ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5106/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5106/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 908 din 26 iunie 2009,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de

reclamanții Z.I., Z.P.E. și Z.A.P., în contradictoriu cu pârâții

Primăria Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul

general.

Drept urmare, a

obligat pârâții să restituie în natură reclamanților

terenul în suprafață de 113,64 mp, situat în București, str. Costache

Negri, sector 5, astfel cum este individualizat prin raportul de expertiză

tehnică întocmit de expertul G.C. (anexa 3 din raportul refăcut), a

obligat pârâții să emită o dispoziție de restituire prin

propunerea de măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri, în

condițiile Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamanților, pentru

imobilul situat la aceeași adresă compus din restul terenului de 478,36 mp, identificat prin același raport de expertiză judiciară și

construcția edificată pe acesta cu o suprafață utilă

de 215,96 mp, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamanții au formulat

notificarea nr. 3330/2001, invocând calitatea lor de moștenitori ai

proprietarilor deposedați abuziv, notificare care nu a fost

soluționată până în prezent. Imobilul a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. x/1999, fostul chiriaș C.C.C. și P.M.B.,

prin mandatar, au dobândit, respectiv înstrăinat locuința

formată din 5 camere, 2 holuri, dependințe, cameră de serviciu,

pivniță, în suprafață utilă de 215,96 mp, precum și terenul de 295,52 mp situat sub construcție, atribuit în

folosință.

S-a constatat că

imobilul cade sub incidența art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar în

privința măsurilor reparatorii cuvenite pentru teren, că nu poate

fi restituită decât o suprafață de 113,64 mp, din totalul de

592,266 mp, expertul având în vedere la calculul acestei suprafețe ceea ce

s-a atribuit fostului chiriaș C.C.C., amprenta casei, trotuarul -

zonă de protecție, traseul conductei de gaze, terenul ocupat de

canalizare și o alee de acces, în total 478,363 mp. Pentru această

din urmă suprafață, reclamanții sunt îndreptățiți

la restituire prin echivalent, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul a

înlăturat apărările pârâților fundamentate pe

dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 1/2009, față de probele administrate în cauză

și de prevederile de principiu cuprinse în art. 1 alin. (1) și art. 7

alin. (1) din aceeași lege, care consacră prevalența

modalității de restituire în natură.

Prin decizia nr. 167

din 8 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a

admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva sentinței menționate, ce a fost schimbată în

parte, în sensul obligării pârâților să acorde măsuri

reparatorii în echivalent și pentru terenul în suprafață de 113,64 mp, astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiză.

Prin decizia

civilă nr. 6568 din 6 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul declarat de către reclamanți, a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că

instanța de apel nu a examinat apelul reclamanților, iar nemotivarea

hotărârii în ceea ce privește motivele efective ce au determinat

soluția de respingere a apelului reclamanților împiedică

exercitarea controlului judiciar, punând astfel instanța de recurs în

imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în

întregul ei, astfel încât această nemotivare echivalează cu

necercetarea fondului cauzei.

După casarea cu

trimitere, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, sub nr. 12430/2/2010.

Prin

decizia nr. 660 din 6 iunie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 12430/2/2010,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de

reclamanții Z.I., Z.P.E., Z.A.P. împotriva sentinței nr. 908 din 26

iunie 2009 a Tribunalului București; a admis apelul formulat de pârâtul

Municipiul București împotriva aceleiași sentințe, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să emită

dispoziție de acordare de măsuri reparatorii în echivalent și

pentru suprafața de 113,64 mp, astfel cum a fost individualizat în

raportul de expertiză; a menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a

reținut ca neîntemeiată critica

formulată de pârâtul Primarul General al Municipiului București

privind lipsa calității procesuale active, întrucât reclamanții

au dovedit calitatea de persoane îndreptățite cu acte de stare

civilă, în condițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv

calitatea de moștenitori, cât și dreptul de proprietate al autoarei

lor, Maria V. Ionescu.

