ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5639/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 25968/3/2009 la data de 17 iunie 2009, reclamantul M.H. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC U.M. SA Ploiești și Statul Român, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună reparația prejudiciului material și moral suferit de reclamant prin fapta pârâtei SC U.M. SA Ploiești, pentru că la data privatizării, procesul de judecată era pe rol și prin actul de transformare a proprietății de stat în proprietate particulară, au fost vândute atât activele cât și pasivele pârâtului Statul Român, deoarece întreprinderea aparținea statului, astfel că și drepturile patrimoniale ale reclamantului se regăseau în bunurile ce au fost privatizate.

În motivarea cererii, s-a arătat de reclamant că se întemaiază pe dreptul său de proprietate intelectuală provenit din brevetul de invenție, cu titlul „valvă de compensare”, aparatul cel mai complex și important din cadrul instalațiilor de comandă hidraulică a prevenitoarelor de erupție din activitatea de foraj-extracție a petrolului. Dreptul de autor și dreptul de inventator (proprietate industrială) formează dreptul de proprietate intelectuală și, deci, este o formă de proprietate, iar dacă se admite că principiul proprietății este principalul drept real, se impune să se accepte că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o dreaptă despăgubire. De peste 10 ani, reclamantul s-a adresat instanțelor judecătorești pentru drepturile patrimoniale minime prevăzute de lege.

În toate acțiunile sale a îmbrățișat calea bunei-credințe de interpretare logico-rațională a legilor în aplicarea lor, atât din punct de vedere moral, cât și patrimonial. Astfel, a ajuns să compare Legea nr. 64/1991 cu Legea nr. 8/1996 și să ajungă la concluzia că dreptul de creație intelectuală este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial, indiferent de domeniul în care s-a produs creația, astfel că, un drept de creație intelectuală nu poate fi confundat cu un drept de creanță. Reclamantul s-a prevalat de dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, corob. cu art. 1890 C. civ., de unde rezultă în cauză este aplicabil termenul general de prescripție de 30 de ani.

S-a mai invocat de către reclamant și dispozițiile Legii nr. 214/2008, act normativ care nu răspunde însă tuturor acestor problemele, de aceea trebuie să se recurgă la interpretarea legii. Apariția acestui act normativ, în opinia reclamantului, a făcut posibilă reluarea acțiunii sale, cu speranța unui proces echitabil. Toate acțiunile din justiție promovate anterior de reclamant au fost soluționate pe calea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar din motive materiale și, mai ales, de sănătate, nu și-a permis să apeleze la specialiști și experți în proprietatea industrială.

Reclamantul a menționat că din primul an de privatizare a societății pârâte, aceasta a avut profituri de ordinul milioanelor de dolari și din aplicarea invenției sale, dar cu toate acestea, pârâta a neglijat achitarea datoriilor pe care le avea; s-a mai arătat că se lasă la aprecierea tribunalului prejudiciul moral ce i se va acorda, precum și chestiunea recuperării cheltuielilor de judecată. La data de 01 februarie 2010, pârâta SC U.M. SA, Ploiești, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală. Pârâta a invocat dispozițiile art. 166 C. proc. civ.

referitoare la excepția puterii de lucru judecat, deoarece reclamantul, în anul 1999 a mai acționat-o în judecată, solicitând drepturi bănești izvorâte din dreptul asupra invenției „valva de compensare”, iar cererea a fost soluționată conform hotărârilor judecătorești pe care reclamantul le-a anexat la cererea de chemare în judecată, cu mențiunea că și Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în această cauză prin Decizia nr. 4721 din 19 februarie 2002, prin care s-a respins ca nefondat recursul reclamantului. De asemenea, pârâta a mai invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că potrivit art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008, titularul dreptului de proprietate industrială asupra brevetului de invenție este SC U.M.

