ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4753/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4753/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 15 septembrie 2009,

reclamanții L.T., C.Z. și S.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, obligarea acestuia la plata daunelor morale în sumă de 1.500.000 euro

reprezentând prejudicii morale suferite prin condamnarea tatălui lor – L.C. -

de către regimul comunist, la pedeapsa de 15 ani muncă silnică și 10 ani

degradare civică, prin sentința penală nr. 570/1949.

În drept,

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin

sentința civilă nr. 1219 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul Constanța

a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 600.000 euro sau echivalentul în

lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că acțiunii reclamanților

îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Autorul

reclamanților – L.C. a fost arestat în anul 1949 și condamnat pentru comiterea

infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 3 și art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949,

pentru delictul de deținere de arme conform art. 32 și 35 lit. a) din Legea nr.

190/1947, la pedeapsa de 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică. În

timpul detenției autorul a decedat în condiții misterioase, aflate de familie

prin eforturile ulterioare anului 1989, din dosarul C.N.S.A.S., deces motivat

din actele de la acea vreme pe un diagnostic departe de credibilitate, adevărul

fiind cel menționat de martorii audiați care, la momentul contemporan

evenimentelor, au știut că tatăl reclamanților a fost executat într-un mod

extrem de brutal, în pofida sentinței care îl pedepsise doar cu detenție

îndelungată.

Instanța

a reținut incidența dispozițiilor art. 5 din lege, potrivit cu care orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței

de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

În

privința cuantumului daunelor morale, instanța a apreciat că parțial suma

solicitată, de 200.000 euro pentru fiecare reclamant, ar fi în oarecare măsură

să satisfacă pretenția reclamanților.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții L.T., C.Z. și S.M.

și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanta.

Reclamanții

nu au depus motivele pentru care au apreciat nelegală sentința primei instanțe.

Pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța a criticat legalitatea hotărârii

Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate,

apreciind că instanța nu a ținut seama de caracterul personal al daunelor

morale, transpunându-le fără temei asupra descendenților.

Sesizată

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, Curtea de Apel Constanta a suspendat cauza prin încheierea din 19

mai 2010 și a sesizat Curtea Constituțională în temeiul art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992.

Prin Decizia

nr. 1400 din 28 octombrie 2010 Curtea constituțională a

respins

ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, cu motivarea că

prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar o

nouă verificare a constituționalității nu mai este posibilă potrivit art. 29

alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Prin Decizia

civilă nr. 253/ C din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

a respins apelul reclamanților L.T., C.Z.

și S.M., împotriva sentinței civile nr. 1219 din 20 noiembrie 2009 pronunțată

de Tribunalul Constanta, secția civilă.

A admis

apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanta, împotriva aceleiași

sentințe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea

reclamanților, ca nefondată.

Constatând

că s-a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate și că s-au pus în discuția instanței de

apel consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca

urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, instanța de

apel a reținut următoarele:

Legea

nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin

Decretul-lege nr. 118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de

ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut

calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter

politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a statuat adițional și asupra

vocației de a pretinde anumite „compensații morale", pentru acele situații

în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus citate nu

configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Dacă în

privința faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin

actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus

atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui

prejudiciu cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul

întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate

dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate

fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor

consecințe negative asupra celui pretins vătămat.

În

considerarea acestor argumente, nu s-ar putea reține susținerile potrivit

cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea

neconstituționalității textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr.

118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe

principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul

comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul

general de reglementare.

Lipsa

temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data

sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care

complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul

enunțat.

Înlăturarea

unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu

legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest

caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate

cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin

condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte

compensații decât cele acordate.

Aceasta

însemnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de

persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie

analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art.

998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble

reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor

compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate,

premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

În speță,

reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a

condamnării autorului lor, L.C., în perioada regimului totalitar comunist,

conform sentinței penale nr. 570/1949 pronunțată de Tribunalul Militar

Constanța, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la

abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme,

iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de

ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamanților.

Ori,

nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea

adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al

compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel

exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.

1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii

moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu

caracter politic.