În ceea ce

privește întinderea măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților,

s-a reținut că aceștia au criticat sentința pe motiv

că suprafața restituită în natură trebuia să fie mai

mare, față de configurația terenurilor și a

construcțiilor existente. Pârâtul, la rândul său, a susținut

că sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

astfel încât reclamanții au dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză la instanța de fond, raport întocmit

ca urmare a executării de măsurători cu un aparat de mare

precizie, a rezultat că suprafața terenului situat în str. Costache

Negri, fost proprietatea autoarei reclamanților este de 592,266 mp,

că pe acest teren este o casă cu o suprafață

construită la sol de 191,90 mp, că 18 mp sunt ocupați de

trotuar, 37,65 mp îl reprezintă traseul conductelor de gaze, 136,25 mp,

alee de acces, 94,56 mp teren ocupat de canalizare, iar terenul rămas

liber este de 113,64 mp.

Cu înscrisurile noi

depuse în apel, reclamanții au încercat să dovedească faptul că,

în realitate, suprafața de teren liberă ar fi mai mare, dar, așa

cum rezultă din adresa nr. 8292 din 26 mai 2011 a Direcției Patrimoniu,

suprafața de 212 mp (ce apare în schița întocmită la momentul perfectării

actului de vânzare - cumpărare) reprezintă o secțiune din

parcela de teren ce a fost consemnată în evidențele cadastrale cu

adresa Costache Negri, sector 5, cu teren în suprafață de 4.761 mp,

din care construcții corp A cu un nivel în suprafață de 224 mp,

corp B cu trei nivele în suprafață de 528 mp și corp C cu

două nivele în suprafață de 305 mp, ca proprietate de stat,

categoria de folosință construcții și curți cu posesor

parcela I.N.T.I.C.R.A.L. Cotroceni.

Din aceeași

adresă rezultă că imobilul în litigiu, situat în str. Costache

Negri, a fost înscris la nivelul anului 1986 cu teren în suprafață de

602 mp, din care construcții în suprafață de 172 mp, ca

proprietate de stat, categoria de folosință curți și

clădiri cu posesor de parcelă I.N.T.I.C.R.A.L. Cotroceni. Conform

procesului - verbal de carte funciară, acest imobil avea o

suprafață de 585 mp.

Așa fiind

și având în vedere că în actul de adjudecare, ce reprezintă

titlul de proprietate al autoarei reclamanților - apelanți, nu este

menționată suprafața de teren pe care aceasta a avut-o în

proprietate, reclamanții însăși prin cererea de chemare în

judecată solicitând restituirea unei suprafețe de 600 mp, Curtea a reținut,

față de întreg materialul probator administrat, inclusiv concluziile

raportului de expertiză efectuat în cauză, că suprafața

terenului în litigiu a fost de aproximativ 600 mp, real măsurat fiind

592,266 mp, din care numai suprafața de 113,64 mp este liberă.

Curtea a constatat

că este întemeiat motivul de apel privind greșita aplicare de

către prima instanță a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „nu se restituie în natură

terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

De asemenea, potrivit

art. 5 și 7 din H.G. nr. 923/2010, sunt exceptate de la restituirea în

natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în

temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste

terenuri, foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii

în echivalent acordate în condițiile legii.

Prin noțiunea de

„teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” se

înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv

amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile

construcției necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de

categoria de folosință.

Stabilirea

suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se

face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării. Entitatea învestită cu soluționarea

notificării va menționa în mod expres în conținutul

deciziei/dispoziției sau ordinului, pe lângă descrierea

construcției (materiale, suprafețe, anul edificării) și

situația juridică a acesteia și suprafața de teren ce nu se

restituie în natură și pentru care se propune acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent (art. 7.3 din Norme metodologice).

