ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2233/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2233/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1318 din 06 octombrie 2010, Tribunalul București - secția a IV-a civilă a admis

în parte cererea formulată de reclamatul L.G. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata

către reclamant a sumei de 12.000 dolari S.U.A. (în echivalent în lei la cursul

B.N.R. din ziua plății) daune morale și a respins ca neîntemeiată cererea

privind acordarea daunelor materiale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 472 din 8 iulie

1982, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr. 5300/1982,

reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională

pentru delictul de agitație publică prevăzut și pedepsit de art. 323 alin. (1) C.

pen. Sentința a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1586 din 28 septembrie

1982 a Tribunalului Municipiului București - secția a I-a penală, în dosarul nr.

2779/1982.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare

dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6

martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față

de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

În speța dedusă

judecății, condamnarea aplicată reclamantului reprezintă condamnare cu caracter

politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul

reclamantului la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege, pentru prejudiciul

moral produs potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește

stabilirea existenței unui prejudiciu moral și a evaluării acestuia, tribunalul

a avut în vedere că prin măsura condamnării urmată de executare i-au fost

cauzate atât suferințe psihice, cât și i-au fost aduse atingeri onoarei și

demnității sale ca persoană, consecințele acestei răsfrângându-se și asupra

perioadei ulterioare eliberării.

Tribunalul nu a putut

primi susținerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de

300.000 dolari S.U.A. întrucât această sumă este una foarte mare, astfel încât

suma de 12.000 dolari S.U.A. acordată este apreciată ca fiind suficientă și

rezonabilă.

În ceea ce privește

dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 referitoare la plafonarea cuantumului

despăgubirilor ce pot fi acordate de către instanțe, tribunalul

a constatat că aplicarea acestora cererilor introduse pe rolul instanțelor

înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanțe conduce la încălcarea art. 1

din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O. raportat la art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

referitoare la dreptul părților și obligația instanței de a asigura părților un

proces echitabil.

În ceea ce privește

cererea privind daunele materiale tribunalul a respins-o ca neîntemeiată având

în vedere că nu s-a făcut dovada unor astfel de daune, cu atât mai mult cu cât

reclamantul nici măcar nu indică în ce ar consta acestea.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel ambele părți și apelantul Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin deciziei nr. 401/A

din data de 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat

de reclamant și admițând apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Tribunalul București, a schimbat în parte sentința, în sensul că a

respins ca neîntemeiată și cererea de acordare a daunelor morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a examinat

sentința instanței de fond, în raport de

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, pronunțate de Curtea

Constituțională, definitive și obligatorii, conform art. 31 din Legea nr. 47/1992,

reținând următoarele considerente:

Teza juridică

susținută de către reclamant în acțiune constă în faptul că a suferit o

condamnare de 9 luni închisoare, în perioada 30 aprilie 1982 – 11 ianuarie 1983,

prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor

fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive a autorităților

statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu

dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009.

Urmare sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării

acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

În raport de

dispozițiile art. 31 din Legea nr. 47/1992 și prevederile art. 147 alin. (1)

din Constituție, cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost

publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, iar până la data soluționării

cauzei, termenul de 45 zile, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, s-a procedat la

aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat

că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas

fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

ca fiind neconstituțional.

Așa cum a constatat

Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită

reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de

regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în

vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a

recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și

adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate

abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de

compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice,

acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de

alte drepturi.

Reglementările

adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată

„necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Potrivit acestor acte

cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având

în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a

constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi

considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie

restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest

lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau

familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele

morale suferite.

S-a reținut că, în

ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin

O.U.G. nr. 214/1999 s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în

perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă

în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului

politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării

bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare

pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva

persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În materia acordării

altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională

a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru

anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere

moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse

în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea

legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive

politice și etnice.

Elocvente au fost

reținute în acest sens prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile Ordonanței de urgență

a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001,

cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea s-a

reținut, cu referire la jurispudența CEDO, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza

Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza

Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009).

