ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3844/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 04 noiembrie 2009, reclamanta H.M.F. a chemat în judecată S.R., reprezentat prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 Euro (echivalentul sumei de 4.301.700 RON), sumă calculată conform cursului de schimb afișat de B.N.R. în 03 noiembrie 2009, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate de S.R. împotriva sa în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin sentința civilă nr. 1385 din 15 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de 4000 euro, în echivalent lei la cursul de schimb valutar B.N.R.

din ziua plății, cu titlu de despăgubiri civile pentru măsura administrativă cu caracter politic luată față de reclamantă. Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut că măsura dispusă împotriva reclamantei a constat în dislocarea acesteia și a familiei sale și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Remus Opreanu, județul Constanta, în perioada 12 august 1949 - 26 septembrie 1957, măsură ridicată prin decizia nr. 6424/1956 emisa M.A.I. Reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța a constatat că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a măsurii cu caracter politic dispuse asupra sa.

Tribunalul a avut în vedere că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu reclamantei i-au fost cauzate suferințe fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării. Din materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 4.000 Euro, pe care le-a considerat necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantei.

Totodată, tribunalul a avut în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) din aceeași lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945. Or, în speța dedusă judecății, reclamanta beneficiază din anul 1990de o indemnizație acordată în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, care în momentul de față este de 1408 lei, adică o sumă considerabilă acordată de S.R. reclamantei numai în considerarea reparării prejudiciului pentru măsura stabilirii domiciliului obligatoriu aplicată autoarei reclamantei, iar până la momentul de față a primit despăgubiri considerabile.

Mai mult decât atât, pe lângă indemnizația de 481 lei lunar pe care reclamantul o primește în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, acesta beneficiază, în temeiul art. 8 din același act normativ, de scutire de la plata impozitelor și a taxelor locale, precum și de celelalte drepturi prevăzute de lege. În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a înlăturat aplicabilitatea prevederilor acestui act normativ privind cuantumul despăgubirilor, prin raportare la dispozițiile art. 14, cât și a Protocolului 12 al C.A.D.O.L.F., acest act normativ cuprinzând dispoziții contrare cu convenția. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtul S.R., prin M.F.P.

și M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În motivarea apelurilor, a fost criticată hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate, invocându-se incidența Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, și arătându-se că în prezent cererea de chemare în judecată, ca și hotărârea primei instanțe de admitere a acesteia și-au pierdut temeiul juridic. Prin decizia nr. 581/ A din 09 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile și a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În considerentele deciziei, curtea a reținut următoarele: Atât cererea de chemare în judecată, cât și hotărârea primei instanțe au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deși era în vigoare la data pronunțării sentinței apelate, a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. S-a mai reținut, de asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale redate, că legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data judecării apelului se constată că norma art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situația fiind similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări.

Instanța a mai arătat că nu găsește niciun argument de ordin legal ori convențional care să justifice recunoașterea ultraactivității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi. Curtea a apreciat că, judecând astfel pricina și făcând aplicarea în cauză a deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale, nu s-ar putea susține o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât reclamanta nu se află în situația în care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece, până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu obținuse nici măcar o hotărâre definitivă care să dea naștere în patrimoniul ei unei creanțe susceptibile de executare.

Tot astfel, și în aceeași ordine de idei, instanța de apel a apreciat că hotărârea de primă instanță, nedefinitivă și favorabilă reclamantei, nu a putut da naștere pentru aceasta nici unei speranțe legitime, atâta timp cât procesul ei se afla în curs de judecată, iar soarta acestuia avea a depinde și a se hotărî abia în urma judecăților din apel și recurs. Împotriva acestei decizii a declarat recurs M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., a solicitat modificarea deciziei instanței de apel, în sensul admiterii în parte a acțiunii, sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii suferite de reclamantă și respingerii capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor morale.

În motivarea recursului, se arată că instanța de apel trebuia să se pronunțe în totalitate asupra a ceea ce s-a cerut prin motivele de apel formulate de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, decizia recurată tratând însă, în exclusivitate, doar problema aplicabilității Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Astfel, instanța a omis să se pronunțe asupra constatării caracterului politic al măsurii dispuse față de reclamantă, deoarece aceasta nu se regăsește între cele enumerate de art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind măsuri administrative cu caracter politic. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Criticile formulate de recurent vizează, în fapt, o singură chestiune, și anume aceea a omisiunii instanței de apel de a se pronunța asupra constatării caracterului politic al măsurii dispuse față de reclamantă întrucât, în opinia recurentului, măsura respectivă nu se regăsește între cele enumerate de art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind măsuri administrative cu caracter politic . Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativa cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative evidențiate în lege.

Art. 4 alin. (2) din același act normativ, prevede că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”. Prin urmare, legea dă posibilitatea și recunoaște dreptul „persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3”, de a solicita instanței, respectiv tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesata, constatarea caracterului politic al măsurii administrative căreia a fost supusă.

Așadar, dreptul de a solicita în instanță constatarea caracterului politic al măsurii administrative aparține în mod exclusiv persoanei interesate, nu și altor persoane, spre deosebire de cazul persoanelor condamnate penal, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, pentru care legea [(art. 4 alin. (1)] dă posibilitatea ca cererea să poată fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesata. Se reține, prin urmare, din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior, că în cauza de față, fiind vorba de o măsură administrativă dispusă față de reclamantă și familia sa, și nu de o condamnare penală, M.P.

nu se încadrează în categoria persoanelor pentru care legea prevede posibilitatea de a solicita să se constate caracterul politic al măsurii administrative, această cerere putând fi făcută doar de persoana care a făcut obiectul măsurii. De altfel, așa cum a reținut instanța de fond, din înscrisurile depuse la dosar și față de cele comunicate de către C.N.S.A.S., nu rezultă care este hotărârea, ordinul sau decizia autorităților în baza căreia s-a dispus luarea măsurii administrative căreia i-a fost supusă reclamanta, cunoscându-se doar faptul că măsura a fost ridicată prin decizia nr. 6424/1956, emisă de M.A.I.

Prima instanță a reținut în considerente că dislocarea familiei s-a produs ca urmare a faptului că tatăl reclamantei a făcut (în anul 1949) propagandă în favoarea rebelinuii chiaburești, așa cum rezultă din referatul întocmit asupra verificărilor efectuate asupra numitului T.P., motiv pentru care tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii de stabilire a domiciliului forțat. În concluzie, critica formulată de recurent nu este fondată, decizia curții de apel fiind legală și temeinic motivată, în sensul reținerii aplicabilității în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 581/ A din 09 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.