ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 337/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la

data de 13 mai 2010, reclamantul P.A., în contradictoriu cu Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca pârâtul să fie obligat la

plata sumei de 30.000 euro, reprezentând echivalentul casei și terenului de

care au fost lipsiți el și părinții săi ca urmare a măsurilor administrative cu

caracter politic luate împotriva lor și a sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune

morale.

În motivarea cererii formulată atât

în nume propriu, cât și ca moștenitor al părinților săi, reclamantul a arătat

că s-a născut în județul Timiș, la Grabaț, iar în noaptea de 17-18 iunie 1951,

au fost ridicați toți membrii familiei și au fost dislocați în Bărăgan, lângă

comuna Bordușani. Au fost lăsați pe terenul gol, s-a tras o brazdă de plug

pentru a delimita vatra noului sat ce avea să se înființeze și care a fost

denumit Lătești. Acolo părinții au făcut mai întâi un bordei în pământ, apoi au

ridicat o casă cu 2 camere și bucătărie și li s-a dat și o suprafață de 20 ari

de grădină și în plus au avut în folosință și 1 ha teren. Prin anul 1957 sau 1958 s-a hotărât desființarea acestei localități unde avuseseră

domiciliul obligatoriu, iar ei au fost obligați să se mute, fiindu-le dărâmată

casa.

A precizat că aceste măsuri politice

s-au luat împotriva sa și a părinților în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului

Afacerilor Interne și beneficiază de o indemnizație de 838 lei lunar, în baza

Legii nr. 118/1990, pentru că a avut domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie

1951 - 27 august 1955.

Prin sentința civilă nr. 1765 din 9

noiembrie 2010, Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea și, în consecință,

a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 euro reprezentând

daune morale, precum și suma de 15.000 euro reprezentând despăgubiri civile

pentru confiscare.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că reclamantului și părinților acestuia li s-a stabilit

domiciliu obligatoriu, astfel cum rezultă din adresa nr. 158 din 23 martie 1995,

de la data de 18 iunie 1951 și până la 27 iulie 1995, pentru circa 4 ani în

județul Ialomița, ceea ce reprezintă o măsură administrativă cu caracter

politic, conform art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel că se impune acordarea

plafonului maxim al despăgubirilor prevăzute de lege, și anume 10.000 euro

pentru reclamant în nume propriu și câte 5.000 euro, ca moștenitor pentru

fiecare părinte, în total 20.000 euro.

Cu privire la daunele materiale, prima

instanță a reținut că familia reclamantului a edificat o casă pe terenul din

Bărăgan, unde au fost strămutați inițial, casă a cărei valoare este de 15.000

euro și a conchis că obligarea familiei reclamantului de a părăsi această

gospodărie, care ulterior a fost demolată, are caracterul unei confiscări. Pentru

terenul din Bărăgan, a reținut prima instanță, reclamantul nu a dovedit dreptul

de proprietate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul, în motivarea căruia a arătat că prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a României a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale, astfel că în prezent nu mai există un temei juridic pentru

acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii.

A arătat, de asemenea, că acordarea

despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit se poate face doar la

nivelul valorii bunurilor confiscate, iar, în speță, nu au fost depuse

documente din care să rezulte care a fost valoarea bunurilor confiscate,

respectiv a casei edificate de familia reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 15 din 2

februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, instanța a dispus admiterea apelului declarat de pârât și

schimbarea sentinței atacate în sensul înlăturării obligației la plata daunelor

morale, fiind menținute dispozițiile referitoare la daunele materiale.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța s-a raportat la deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementează acordarea daunelor

morale, sunt neconstituționale.

A fost menținută însă obligarea

pârâtului la plata sumei de 15.000 euro, reprezentând despăgubiri civile pentru

confiscare, motivul de apel vizând acest aspect nefiind dat în cauză.

Astfel, din certificatul din 22

noiembrie 1990, eliberat de Direcția Generală a Arhivelor Statului, Filiala

Ialomița, rezultă că în registrul agricol din perioada 1951 - 1955, figurează

evidențiați părinții reclamantului, cu o casa de locuit construită în anul

1951, situație confirmată și de martorul audiat în cauză, care a arătat că

această construcție care avea două camere și un hol, a fost edificată de

părinții reclamantului și că după cinci ani de zile, când toți cei strămutați

au fost obligați să plece, toate casele au fost demolate, în prezent la locul

respectiv nemaiexistând nici o construcție. Același martor a apreciat valoarea

casei la suma de 15.000 euro.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul, care a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică.

Astfel, consideră că se impunea ca instanța de fond să se pronunțe asupra

eventualului caracter politic al măsurii administrative, chiar dacă decizia nr.

200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne se regăsește la art. 3 din Legea nr.

221/2009. Apreciază că nu este suficientă calificarea dată de lege, aceasta

neoperând de drept, ci este necesar a se verifica în ce măsură prevederile

Legii nr. 221/2009 pot fi aplicate în fiecare situație în care se pretinde

statului român o anumită conduită față de unele împrejurări de fapt pe care

reclamanții le expun, dar care trebuie confirmate prin mijloace de probă.

Al doilea motiv de recurs vizează

nelegalitatea sumei acordată cu titlu de daune materiale. Arată că nu au fost

depuse documente din care să rezulte valoarea bunurilor confiscate, suma

acordată de instanța de fond și menținută în apel rezultând doar din declarația

martorului.