Astfel, prin

contractul de vânzare – cumpărare nr. x/1999, încheiat între Primăria

Municipiului București, prin mandatar SC C. SA, s-a înstrăinat

numitului C.C.C., în temeiul Legii nr. 112/1995 locuința existentă pe

acest teren, compusă din cinci camere, două holuri, dependințe,

cameră de serviciu, pivniță și 295,52 mp teren situat sub

construcție. Acest teren, precum și restul suprafeței până

la 600 mp, reprezintă teren aferent construcției, care nu poate fi

restituit în natură.

Deși art. 7 alin.

(1) prevede ca regulă că imobilele preluate în mod abuziv se

restituie în natură, legiuitorul a prevăzut că în ipoteza

prevăzută de alin. (5) al art. 7 din Legea nr. 10/2001, foștilor

proprietari deposedați abuziv li se cuvin măsuri reparatorii prin

echivalent.

În această

situație, nu se înfrâng prevederile cu valoare de principiu consacrate

prin Legea nr. 10/2001, respectiv primordialitatea restituirii în natură a

bunului imobil. Prin această soluție legiuitorul a urmărit

să nu creeze un conflict între foștii proprietari și

chiriașii - cumpărători ai imobilului, în condițiile Legii nr.

112/1995, și nici să îi aducă pe aceștia din urmă în

situația de a fi în imposibilitate să exploateze în mod normal

și firesc proprietatea lor din imobil.

Mai mult,

această suprafață de 113,64 mp nu le-ar asigura reclamanților

- apelanți posibilitatea de a o exploata în mod rațional.

Împotriva

menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții Z.I.,

Z.P.E. și Z.A.P., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenții au

susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu

încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat

de art. 15 alin. (1) din Constituția României și recunoscut și

prin art. 52 și 60 din Legea nr. 24/2000, în condițiile în care

instanța de apel a considerat că art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

este incident în speță, deși a fost introdus prin Legea nr. 1/2009,

ce a intrat în vigoare la data de 6 februarie 2009, după promovarea acțiunii

din cauză, la data de 4 decembrie 2007.

Același

raționament este valabil și în ceea ce privește greșita

aplicare în speță a art. 7.3 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 923/2010.

Motivul de apel și

susținerile formulate de către pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General, referitoare la incidența în cauză a acestor

norme, se impuneau a fi respinse și în raport de principiile

accesibilității și previzibilității legii, consacrate drept

concepte autonome în interpretarea și aplicarea art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența

Curții de la Strasbourg, precum și dreptul reclamanților la un

proces echitabil.

Pe același

aspect, recurenții au mai susținut că decizia recurată a

fost pronunțată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 și art.

129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât Curtea de Apel București, rejudecând

apelul după casare, nu a motivat de ce a înlăturat

apărările reclamanților, privind reglementările legale

corect aplicabile în speță.

De asemenea, instanța

de rejudecare a apelului nu a motivat de ce a înlăturat înscrisurile

oficiale (filele 222, 223 - 227 inclusiv, 228, 241 și 242 din dosarul de

fond), din care rezultă că terenul în litigiu nu este afectat de

utilitățile menționate de către expert în lucrarea sa; aceste

înscrisuri nu au fost combătute prin vreo probă cu valoare egală,

dovedind pretenția reclamanților de a li se restitui în natură o

suprafață mai mare decât cea reținută în raportul de

expertiză, fiind, astfel, încălcate prevederile art. 129 alin. (6) și

art. 298 C. proc. civ.

În același sens,

s-a susținut că instanța de apel s-a referit, în considerentele

deciziei criticate, doar la raportul de expertiză tehnică specialitatea

topometrie întocmit în speță, ca și când acesta ar fi fost unica

probă administrată și invocată în cauză, deși din

motivele de apel, din încheierea de dezbateri de la 22 iunie 2011, ca și

din celelalte cereri scrise ale reclamanților, depuse la dosarul cauzei cu

privire la suprafața de teren „liber” în sensul legii, reiese că aceștia

au solicitat înlăturarea din soluționarea cauzei a concluziilor

expertizei, sub acest aspect.

