu caracter politic.

Recursul

se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce

succed.

Criticile formulate de

recurent vizează, în fapt, o singură chestiune, și anume aceea a

omisiunii instanței

de apel de a se pronunța asupra constatării caracterului politic al măsurii

dispuse față de reclamantă întrucât, în opinia recurentului, măsura respectivă

nu se regăsește între cele enumerate de art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind

măsuri administrative cu caracter politic

.

Potrivit dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativa cu caracter

politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă

obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative

evidențiate în lege.

Art. 4 alin.

(2) din același act normativ, prevede că „persoanele care au făcut obiectul

unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de

asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al

acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.

Prin

urmare, legea dă posibilitatea și recunoaște dreptul „persoanelor care au făcut

obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3”, de

a solicita instanței, respectiv tribunalului, secția civilă, în circumscripția

căruia domiciliază persoana interesata, constatarea caracterului politic al

măsurii administrative căreia a fost supusă.

Așadar,

dreptul de a solicita în instanță constatarea caracterului politic al măsurii

administrative aparține în mod exclusiv persoanei interesate, nu și altor

persoane, spre deosebire de cazul persoanelor condamnate penal, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art.

1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, pentru care legea [(art. 4 alin. (1)] dă

posibilitatea ca cererea să poată fi introdusă și după decesul persoanei, de

orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de

pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesata.

Se reține,

prin urmare, din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior, că în

cauza de față, fiind vorba de o măsură administrativă dispusă față de

reclamantă și familia sa, și nu de o condamnare penală, M.P. nu se încadrează

în categoria persoanelor pentru care legea prevede posibilitatea de a solicita

să se constate caracterul politic al măsurii administrative, această cerere

putând fi făcută doar de persoana care a făcut obiectul măsurii.

De altfel,

așa cum a reținut instanța de fond, din înscrisurile depuse la dosar și față de

cele comunicate de către C.N.S.A.S., nu rezultă care este hotărârea, ordinul

sau decizia autorităților în baza căreia s-a dispus luarea măsurii

administrative căreia i-a fost supusă reclamanta, cunoscându-se doar faptul că

măsura a fost ridicată prin decizia nr. 6424/1956, emisă de M.A.I. Prima instanță

a reținut în considerente că dislocarea familiei s-a produs ca urmare a faptului

că tatăl reclamantei a făcut (în anul 1949) propagandă în favoarea rebelinuii

chiaburești, așa cum rezultă din referatul întocmit asupra verificărilor

efectuate asupra numitului T.P., motiv pentru care tribunalul a constatat

caracterul politic al măsurii de stabilire a domiciliului forțat.

În concluzie, critica

formulată de recurent nu este fondată, decizia curții de apel fiind legală și

temeinic motivată, în sensul reținerii

aplicabilității în cauză a Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere

considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București împotriva deciziei nr. 581/ A din 09 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2012.