Curtea a constatat că

prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic

celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând

doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul

vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în

cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Deși despăgubirile

pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte,

echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse

prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a

constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având

același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990,

nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Prin Decretul-lege nr.

118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor

lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect,

aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale

statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3)

din Constituție.

Ținând cont de toate

aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea

fundamentală.

În cazul în care se

decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul

de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele

judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia

Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice

contestate și constatată ca nefiind conformă  prevederilor Constituției.

Efectele pentru

viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or,

în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond,

persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se

poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost

soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea

lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

În consecință,

reținând că indiferent de modul de interpretare al dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) și b), cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor

aflate într-o astfel de situație, textul nu mai poate fi aplicat în prezent

deoarece a fost declarat neconstituțional.

Împotriva deciziei pronunțate

de instanța de apel a declarat recurs reclamantul, prin care a susținut greșita

aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauzelor aflate pe

rol la data pronunțării ei.

A arătat că a se

aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat

persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică

sau supuse unor masuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul

la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă,

deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură

prevăzută de Legea nr. 221/2009.

În sensul aplicării

principiului neretroactivitatii este și jurisprudența CEDO (Hotărârea din 8

martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația paragaraful 81).

S-a invocat faptul că

mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor

Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19,

art. 23, art. 24, art. 25, Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3, art.

5, art. 7 (in Anexa 1), Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 si Rezoluția APCE nr. 1481

din 2006.

Aceste prevederi

legale internaționale, la care România a aderat în decursul timpului, sunt

reglemetarile internaționale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009.

Legiuitorul are

obligația de a modifica prevederile care au fost declarate neconstitutionale, în

armonie cu prevederile constituționale și prevederile tratatelor internaționale

la care România este parte pentru ca altfel s-ar crea un vid legislativ.

Faptul, că până la

această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este

imputabil petentului și nu este un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci

este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile

constituționale și internaționale.

Prin condamnarea

pentru care s-a emis ulterior o hotărâre de achitare, i s-a cauzat

reclamantului un prejudiciu patrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare

evaluabile în bani ce au rezultat din atingerile si încălcările dreptului

personal la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin

fizic datorate pierderii confortului.

Fiind întrunite

elementele răspunderii civile instituite Legea nr. 221/2009 și art. 48 alin. (3)

din Constituție, se impune repararea integrală de către stat a pagubei

suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor

dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația

anterioara a subsemnatului.

Dat fiind că în speță,

în privința prejudiciului moral se remarcă faptul că acesta nu poate fi

disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, a apreciat

că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele

două feluri de prejudiciu.

Recurentul reclamant

a mai arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub

imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit a), astfel că, legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Revenind asupra cuantumului

despăgubirilor, a arătat și faptul că pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare, cuantumul despăgubirilor a fost subevaluat, despăgubirea destinată

reparării prejudiciului moral nu a fost justă, rațională și echitabilă și de

natură a asigura o compensare suficientă.

În drept, au fost

indicate dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8, 9 C. proc. civ.

Cu

ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a invocat incidența

deciziei nr. 12/2011, pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul

legii.

Recursul va fi

respins ca nefondat pentru următaorele considerente:

Sub un prim aspect,

se poate observa că deși recurentul și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art.

304 pct. 4, 7 și 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu

prevederilor textelor menționate.

Cauza va fi însă

analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

esență, problema care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe

deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr.

47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte

pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În

ceea ce privește critica privind, încălcarea pactelor și tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind

obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, în respectarea dispozițiile

art. 20 din Constituția României, nici aceasta nu poate fi reținută.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. ll alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru

recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de

voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin

acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând

a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale,

prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul

de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

De altfel, invocarea

ca incidente cauzei și a altor temeiuri de drept, în afară de cele indicate

prin cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, în raport de

dispozițiile art. 316 C. proc. civ. raportat la 294 C. proc. civ. fiind și omisso medio.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 401/A

din data de 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2012.