Prin motivele de

recurs, s-a susținut, totodată, că, în situația în care

instanța de recurs va aprecia, la rândul său, că sunt incidente

în speță reglementările legale intervenite pe parcursul

judecații, decizia recurată a fost pronunțată și cu

încălcarea art. 7.3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 923/2010

și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, în ceea ce privește

terenul aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, care

rămâne în proprietatea statului.

S-a susținut

că terenul necesar bunei utilizări a construcției trebuie

stabilit pe baza unor elemente probatorii, cu caracter obiectiv, și nu

prin simpla apreciere, astfel cum a procedat instanța de apel. Nu

rezultă din motivarea instanței de ce ar fi utilă întreaga

suprafață a curții chiriașului cumpărător,

nefiind acceptabil raționamentul negativ al instanței potrivit

căruia terenul considerat restituibil nu ar putea fi folosit în mod rațional

de către reclamanți. Posibilitatea și modalitatea folosirii,

atât timp cât este posibil accesul separat al reclamanților și al

actualului proprietar, în curte, este o chestiune de oportunitate, asupra

căreia reclamanții au drept de apreciere, iar aceștia au

învestit instanța de judecată cu cererea de restituire în natură

a terenului „liber”, în sensul legii.

Recurenții au

mai arătat că încheierea de ședință de la 20 aprilie 2011,

prin care a fost respinsă cererea reclamanților de efectuare a unei

noi expertize, ca și încheierea din 22 iunie 2011, prin care s-a respins

cererea reclamanților de efectuare a unui supliment de expertiză, au

fost pronunțate cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și

a dreptului reclamanților la un proces echitabil, întrucât instanța,

deși a motivat formal respingerea acestor cereri, nu s-a referit la

înscrisurile și argumentele reclamanților și nu a motivat

înlăturarea acestora.

Examinând decizia recurată,

în raport de criticile formulate și de actele dosarului, Înalta Curte constată

că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au vizat greșita aplicare,

de către instanța de apel, a prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 (implicit, și a dispoziției corespondente din Normele

metodologice de aplicare a legii), din perspectiva principiilor ce

guvernează aplicarea legii în timp, în condițiile în care acestea nu

erau în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată - 4

decembrie  2007, introduse fiind prin Legea nr. 1/2009.

În acest context, se

reține că tribunalul a făcut referire tocmai la aceste prevederi

legale, ce au fost invocate de către pârâți, în aplicarea cărora,

prin coroborare cu art. 10 din Legea nr. 10/2001, a stabilit suprafața de

teren restituibilă în natură. A constatat, astfel, că prin teren

aferent imobilului în sensul art. 7 alin. (5) nu se poate înțelege, în

lipsa unor norme de interpretare a acestora, decât terenul situat sub

construcție și atribuit prin actul de înstrăinare, conform art. 33

din H.G. nr. 20/1996, ținându-se cont de suprafața ocupată în

modalitatea arătată în art. 10.

Reclamanții au

declarat apel împotriva hotărârii tribunalului, nemulțumiți

fiind de suprafața de teren efectiv restituită (113,64 mp), susținând

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din lege, în

sensul că nu există suprafețe de teren care să se încadreze

în prevederile acestui text de lege, altele decât cele atribuite în folosință

conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

Rezultă, așadar,

că reclamanții nu au criticat prin motivele de apel aplicarea

retroactivă a prevederilor art. 7 alin. (5) de către prima instanță,

mai mult, au susținut interpretarea dată de acea instanță

normei în discuție, în sensul că sintagma „teren aferent imobilului

înstrăinat prin Legea nr. 112/1995” ar viza în speță doar

terenul situat sub construcție și atribuit prin actul de

înstrăinare, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

În condițiile în

care reclamanții nu au criticat în apel aplicarea art. 7 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 de către prima instanță, susținerile cu

același obiect din motivele de recurs, vizând, însă, decizia de apel,

sunt formulate omisso medio, motiv pentru care sunt inadmisibile.