SA Ploiești, în timp ce reclamantul are calitatea de autor al invenției; în consecință, acesta nefiind titularul dreptului de proprietate industrială (titularul brevetului de invenție), nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008. Pe fondul cererii, pârâta a solictat respingerea cererii ca neîntemeiate. Prin încheierea de ședință din data de 09 februarie 2010, tribunalul a respins excepția puterii lucrului judecat, precum și excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca nefondate. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut cu privire la excepția puterii lucrului judecat, că potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Or, în prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea drepturilor patrimoniale de proprietate industrială rezultate din exploatarea invenției al cărei autor este, în temeiul Legii nr. 62/1974, având ca titular Întreprinderea M. Ploiești, conform certificatului din 21 decembrie 1973 „Valvă de compensare”, în temeiul Legii nr. 214/2008 și al O.U.G. nr. 100/2005.

Pârâta din cauză a invocat excepția puterii de lucru judecat, în raport de hotărârile judecătorești prin care s-a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și s-a respins ca fiind prescrisă acțiunea având același ca obiect, respectiv, recalcularea recompensei, întemeiată în drept pe dispozițiile, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 61/1991; astfel, au fost pronunțate: sentința civilă nr. 101 din 03 aprilie 2000 de Tribunalul Prahova, Decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2001 a Curții de Apel Ploiești, precum și Decizia civilă nr. 4721 din 19 februarie 2002 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a respins recursul reclamantului. Tribunalul a mai reținut că obiectul cererilor deduse judecății este diferit, după cum însăși pârâta a arătat, în prezenta cauză, solicitându-se totalitatea drepturilor patrimoniale de care reclamantul poate beneficia, iar în cauza anterioară, acesta l-a constituit recalcularea recompensei.

De asemenea, și temeiul juridic invocat este diferit în cele două dosare, cel al prezentei cauze fiind constituit de norme juridice edictate ulterior primei judecăți, astfel încât, nu se poate reține că în privina de față ar opera excepția autorității de lucru judecat, motiv pentru care aceasta a fost respinsă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 4 lit. c) din O.U.G.

nr. 100/2005, astfel cum s-a modificat prin Legea nr. 214/2008, „persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de Statul Român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.” De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 214/2008, „în raporturile juridice privind persoanele prevăzute la lit. c) care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune juridică ori să îndeplinească formalitățile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripție sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acțiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a acestei legi.”- de 27 octombrie 2008. De asemenea, tribunalul a reținut că, din certificatul de inventator rezultă că, reclamantul este autorul invenției „Valvă de compensare”,

astfel încât, nu se poate reține lipsa calității sale procesuale active; prin urmare, prima instanță a analizat pe fond pretențiile reclamantului. La data de 04 mai 2010, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare prin care a învederat că, în aprecierea sa, calculul economic privind stabilirea drepturilor bănești în înțelesul art. 66 din Legea nr. 64/1991 și a cap. 5 din H.G. 152/92, se referă la obligațiile statului, reprezentat de unitatea deținătoare de brevet, care a aplicat invenția, în speță, SC U.M. SA Ploiești, iar aceste obligații bănești sunt restante ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege. Reclamantul a arătat că suma totală propusă în conformitate cu cap. 5 din H.G.

152/1992, de 4.877.710 lei, dar aceasta se impune a fi verificată, corectată și completată de un expert în proprietate industrială, cu atât mai mult pentru stabilirea dobânzii aferente acestei sume, dar și a impozitului legal datorat. La data de 06 mai 2010, reclamantul a depus la dosar note de ședință prin care a arătat că acțiunea promovată se cere a fi calificată drept o acțiune civilă în despăgubire, întemeiată pe art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, și art. 4 lit. c) și 41 din Legea nr. 280/2005 republicată (fosta O.U.G. 100/2005, modificată prin Legea nr. 214/2008); art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991: „încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun.

Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice ale unității”; art. 4 lit. c) din Legea nr. 280/2005: „Au calitatea de a cere aplicarea masurilor, procedurilor și repararea daunelor următoarele persoane: (…) lit. c) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordată de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet.”. Pretențiile reclamantului (solicitate cu titlu de despăgubiri) constituie drepturile bănești în înțelesul art. 66 din Legea nr. 64/1991 și a capitolului 5 din H.G. nr. 152/1992, de care a fost lipsit de către deținătoarea brevetului de invenție, pârâta SC U.M.