Analizând recursul, din prisma

criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul

fondat al acestuia.

Prima critică adusă deciziei atacate,

ce se referă la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din

Legea nr. 221/2009 nu poate fi primită.

Măsură

administrativă cu caracter politic

reprezintă orice măsură luată de organele fostei miliții sau

securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă

obligatoriu, dacă au fost întemeiate și pe decizia 200/1951 a Ministerului

Afacerilor Interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul

a fost dislocat în data de 18 iunie 1951 în localitatea Bordușani, județul

Ialomița, timp de aproape 5 ani împreună cu familia, în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, iar restricțiile domiciliare au fost ridicate la data de 27 iulie

1955 prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Legea nr. 221/2009

este un act normativ, cu caracter de complinire, elaborat și adoptat după

aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, și a completat

cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale

destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și cuvenite

victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei

care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își

exercite drepturile fundamentale.

Măsurile

administrative cu caracter politic sunt definite prin art. 3 din lege suscitat,

în care sunt enumerate și actele normative în baza cărora s-au dispus, iar

potrivit art. 4 alin. (2) pot fi asimilate acestora și alte măsuri

administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres - cu

condiția de a se constata caracterul politic al acestora de către instanță.

Prin urmare,

când caracterul politic al condamnărilor penale ori al măsurilor administrative

abuzive nu este prevăzut expres de lege, când acestea nu sunt cuprinse în cele

enumerate de legiuitor, instanța judecătorească va constata caracterul politic

al condamnării penale sau al măsurii administrative.

O altă critică

formulată prin motivele de recurs vizează acordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul material.

Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede în art.

5:

„(1)

Orice persoană care

a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată,

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului la:

….b)

acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate

prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă

bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată sau ale Legii nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum si unele masuri

adiacente”.

Legea nr. 221/2009, care are un

caracter special în materia răspunderii delictuale, prevede la art. 5 alin. (1)

lit. b) că se acordă despăgubiri pentru prejudiciu material doar pentru

bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al unei măsuri

administrative de condamnare.

În speță, instanțele au reținut că

reclamantului i s-a stabilit domiciliu forțat, împreună cu familia sa, inițial

în comuna Bordușani, jud. Ialomița, unde au construit o casă ce a fost

demolată, iar ulterior aceștia au fost strămutați în Rădăuți, astfel cum a susținut

reclamantul. Față de edificarea unei case din chirpici în Bărăgan în anul 1951,

ce ar fi fost demolată în anul 1957 și o a doua strămutare a familiei în Rădăuți,

instanțele au conchis că această împrejurare echivalează cu o confiscare,

astfel că reclamantul este îndreptățit la daune materiale în cuantum de 15.000

euro.

Or, din înscrisurile relevante

existente la dosarul cauzei (certificatul din 22 noiembrie 1990 emis de

Arhivele Naționale, Filiala Ialomița, ce atestă că familia reclamantului a

figurat în registrul agricol pe anii 1951-1955 al com. Lătești, jud. Ialomița

cu o casă de locuit construită în anul 1951; adresa din 23 martie 1995 emisă de

Direcția Instanțelor Militare, decizia nr. 120735 din 7 iunie 1991 emisă de

Comisia de pensii și hotărârea nr. 859 din 31 mai 1991 emisă de Comisia pentru

aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 din care rezultă că reclamantului i s-a

fixat domiciliu forțat în comuna Bordușani, jud. Ialomița pentru perioada 18

iunie 1951 - 27 iulie 1955) rezultă că reclamantului i s-au acordat facilitățile

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 numai pentru perioada 17 iunie 1951 - 27

iulie 1955 aferentă strămutării în jud. Ialomița.

Reclamantul, potrivit dispozițiilor art.

1196 C. civ., trebuia să facă dovada strămutării ulterioare în Rădăuți, pentru

a forma convingerea instanțelor că bunul imobil a fost confiscat ca efect al

măsurii administrative.

Mai mult, reclamantul nu a dovedit

că autoritățile vremii au luat o măsură a confiscării bunurilor familiei sale,

la dosarul cauzei neexistând vreun proces-verbal de confiscare, astfel că

pretenția sa nu se încadrează în dispozițiile expres prevăzute de lege.

Dacă am privi din altă perspectivă

solicitarea de obligare a pârâtului la plata unor daune materiale, se observă că

dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd condiția ca

bunurile confiscate să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut

despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată sau

ale Legii nr. 247/2005.

Din interpretarea acestor dispoziții

legale, rezultă că reclamantul trebuia să dovedească că bunul imobil solicitat

nu a constituit obiect de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001 sau al Legii

247/2005, pentru a se evita o dublă reparație.

Cum daunele materiale nu au fost

dovedite, în condițiile în care nu s-a probat legătura de cauzalitate dintre

prejudiciul material și măsura administrativă, se constată că ambele instanțe

au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr.

221/2009, devenind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va admite

recursul declarat de pârât, va casa ambele hotărâri, iar pe fondul cauzei, va

respinge și capătul de cerere privind daunele materiale solicitate de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Suceava împotriva deciziei civile nr. 15 din 2 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și sentința

civilă nr. 1765 din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Suceava, secția civilă, și

rejudecând, respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 ianuarie 2012.