Pentru considerentele

expuse, vor fi înlăturate criticile referitoare la aplicarea

retroactivă a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Se constată

că recurenții - reclamanți au formulat critici și în ceea

ce privește modul de interpretare și aplicare a acestei norme de

către instanța de apel, precum și a normei corespondente din H.G.

nr. 250/2007, astfel cum a fost introdusă prin H.G. nr. 923/2010, pentru

ipoteza în care instanța de recurs va aprecia, la rândul său, că

sunt incidente reglementările legale intervenite pe parcursul judecății,

ipoteză întrunită în speță (chiar dacă în urma

constatării inadmisibilității criticii pe acest aspect, și nu

examinării aplicării în timp a legii).

Motivele de recurs cu

acest obiect au fost încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., context în care urmează a fi analizate; în același

timp, vor fi cercetate și motivele de recurs vizând eventualele

utilități publice existente pe terenul în litigiu, întemeiate pe

același art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Analiza susținerilor

pe aceste aspecte va porni de la premisa necontestată că este

relevantă în cauză situația juridică a terenului în suprafață

de 295,52 mp, dobândit de fostul chiriaș al imobilului din str. Costache

Negri, C.C.C., prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1999, încheiat

între acesta și Primăria Municipiului București în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Învestită în

cauză cu solicitarea reclamanților de restituire în natură a

unei suprafețe de 600 mp la adresa în litigiu, în contradictoriu cu Municipiul

București și cu Primarul Municipiului București, în temeiul Deciziei

nr. XX/2007 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și

Justiție într-un recurs în interesul legii (în absența emiterii unei

dispoziții de către unitatea pretins deținătoare a

terenului, drept răspuns la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001),

instanța de judecată a stabilit că fostul chiriaș al

statului a cumpărat întreaga construcție din str. Costache Negri, în

baza Legii nr. 112/1995.

În aplicarea art. 7 alin.

(5) din lege și a textului corespondent din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, nu se restituie în natură terenul pe care

este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât

și terenul din împrejurimile construcției, necesar bunei

utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință.

Pe acest temei,

posibilitatea restituirii în natură, către fostul proprietar al

imobilului compus din teren și construcție, a vreunei suprafețe

din terenul pe care se află amplasată construcția, precum și

a întinderii acestei suprafețe, se determină în raport de situația

juridică a imobilului cumpărat de către fostul chiriaș, din

moment ce nu se poate restitui terenul situat sub construcție și nici

cel care depășește amprenta construcției, dar este afectat

bunei utilizări a acesteia.

În conformitate cu art.

7.3 alin. (2) teza ultimă din Normele metodologice, „

Stabilirea

suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se

face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării”.

Întrucât, în

cauză, nu a fost emisă o dispoziție motivată de către

entitatea învestită cu soluționarea notificării, revine

instanței de judecată care examinează în fond notificarea, în

temeiul Deciziei nr. XX/2007,

obligația de a determina atât suprafața ocupată de amprenta

construcției, cât și suprafața

necesară bunei utilizări a

construcției, precum și de a expune

criteriile avute în vedere în această

apreciere.

Or, după cum, în

mod corect, s-a arătat în motivele de recurs, instanța de apel nu a

expus motivele pentru care a considerat că reprezintă „teren aferent”

întreaga suprafață de 592,266 mp solicitată de către

reclamanți (aceștia nu au contestat întinderea acestei

suprafețe, astfel cum a fost stabilită de ambele instanțe de

fond în cauză), respingând solicitarea reclamanților de restituire în

natură a suprafeței de 296,746 mp, reprezentând diferența dintre

suprafața la care sunt îndreptățiți reclamanții

și terenul menționat în contractul de vânzare - cumpărare, de

295,52 mp.

În același timp,

se constată că, în fapt, terenul necesar bunei utilizări a

construcției nici nu a fost determinat de către instanță,

aceasta preluând constatări ale expertului judiciar vădit

contradictorii ori neconfirmate de alte mijloace de probă administrate.

