ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1844/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1844/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, la data de 05 ianuarie 2011, sub

nr. 97/101/2011, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor

de Date a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

Italia a numitului U.T.P.

Cererea a fost

întemeiată pe dispoz. art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă

nr. 30 din 07 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis

excepția lipsei calității procesuale active; s-a respins sesizarea, ca fiind

formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă - Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, în contradictoriu cu

pârâtul U.T.P.

Pentru a adopta o

astfel de soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Prin H.G. nr. 1347/2007,

s-a aprobat planul de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în

Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către Statul Italian a

noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu.

La obiectivul nr. 2

lit. d) al acestui plan, se prevedea înaintarea de către Direcția Generală de

Pașapoarte sau, după caz, de Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor,

către instanță, a dosarului de îndepărtare. Demersul trebuia efectuat în

directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Art. 38 lit. b) din

Legea nr. 248/2005 prevede că restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație a cetățenilor români se poate dispune cu privire la persoana a cărei

prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar

urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după

caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Competența sesizării

instanței, în cazul prevăzut de art. 38 lit. b), aparține, conform art. 39 alin.

(2) din Legea nr. 248/2005, instituției cu competențe în domeniul apărării

ordinii publice sau siguranței naționale, care deține date ori informații cu

privire la activitatea pe care persoana o desfășoară sau urmează să o

desfășoare în străinătate.

Dar,

din analiza dispozițiilor legale care stabilesc atribuțiile direcției, deci

competențele, a rezultat că aceasta are atribuții cu privire la organizarea și

coordonarea activității de evidență a persoanelor, precum și la gestionarea și

administrarea, la nivel național, a bazelor de date privind evidența

persoanelor, cărților de identitate, pașapoartelor, permiselor de conducere,

certificatelor de înmatriculare a vehiculelor și a altor documente necesare

persoanelor în relațiile cu statul.

Așadar,

această instituție nu deține, în sensul la care se referă legea, date cu

privire la activitatea pe care persoana o desfășoară sau urmează să o

desfășoare în străinătate, astfel că această cerință legală nu este îndeplinită

și reclamanta nu apare titular al dreptului de a sesiza instanța pentru

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație, în cazul prev. de art.

38 lit. b) din lege.

Este

nerelevantă împrejurarea că, potrivit Obiectivului nr. 2 din

Hotărârea nr. 1347/2007,

care se referă la aplicarea unor măsuri de către structurile competente din

subordinea MAI, din momentul în care cetățenii români expulzați ajung pe

teritoriul României, respectiv inițierea demersurilor pe baza cărora, ulterior,

să fie luată de către autoritățile judecătorești o decizie vizând interzicerea

deplasării acestora în Italia, pe o perioadă determinată,

este prevăzută, la lit. d,

înaintarea,

de către D.G.P. sau, după caz, INEP, către instanță, a dosarului de

îndepărtare.

„Dosarul

de îndepărtare”, care conține datele cu privire la activitatea desfășurată și

care a justificat măsura expulzării, este întocmit de autoritățile italiene,

fiind transmis împreună cu cetățeanul expulzat și preluat de structurile

competente ale MAI și, ulterior, înaintat instanței, potrivit celor arătate în

precedent.

Totodată, potrivit

aceleiași hotărâri de Guvern, structura responsabilă pentru îndeplinirea

obiectivului, iar nu măsurilor, este ministerul, (fost MIRA), actual MAI.

Prin urmare,

înaintarea „dosarului de îndepărtare”, de către o structură a acestuia, nu

echivalează cu atribuirea unei competențe de sesizare a instanței, neexistând

identitate între „deținătorul” dosarului de îndepărtare și instituția care

solicită restrângerea dreptului, în sensul Legii nr. 248/2005. Instanța

judecătorească nu este sesizată cu îndepărtarea persoanei, ci cu luarea unei

măsuri de limitare, prin restrângere, a exercitării dreptului la liberă

circulație, iar „dosarul de îndepărtare” furnizează doar probe în susținerea

solicitării.

Or, în aceste

condiții, instituția la care se referă disp. art. 38 lit. b) din lege,

cu competențe în

domeniul ordinii publice, s-a apreciat ca nefiind o structură a ministerului,

care preia și înaintează „dosarul de îndepărtare”, fie și cu personalitate

juridică, cum este reclamanta.

În caz contrar, s-ar admite ideea

ca astfel de cereri, (în cazul ordinii publice, iar nu apărării sau siguranței

naționale), să nu fie formulate întotdeauna de aceeași instituție, cu competențe

în domeniu, ci fie de D.G.P., (când documentul de călătorie a fost pașaportul),

fie de reclamantă, (când documentul a fost cartea de identitate).

S-a mai menționat și

faptul că, atunci când legiuitorul a intenționat să stabilească expres

atribuții în sarcina unor structuri ale ministerului – D.G.P. sau I.G.P.F., din

perspectiva legitimării procesuale active, în privința solicitării de limitare

a exercitării dreptului la libera circulație, a făcut-o prin disp. art. 39 alin.