SA. Reclamantul a prezentat propriul său calcul pentru determinarea sumei datorate de pârâtă, prevalându-se de prevederile H.G. nr. 152/1992. La data de 08 iunie 2010, pârâta SC U.M. SA, a depus la dosar precizări, arătând că înțelege să invoce excepția inadmisibilității acțiunii datorită faptului că au fost invocate anumite acte normative, și anume O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. 100/2005 și Legea nr. 280/2005 pentru aprobarea O.U.G. 100/2005, care nu sunt incidente în cauza de față, întrucât ele se referă la un drept de proprietate industrială protejat. Brevetul de invenție a fost valabil și, totodată, protejat în perioada 16 ianuarie 1973 – 16 ianuarie 1988, după data de 16 ianuarie 1988 acesta devenind de interes public.

Chiar dacă reclamantul a invocat în acțiunea sa actele normative mai sus menționate, în realitate, pretențiile sale sunt calculate conform Legii nr. 64/1991 și H.G. nr. 152/1992, motiv pentru care s-a solicitat respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, prevederile art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008 nefiind operante câtă vreme nu a existat o exploatare abuzivă a invenției sau fără consimțământul acestuia. Pe fond, pârâta a arătat că apreciază că drepturile pretinse de reclamant nu pot fi solicitate pe o perioadă de timp nelimitată, cel puțin sub două aspecte, respectiv, pentru aceea că brevetul de invenție din 21 decembrie 1973 a fost emis sub incidența Legii nr. 62/1974, sens în care O.S.I.M.

București, prin adresa din 29 decembrie 1979, pct. 2, ultimul alineat face următoarea precizare: „În cazul invenției Dosar O.S.I.M. nr. 73.516/1973 intitulată „Valvă de compensare” al cărei autor sunteți, dacă aceasta nu a avut la bază un contract de cercetare, aveți dreptul la recompensă pe timp de 5 ani în conformitate cu art. 38 din Legea nr. 62/1974 privind invențiile și inovațiile”. Prin urmare, textul de lege limitează la un termen de 5 ani pentru dreptul la recompensă și nu pe o perioadă nelimitată în timp, iar reclamantul nu a avut încheiat cu pârâta un contract de cercetare, astfel cum prevedea imperativ art. 38 din legea anterioară. Mai mult, s-a arătat că reclamantul a mai avut același litigiu cu pârâta, în cursul anului 2000, când a revendicat aceleași pretenții și pe aceeași perioada de timp.

De asemenea, pârâta a solicitat a se constata că între SC U.M. SA, ca titular al Brevetului de invenție și reclamant, în calitate de autor al invenției nu s-a încheiat niciun contract privind drepturile patrimoniale, ceea ce a rezultat cu precădere și din adresa O.S.I.M. nr. 1854 din 29 decembrie 1978 depusă la dosarul cauzei. Prin sentința civilă nr. 1011 din 29 iunie 2010, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, dar și acțiunea principală. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Inadmisibilitatea reprezintă acea situație în care reclamantul fie folosește o cale procesuală care nu îi este permisă de lege, fie folosește o cale procesuală deschisă de lege, dar într-un alt scop decât cel avut în vedere de legiuitor.

Prin cererea de chemare în judecată, completată și precizată, reclamantul a solicitat să se dispună reparația prejudiciului material și moral suferit prin fapta pârâtei SC U.M. SA Ploiești, cerere întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 62/1974, având ca titular Întreprinderea M. Ploiești, conform certificatului nr. 65430 din 21 decembrie 1973, Valvă de compensare, ale Legii nr. 214/2008 și al O.U.G. nr. 100/2005, acte normative în vigoare, în temeiul cărora, acesta este în drept să solicite reparații. Pe fondul cauzei, s-a constatat că pretențiile reclamantului nu sunt întemeiate. Astfel, s-a reținut că proprietatea industrială este o instituție juridică, care conferă titularului său – în speță pârâtei – un drept exclusiv de exploatare a obiectului protejat pe o perioadă determinată de timp, iar autorului invenției – în speță, reclamantului – îi conferă drepturi morale.