Astfel, este cert

că suprafața de 295,52 mp cumpărată de fostul chiriaș

în baza Legii nr. 112/1995 nu poate face obiectul restituirii în natură

către fostul proprietar, deoarece nu se mai află în patrimoniul

Municipiului București, care nu ar putea dispune de el. Această

suprafață depășește amprenta construcției (ce

ocupă 191,90 mp și are o zonă de protecție de 18 mp,

după cum a reținut expertul), incluzând și terenul „aferent”,

înstrăinat odată cu construcția, în aplicarea art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 20/1996, republicată.

În condițiile în

care terenul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995

depășește suprafața pe care este amplasată

construcția, ar fi trebuit determinat, în primul rând, amplasamentul

diferenței de 85,52 mp teren înstrăinat fostului chiriaș, pentru

a delimita și configura suprafața rămasă în patrimoniul

Municipiului București, de 296,746 mp, ceea ce nu s-a întâmplat în

cauză.

În ceea ce

privește utilitățile identificate de expertul G.C., ce a

întocmit raportul de expertiză în faza judecății în primă

instanță, pe suprafața de 296,746 mp (conductă de gaze,

alee de acces și conductă de canalizare), reclamanții au

contestat pe întreg parcursul judecății existența acestora, iar

instanța de apel a preluat întocmai constatările expertului, fără

a face vreo referire la înscrisurile depuse la dosar și fără a

cenzura constatările expertului prin prisma probatoriului administrat,

pentru a stabili dacă acestea sunt sau nu confirmate de celelalte mijloace

de probă.

Or, se observă

că expertul (fila 213 dosar fond) nu a procedat la identificarea în teren

a respectivelor utilități, ci a consemnat împrejurarea

existenței lor din conținutul unui înscris pus la dispoziție de

către proprietarul construcției, cu ocazia măsurătorilor

efectuate în incinta imobilului (fila 235 dosar fond).

În aceste

condiții, dată fiind poziția reclamanților de contestare a

existenței utilităților, inclusiv prin motivele de apel, și

în raport de faptul că a considerat relevantă prezența

utilităților pentru respingerea restituirii în natură a

terenului astfel ocupat (cu toate că nu s-au înfățișat

explicit considerente în acest sens), instanța de apel ar fi trebuit să

clarifice împrejurarea existenței utilităților pe teren, inclusiv

prin administrarea unui probatoriu adecvat.

Astfel, în

considerarea obligației prevăzute de art. 7.3 alin. (2) teza

ultimă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, citat

anterior, referitoare la determinarea motivată a terenului necesar bunei

utilizări a construcției, instanța de apel ar fi trebuit să

se preocupe de obținerea de informații de la serviciile publice de

furnizare a utilităților pretinse (gaze și canalizare), cu atât

mai mult cu cât Primăria Municipiului București a comunicat (fila 222

dosar fond) că nu deține date privind branșamentele

rețelelor edilitare subterane, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pe de altă parte,

instanța de apel, redând constatările expertului privitoare la

existența utilităților, nu a integrat situația de fapt

reținută în contextul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nearătând

motivele pentru care restituirea în natură a suprafeței ocupate de

utilități ar afecta buna utilizare a construcției.

În acest context,

este de reținut, în primul rând, că instanța de apel, preluând

constatările expertului, a apreciat că o suprafață de

113,64 mp este „liberă”, însă nu poate fi restituită, date fiind

dimensiunile reduse. Or, din schița întocmită de expert (fila 219

dosar fond), reiese că și această suprafață ar fi

afectată de amenajări de utilitate publică, respectiv de

conducta subterană de canalizare, iar acest fapt nu a fost considerat un

impediment pentru restituirea în natură.

