ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4753/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 15 septembrie 2009, reclamanții L.T., C.Z. și S.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, obligarea acestuia la plata daunelor morale în sumă de 1.500.000 euro reprezentând prejudicii morale suferite prin condamnarea tatălui lor – L.C. - de către regimul comunist, la pedeapsa de 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, prin sentința penală nr. 570/1949. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1219 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 600.000 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că acțiunii reclamanților îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009. Autorul reclamanților – L.C. a fost arestat în anul 1949 și condamnat pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 3 și art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949, pentru delictul de deținere de arme conform art. 32 și 35 lit. a) din Legea nr. 190/1947, la pedeapsa de 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică. În timpul detenției autorul a decedat în condiții misterioase, aflate de familie prin eforturile ulterioare anului 1989, din dosarul C.N.S.A.S., deces motivat din actele de la acea vreme pe un diagnostic departe de credibilitate, adevărul fiind cel menționat de martorii audiați care, la momentul contemporan evenimentelor, au știut că tatăl reclamanților a fost executat într-un mod extrem de brutal, în pofida sentinței care îl pedepsise doar cu detenție îndelungată.

Instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 5 din lege, potrivit cu care orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. În privința cuantumului daunelor morale, instanța a apreciat că parțial suma solicitată, de 200.000 euro pentru fiecare reclamant, ar fi în oarecare măsură să satisfacă pretenția reclamanților.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții L.T., C.Z. și S.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanta. Reclamanții nu au depus motivele pentru care au apreciat nelegală sentința primei instanțe. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciind că instanța nu a ținut seama de caracterul personal al daunelor morale, transpunându-le fără temei asupra descendenților. Sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel Constanta a suspendat cauza prin încheierea din 19 mai 2010 și a sesizat Curtea Constituțională în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Prin Decizia nr. 1400 din 28 octombrie 2010 Curtea constituțională a respins ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, cu motivarea că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar o nouă verificare a constituționalității nu mai este posibilă potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Prin Decizia civilă nr. 253/ C din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul reclamanților L.T., C.Z. și S.M., împotriva sentinței civile nr. 1219 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanta, secția civilă.

A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanta, împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea reclamanților, ca nefondată.

Constatând că s-a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și că s-au pus în discuția instanței de apel consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, instanța de apel a reținut următoarele: Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a statuat adițional și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale", pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Dacă în privința faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative asupra celui pretins vătămat.

În considerarea acestor argumente, nu s-ar putea reține susținerile potrivit cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare. Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate. Aceasta însemnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării autorului lor, L.C., în perioada regimului totalitar comunist, conform sentinței penale nr. 570/1949 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamanților.

Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

S-a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

Împrejurarea că, în perioada arestării tatălui lor, reclamanții aveau vârste foarte mici, de 4 ani, respectiv de 5 luni, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana lor, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990. În speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, L.C., pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. (3) C. pen.

al României din 1936, acesta fiind arestat și ulterior ucis în închisoare. Considerentele menționate relevă însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru ca în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii lor prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată în extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste. Statul Român, ținând seama de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996), intitulată „Măsuri de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitate comuniste" a adoptat o serie de acte normative pentru reabilitarea celor condamnați din motive politice (O.U.G.

nr. 214/1999; Legea nr. 221/2009); pentru restituirea proprietăților imobiliare preluate abuziv (Legea nr. 10/2001) și pentru acordarea de compensații bănești sau de altă natură (precum indemnizații lunare pentru persoanele condamnate politic sau strămutate, proporționale cu durata măsurii represive, recunoașterea vechimii în muncă, scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, asistență medicală gratuită (Decretul-Lege nr. 118/2990). Aceste acte normative au fost aplicate fără nicio discriminare persoanelor care îndeplineau condițiile legale și care și-au exprimat opțiunea de a deveni beneficiarii acestor măsuri reparatorii.

Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri pentru că a decedat în cursul arestării, nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic -doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu. În concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, copiii defunctului L.C.

nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victimă a măsurii politice luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții L.T., C.Z. și S.M. și, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului si modificarea deciziei in sensul respingerii apelului ca nefondat, iar in subsidiar, in sensul admiterii apelului si schimbării in parte a sentinței primei instanțe, prin reducerea despăgubirilor acordate. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, următoarele: Daca considerentul potrivit căruia fundamentul juridic al tuturor compensațiilor îl constituie răspunderea civila delictuala a Statului și, prin urmare, declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de către Curtea Constituționala nu împiedica soluționarea unei astfel de cereri este corect, nu pot fi de acord cu considerentele preluate din aceeași decizie a Curții Constituționale, de natura sa conducă la respingerea cererii lor, de vreme ce temeiul răspunderii nu l-a mai constituit art. 5 alin. (1) lit a) din Legea nr. 221/2009, ci dispozițiile generale cuprinse în art. 998-999 C. civ.

Astfel, în analiza raportului juridic dedus judecății instanța de apel trebuia fie să se raporteze la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care instituie o forma speciala de răspundere delictuala si să respingă acțiunea ca inadmisibila, ca urmare a declarării constituționalității textului de către Curtea Constituționala, fie să se raporteze la dispozițiile generale, respectiv art. 998-999 C. civ. si să analizeze condițiile antrenării răspunderii civile delictuale strict din aceasta perspectiva, fără sa mai preia considerente din cuprinsul deciziei Curții Constituționale, care se refera strict la art. 5 alin. (1) lit. a) din 22 ianuarie 2009 si nicidecum la o răspundere civila delictuala a Statului întemeiata pe dispozițiile de drept comun.

Nu poate fi împărtășit nici considerentul potrivit căruia legiuitorul nu ar fi dorit sa instituie un cadru extins si excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, de vreme ce expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 este în sens contrar, arătându-se ca nu întotdeauna compensațiile morale si materiale acordate pana la intrarea in vigoare Legii nr. 221/2009 au fost si suficiente. Criticile recurenților-reclamanți întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost următoarele: Orice considerente preluate din decizia Curții Constituționale, cu referire la respectarea echității si la respectarea valorii supreme de dreptate, nu au a fi încălcate prin acordarea despăgubirilor moștenitorilor celui decedat, cum greșit motivează instanța de apel.

Pe de alta parte, Rezoluția 1096 (1996) permite acordarea unor despăgubiri prin raportare la prevederi C. pen., pentru condamnări pe nedrept. Ca atare, repararea unui prejudiciu, chiar de natura morală,in ipoteza in care o persoana si-ar fi pierdut viața in sistemul penitenciar, nu poate fi făcută decât în persoana moștenitorilor acesteia, fără a se putea aduce in discuție chestiuni legate de etica sau de încălcarea vreunei valori constituționale prin repararea prejudiciului. În consecința, instanța de apel nu avea a analiza decât îndeplinirea condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale a statului, fără sa se mai raporteze la chestiuni de principiu, cum ar fi evitarea dublei reparații, de vreme ce în speța, nu s-a acordat vreo reparație reclamanților în calitate de descendenți ai tatălui lor.

Reținând existenta cumulativa a condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale a Statului, instanța de apel trebuia sa acorde despăgubiri, singura problema ce putea fi analizata si, eventual, cenzurata, fiind întinderea prejudiciului. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la baza criterii exacte, științifice, deoarece exista o incompatibilitate intre caracterul moral, nepatrimonial al daunelor si caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. Stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente daunelor morale include o doza de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.

In aprecierea importantei prejudiciului moral trebuie avute in vedere repercusiunile faptei asupra stării generale a sănătății precum si a posibilității de a se realiza deplin sub aspect social,profesional si familial. Recursul este nefondat pentru considerentele care succed. Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.l din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Cu referire la raportul juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față. Nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți conform cărora instanța de apel trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale a statului conform art. 998 și 999 C. civ. și să acorde despăgubiri în baza acestor texte de lege. În condițiile în care reclamanții au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, un atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi". Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc.

civ. sunt redate în teza II și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză. Făcând aplicarea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs și, având în vedere considerentele expuse, care substituie motivarea deciziei pronunțate de instanța de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții L.T., C.Z. și S.M. împotriva Deciziei civile nr. 253/ C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.