În

egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de

control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că

asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele

persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin

repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce

este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit

că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative

cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților

preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi

compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare

pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le

acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate

(element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu

principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală).

S-a

statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de

gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat

de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a

îndepărtat de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu

pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși

măsurilor represive.

Împrejurarea

că, în perioada arestării tatălui lor, reclamanții aveau vârste foarte mici, de

4 ani, respectiv de 5 luni, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu

moral în persoana lor, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca și

consecințele în plan social produse asupra familiei justificând recunoașterea

morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial

asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr.

221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind

neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin

cadrul legislativ adoptat din anul 1990.

În speță,

reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a

condamnării politice a tatălui lor, L.C., pentru fapta prevăzută de art. 209

pct. (3) C. pen. al României din 1936, acesta fiind arestat și ulterior ucis în

închisoare.

Considerentele

menționate relevă însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din

perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune

morale pentru suferințele tatălui lor, pentru ca în acord cu principiile de

proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității

moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suportat de antecesorii lor prin persecuțiile regimului

comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității,

întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel

de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În

concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească

măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și

legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu

caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu

nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate

între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II,

Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot

acorda măsuri reparatorii.

Acordarea

daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor

nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate

stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi

privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite

la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată în

extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste.

Statul

Român, ținând seama de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

nr. 1096 (1996), intitulată „Măsuri de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitate comuniste" a adoptat o serie de acte normative pentru

reabilitarea celor condamnați din motive politice (O.U.G. nr. 214/1999; Legea

nr. 221/2009); pentru restituirea proprietăților imobiliare preluate abuziv

(Legea nr. 10/2001) și pentru acordarea de compensații bănești sau de altă

natură (precum indemnizații lunare pentru persoanele condamnate politic sau

strămutate, proporționale cu durata măsurii represive, recunoașterea vechimii

în muncă, scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu

mijloacele de transport publice, asistență medicală gratuită (Decretul-Lege nr.

118/2990).

Aceste

acte normative au fost aplicate fără nicio discriminare persoanelor care

îndeplineau condițiile legale și care și-au exprimat opțiunea de a deveni

beneficiarii acestor măsuri reparatorii.

Pe de

altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri pentru că a

decedat în cursul arestării, nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după

deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune

morale - după trecerea la un regim democratic -doar celor care puteau să le

pretindă în nume propriu.

În

concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin

patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă

istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor

abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea

compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990,

însă în speță, copiii defunctului L.C. nu au, în accepțiunea prevederilor legii

reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victimă a măsurii politice

luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale

pentru situația evocată.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții L.T., C.Z. și S.M.

și, invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului si

modificarea deciziei in sensul respingerii apelului ca nefondat, iar in

subsidiar, in sensul admiterii apelului si schimbării in parte a sentinței

primei instanțe, prin reducerea despăgubirilor acordate.

În

dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, următoarele:

Daca

considerentul potrivit căruia fundamentul juridic al tuturor compensațiilor îl

constituie răspunderea civila delictuala a Statului și, prin urmare,

declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 de către Curtea Constituționala nu împiedica soluționarea unei astfel

de cereri este corect, nu pot fi de acord cu considerentele preluate din

aceeași decizie a Curții Constituționale, de natura sa conducă la respingerea

cererii lor, de vreme ce temeiul răspunderii nu l-a mai constituit art. 5 alin.

(1) lit a) din Legea nr. 221/2009, ci dispozițiile generale cuprinse în art.

998-999 C. civ.

Astfel,

în analiza raportului juridic dedus judecății instanța de apel trebuia fie să

se raporteze la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

care instituie o forma speciala de răspundere delictuala si să respingă

acțiunea ca inadmisibila, ca urmare a declarării constituționalității textului

de către Curtea Constituționala, fie să se raporteze la dispozițiile generale,

respectiv art. 998-999 C. civ. si să analizeze condițiile antrenării

răspunderii civile delictuale strict din aceasta perspectiva, fără sa mai preia

considerente din cuprinsul deciziei Curții Constituționale, care se refera

strict la art. 5 alin. (1) lit. a) din 22 ianuarie 2009 si nicidecum la o

răspundere civila delictuala a Statului întemeiata pe dispozițiile de drept

comun.