(1), cu referire la cazul prev. de art. 38 lit. a) din lege sau prin art. 42 alin.

(1) rap. la art. 40 lit. d), iar, prin H.G. 1367/2009 și H.G. 1347/2007, nu

este prevăzută o asemenea atribuție în sarcina reclamantei, ca structură a MAI.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Administrației și Internelor.

Critica apelantei a

vizat exclusiv modul greșit în care instanța de fond a reținut că aceasta nu

are calitate procesuală activă.

Prin decizia civilă

nr. 200 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanta Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, a schimbat

sentința și a constatat încetată de drept procedura judiciară, având drept obiect

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pentru

pârâtul U.T.P.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Legea nr. 206/2010 a

modificat Legea nr. 248/2005, abrogându-se dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39

alin. (1) și art. 42 alin. (2) din Legea nr. 248/2005.

De asemenea, prin

aceeași lege, s-a dispus încetarea de drept a procedurilor judiciare aflate în

curs de desfășurare și pentru care nu există o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă pentru instituirea unei măsuri de limitare a

dreptului la liberă circulație în străinătate, începute în temeiul art. 38 lit.

a), art. 39 alin. (1), art. 40 lit. d) și art. 42 alin. (2) din Legea nr.

248/2005.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul

Administrației și Internelor – Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date, solicitând admiterea recursului, casarea

deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare, în baza art. 314 C. proc.

civ., și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată formulată de

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

În dezvoltarea

criticilor, reclamantul a arătat următoarele:

Instanța de apel a

reținut, în mod eronat, faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 206/2010, prin care s-au modificat dispozițiile Legii nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările

si completările ulterioare.

În conformitate cu prevederile

art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, Direcția pentru Evidența Persoanelor

și Administrarea Bazelor de Date, denumită în continuare Direcția, se

înființează prin comasarea, prin fuziune, a Inspectoratului Național pentru

Evidența Persoanelor și a Centrului Național de Administrare a Bazelor de Date

privind Evidența Persoanelor, care se desființează".

Având în vedere

faptul că, în temeiul art. 6 al actului normativ invocat, Direcția preia patrimoniul

instituțiilor publice care se desființează, pe bază de protocol de predare-preluare,

cauzele în care Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are

calitatea de reclamant, respectiv pârât sunt preluate de Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

Potrivit dispozițiilor

art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1367/2009 „Direcția face parte din structurile de

ordine și siguranță publică din subordinea Ministerului Administrației și

Internelor și este parte componentă a Departamentului de ordine și siguranță.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (4) din același act normativ, „Direcția exercită

atribuțiile care îi sunt date în competență prin lege, cu privire (...) la

gestionarea și administrarea la nivel național a bazelor de date privind

evidența persoanelor, cărților de identitate, pașapoartelor, permiselor de

conducere, certificatelor de înmatriculare a vehiculelor și a altor documente necesare

persoanelor în relațiile cu statul.”

De asemenea, în

conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009: „Direcția

îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.”

Având în vedere

problematica creată în contextul aplicării de către Italia, începând de la data

de 1 noiembrie 2007, a decretelor de îndepărtare din teritoriul național a

cetățenilor străini, potrivit prevederilor Decretului-lege nr. 181 din 1

noiembrie 2007 conținând „Dispoziții urgente în materie de îndepărtare de pe

teritoriul național din motive de siguranță publică”, care vine în completarea

Decretului-lege nr. 30 din 6 februarie 2007 privind „Transpunerea în legislația

națională a Directivei nr. 2004/3S/CE privind dreptul cetățenilor UE și a

membrilor lor de familie de a circula și rezida liber pe teritoriul statelor

membre", Guvernul României a aprobat, prin Hotărârea nr. 1347/2007, Planul

de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia.

Obiectivul nr. 2 din

Planul de măsuri este „Aplicarea unor măsuri de către structurile competente

din subordine din momentul în care cetățenii români expulzați ajung pe

teritoriul României, respectiv inițierea demersurilor, pe baza cărora, ulterior,

să fie luată de către autoritățile judecătorești o decizie vizând interzicerea

deplasării acestora în Italia pe o perioadă determinată." Una dintre

aceste măsuri, potrivit lit. d) este: „înaintarea de către D.G.P. sau MAI, după

caz, INEP către instanță a „dosarului de îndepărtare”.

În considerarea

prevederilor literei b) ale obiectivului nr. 2 din H.G. nr. 1347/2007, Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (Inspectoratul

Național pentru Evidența Persoanelor), are obligativitatea de a înainta

instanței teritoriale competente, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români

expulzați din Italia, întrucât aceștia au folosit, ca document de călătorie,

cartea de identitate.

Mai mult, aceste

demersuri trebuie efectuate în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate,

cu modificările si completările ulterioare.