În condițiile în

care însăși instanța de apel pare să fi considerat că

simpla existență a rețelei de canalizare nu împiedică

restituirea în natură, ar fi trebuit să justifice respingerea

solicitării de restituire a celei de-a doua suprafețe indicate de

către expert ca fiind ocupată de o asemenea utilitate, poziționată

în schița întocmită de acesta de cealaltă parte a aleii de

acces, ceea ce nu s-a întâmplat.

Pe de altă

parte, instanța ar fi trebuit să lămurească legătura

dintre aceste utilități și construcția aparținând

fostului chiriaș, în sensul dacă imobilul de la nr. 14 este sau nu

branșat la conductele configurate de expert, și, în caz afirmativ,

dacă debranșarea de la acele conducte ar afecta sau nu buna utilizare

a construcției, observându-se că în imediata vecinătate a

construcției există o altă conductă (în partea inferioară

a uneia dintre laturile patrulaterului pe care îl formează

construcția).

În al doilea rând, cu

privire la aleea de acces, care se desfășoară, potrivit

mențiunilor din raportul de expertiză, pe o suprafață de

136,25 mp, instanța de apel ar fi trebuit să arate motivele pentru

care se poate considera că aceasta face parte din terenul necesar

construcției, inclusiv din perspectiva modalităților efective de

acces ale proprietarului construcției la drumul public, în contextul

susținerilor reclamanților în sensul că ar fi posibil accesul

lor separat de cel al proprietarului construcției.

Aceste aspecte de

fapt esențiale pentru soluționarea cererii de restituire în

natură a terenului nu au fost clarificate în cauză, dată fiind

obligația instanței de a determina, motivat, terenul necesar bunei

utilizări a imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995,

față de normele din legea specială, dar și de prevederile art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În absența considerentelor

referitoare la criteriile de identificare a acestui teren și

constatându-se că situația de fapt nu este suficient

clarificată, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar de

legalitate a deciziei recurate, din perspectiva dispozițiilor art. 7 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 și a prevederii corespondente din Normele

metodologice de aplicare a legii.

În

consecință, în aplicarea art. 314 și art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru determinarea, motivată, a

terenului aferent imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995,

necesar bunei utilizări a construcției.

Rejudecarea va viza

ambele apeluri, atât cel declarat de către reclamanți, prin care

pretind restituirea în natură a unei suprafețe mai mari decât cea

dispusă de către prima instanță, pornindu-se de la premisa

că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii pentru o suprafață de 592,266 mp, cât și cel

declarat de către pârâți, în legătură cu posibilitatea restituirii

în natură a suprafeței de 113,64 mp, în condițiile în care dezlegarea

aspectelor relative la calitatea reclamanților de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii au intrat în puterea lucrului

judecat.

Cu ocazia

rejudecării, se va proceda la suplimentarea probatoriului administrat,

prin efectuarea unei noi expertize topografice, pentru clarificarea

următoarelor aspecte (dezvoltate în considerentele expuse anterior):

amplasamentul suprafeței de 295,52 mp dobândite de fostul chiriaș în

baza Legii nr. 112/1995, odată cu construcția din str. Costache

Negri; identificarea unor amenajări de utilitate publică pe terenul

în litigiu și legătura acestora cu construcția de la acea

adresă; posibilitatea racordării proprietarului construcției la

alte rețele de utilitate publică decât cele eventual identificate;

modalitățile de acces ale proprietarului construcției la drumul

public, alternative accesului prin str. Costache Negri, prin traversarea

terenului în litigiu și posibilitatea creării accesului la drumul

public pentru reclamanți, în eventualitatea restituirii în natură a

unei suprafețe de teren, separat de cel al proprietarilor

construcției.

Operațiunile

presupuse în sarcina expertului în legătură cu utilitățile

publice vor fi efectuate pe baza informațiilor furnizate de serviciile

publice de specialitate, ce urmează a fi solicitate de către

instanța de rejudecare.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul reclamanților

și, în baza art. 314 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa

decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții Z.I., Z.P.E. și Z.A.P. împotriva deciziei nr.

660/ A din 6 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 29 iunie 2012.