Nu

poate fi împărtășit nici considerentul potrivit căruia legiuitorul nu ar fi

dorit sa instituie un cadru extins si excesiv al compensațiilor pentru

prejudiciul moral, de vreme ce expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 este

în sens contrar, arătându-se ca nu întotdeauna compensațiile morale si

materiale acordate pana la intrarea in vigoare Legii nr. 221/2009 au fost si

suficiente.

Criticile

recurenților-reclamanți întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost

următoarele:

Orice considerente

preluate din decizia Curții Constituționale, cu referire la respectarea

echității si la respectarea valorii supreme de dreptate, nu au a fi încălcate

prin acordarea despăgubirilor moștenitorilor celui decedat, cum greșit

motivează instanța de apel.

Pe de

alta parte, Rezoluția 1096 (1996) permite acordarea unor despăgubiri prin

raportare la prevederi C. pen., pentru condamnări pe nedrept.

Ca

atare, repararea unui prejudiciu, chiar de natura morală,in ipoteza in care o

persoana si-ar fi pierdut viața in sistemul penitenciar, nu poate fi făcută

decât în persoana moștenitorilor acesteia, fără a se putea aduce in discuție

chestiuni legate de etica sau de încălcarea vreunei valori constituționale prin

repararea prejudiciului.

În

consecința, instanța de apel nu avea a analiza decât îndeplinirea condițiilor

de antrenare a răspunderii civile delictuale a statului, fără sa se mai

raporteze la chestiuni de principiu, cum ar fi evitarea dublei reparații, de

vreme ce în speța, nu s-a acordat vreo reparație reclamanților în calitate de

descendenți ai tatălui lor.

Reținând

existenta cumulativa a condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale

a Statului, instanța de apel trebuia sa acorde despăgubiri, singura problema ce

putea fi analizata si, eventual, cenzurata, fiind întinderea prejudiciului.

Criteriile

de apreciere a prejudiciilor morale nu au la baza criterii exacte, științifice,

deoarece exista o incompatibilitate intre caracterul moral, nepatrimonial al

daunelor si caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. Stabilirea

cuantumului despăgubirii echivalente daunelor morale include o doza de

arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine sa compenseze

prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu

importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.

In aprecierea importantei prejudiciului moral trebuie avute in vedere

repercusiunile faptei asupra stării generale a sănătății precum si a

posibilității de a se realiza deplin sub aspect social,profesional si familial.

Recursul

este nefondat pentru considerentele care succed.

Cererea

reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În

considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune

pentru obținerea reparației prevăzute

de lege este supus evaluării

jurisdicționale

și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale,

decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu

un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În

considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub

aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest

sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag.l din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul

acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte

nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi

unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții

Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea

ce privește incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta

Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l.

Potrivit

art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în

soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de

la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum

decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în

M. Of., Partea I din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Cu

referire la raportul juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de

control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010.

La acea

dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească

definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau

constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Nu pot

fi primite susținerile recurenților-reclamanți conform cărora instanța de apel

trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor de antrenare a răspunderii civile

delictuale a statului conform art. 998 și 999 C. civ. și să acorde despăgubiri

în baza acestor texte de lege.

În condițiile

în care reclamanții au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca

fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 - examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor din

perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în

timpul procesului.

Or, un

atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C.

proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri

noi".

Norma

procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a

reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât

cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite

examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost

corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii

sub acest aspect.

Excepțiile

de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate

în teza II și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei

cereri, nu și cauza acesteia.

Fiind

de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate

ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările

intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv

încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării

neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Făcând

aplicarea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011,

Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de

recurs și, având în vedere considerentele expuse, care substituie motivarea

deciziei pronunțate de instanța de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanții L.T., C.Z. și S.M. împotriva Deciziei civile

nr. 253/ C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.