În considerarea

dispozițiilor legale învederate, recurenta a susținut că, în mod eronat,

instanța de fond a reținut faptul că au fost abrogate dispozițiile art. 38 lit.

a și, prin urmare, temeiul juridic al acțiunii nu mai există, câtă vreme

cererea reclamantei se întemeiază pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr.

248/2005.

Recursul este fondat,

pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect,

trebuie menționat că, deși instanța de apel a fost învestită cu soluționarea

unei cereri de apel, prin care se invoca drept unic motiv nelegala soluționare

de către prima instanță a unei excepții procesuale, de fond, absolute,

peremptorii – cea a lipsei calității procesuale active a reclamantei Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, această instanță,

schimbând nelegal, fără punerea în dezbaterea contradictorie a părților,

temeiul juridic al cererii de chemare în judecată [art. 38 lit. b) al Legii nr.

248/2005] și încălcând limitele devoluțiunii, fixate prin cererea de apel (

tantum

devolutum quantum apellatum

), conform principiului disponibilității care

guvernează procesul civil și art. 295 C. proc. civ. (instanța de apel va

verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță), a constatat încetată de drept

procedura judiciară, având drept obiect restrângerea exercitării dreptului la

liberă circulație în Italia pentru pârâtul U.T.P.

Eventuala aplicare

greșită a legii speciale, de această dată (aspect pe care instanța de recurs nu

are a-l analiza la acest moment procesual, nefiind încă actual), de către

instanța de apel, ar fi făcut operant motivul de recurs reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și ar fi putut determina modificarea soluției pronunțate

în cauză de această instanță, sub aspectul constatării încetării de drept a

procedurii judiciare, având drept obiect restrângerea exercitării dreptului la

liberă circulație în Italia pentru pârâtul U.T.P., numai în ipoteza în care

problema soluționării excepției lipsei calității procesuale active a

reclamantei ar fi fost dezlegată în mod corect de instanțele fondului.

Însă, cum asupra

acestui aspect de legalitate, instanța de apel nu s-a pronunțat, deși era

învestită în acest sens, iar dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. ar

fi impus, cu prioritate, rezolvarea acestui aspect, instanța de recurs va

cerceta ea însăși acest aspect ce constituie, în mod necesar, motiv de recurs.

În acest sens, se

constată că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009,

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date se

înființează prin comasarea, prin fuziune, a Inspectoratului Național pentru

Evidența Persoanelor și a Centrului Național de Administrare a Bazelor de Date

privind Evidența Persoanelor, care se desființează.

Guvernul României a

aprobat, prin Hotărârea nr. 1347/2007, Planul de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia. Obiectivul nr. 2 din acest plan, aprobat

prin Hotărârea nr. 1347/2007, constă în: „Aplicarea unor măsuri de către

structurile competente din subordine, din momentul în care cetățenii români

expulzați ajung pe teritoriul României, respectiv inițierea demersurilor, pe

baza cărora, ulterior, să fie luată de către autoritățile judecătorești o

decizie vizând interzicerea deplasării acestora în Italia pe o perioadă

determinată."

Potrivit lit. d) al

Obiectivului nr. 2, una dintre măsurile legale este: „înaintarea de către D.G.P.

sau MAI, după caz, INEP, către instanță, a „dosarului de îndepărtare”.

În temeiul art. 6 al

actului normativ invocat, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date preia (…) cauzele în care Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor are calitatea de reclamant, respectiv pârât.

Cum Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a preluat atribuțiile

INEP privind înaintarea către instanță a dosarului de îndepărtare, în vederea

luării unei decizii judecătorești, vizând interzicerea deplasării în Italia, pe

o perioadă determinată, a cetățenilor români expulzați, ajunși pe teritoriul

României, precum și, în mod expres, cauzele în care Inspectoratul Național

pentru Evidența Persoanelor are calitatea de reclamant, respectiv pârât, rezultă,

din interpretarea rațională și sistematică a textelor de lege enunțate,

raportate la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, că această direcție

are legitimare procesuală activă (

legitimatio ad causam

) pentru a iniția

un demers juridic cu acest scop.

În consecință, reținând

că prima instanță a soluționat prezentul litigiu, în temeiul unei excepții

procesuale nelegal soluționate, soluție care nu a fost remediată în apel,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 297 C.

proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației

și Internelor – Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor

de Date împotriva deciziei nr. 200 din 31 martie 2011, pronunțată de Curtea de

Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care

o va casa; va admite apelul declarat de același reclamant împotriva sentinței

civile nr. 30 din 07 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția

civilă, pe care o va desființa și, în consecință, va trimite cauza, spre

rejudecare, Tribunalului Mehedinți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor – Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei

nr. 200 din 31 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează.

Admite apelul

declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor – Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva

sentinței civile nr. 30 din 07 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul

Mehedinți, secția civilă, pe care o desființează și trimite cauza, spre

rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 martie 2012.