Brevetul de invenție din 21 decembrie 1973 cu titlul „Valvă de compensare” a fost acordat titularului Întreprinderea M. din Ploiești – a cărei continuatoare este pârâta în cauza de față – autorul invenției fiind reclamantul M.H., titlu acordat pe o durată de 15 ani, respectiv cu începere de la data de 16 ianuarie 1973, până la data de 16 ianuarie 1988, după care, nemaifiind reînnoit, a intrat în domeniul public. După intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991, reclamantul s-a adresat instanțelor de judecată, în anul 1999, pentru recalcularea recompensei, cerere care i-a fost respinsă ca prescrisă, potrivit sentinței civile nr. 101 din 03 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Prahova, definitivă prin Decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2001 a Curții de Apel Ploiești prin care s-a respins apelul declarat de reclamant.

Pretențiile reclamantului privind acordarea de drepturi bănești pentru exploatarea invenției după expirarea duratei de protecție sunt neîntemeiate, aceste aspecte fiind de asemenea, analizate și prin hotărârile judecătorești menționate, Legea nr. 64/1991 dispunând o repunere în termenul de 3 ani pentru autorii de invenții. Cum între reclamant și pârâtă nu s-a încheiat niciun contract prin care să se stabilească condițiile de exploatare a invenției (potrivit art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată care prevăd că „drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a acestei legi se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția”, însă, ulterior datei de 16 ianuarie 1988, el nu mai este îndreptățit să primească recompense pentru invenția realizată.

Tribunalul a mai apreciat că modificările aduse art. 66 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, în sensul prelungirii la 20 de ani a perioadei de protecție acordate brevetelor de invenție anterior înregistrate, nu aduc vreo schimbare în privința drepturilor reclamantului, pentru că respectiva modificare a legii se referă în mod neechivoc la „brevetele de invenție .acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi și valide pe teritoriul României", iar nu și la cele care își încetaseră valabilitatea la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, precum cel din speță. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, criticând hotărârea pentru nelegalitate și neteimeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 202/ A din 7 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat. Cât privește acordarea drepturilor bănești aferente exploatării invenției nr. 65430 în temeiul noii legi – respectiv O.U.G. nr. 100/2005 si respectiv a Legii nr. 214/2008, instanța de apel a reținut că apelantul reclamant a indicat dispozițiile art. 2 din lege, privind prescripția dreptului de a solicita despăgubiri, însă, prioritară este aplicabilitatea acestor norme, astfle încât este necesar a se verifica, în prealabil, dacă reclamantul are calitatea de a solicita acordarea despăgubirilor, conform dispozițiilor art. 4 din lege.

Curtea de apel a apreciat că pentru a putea opera o nouă repunere în termenul de solicitare a măsurilor reparatorii, legiuitorul a prevăzut că solicitantul trebuie sa aibă calitatea de titular al unui drept de proprietate industrială în temeiul unui brevet de invenție. Or, în cauză, brevetul de invenție a fost acordat Întreprinderii M. din Ploiești, a cărei continuatoare este pârâta din această pricină, reclamantul fiind autorul invenției. Brevetul de invenție menționat a fost valabil și a beneficiat de protecție în perioada 1973 - 1988, conform dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 64/1991, iar după acest moment a intrat în domeniul public. Mai mult, dispozițiile art. 4 lit. c) nu își găsesc aplicabilitatea, atâta vreme cât nu s-a dovedit exploatarea abuzivă sau fără acordul titularului a invenției acestuia sau respectiv, a existenței unor fapte de încălcare a drepturilor sale.

Pe de altă parte, din cuprinsul adresei din 5 august 1978 emisă către O.S.I.M., a rezultat că la data înregistrării invenției autorul acesteia nu lucra în cadrul serviciului de proiectare, astfel încât îi erau aplicabile dispozițiile art. 38 din Legea nr. 62/1974 care prevedeau acordarea unor recompense bănești pentru o perioada de cel mult 5 ani. De asemenea, prevederile art. 40 din lege nu îi erau aplicabile reclamantului, întrucât acestea presupuneau existența unor raporturi contractuale între inventator și unitatea care a aplicat invenția. Conform referatului întocmit de „Întreprinderea M. „la 15 iunie 1976, s-a propus acordarea unei recompense bănești către reclamant, în aplicarea dispozițiilor art. 38 din lege, pentru 5 ani de aplicare a invenției.

După momentul intrării în vigoare a noii Legi – 64/1991 - reclamantul s-a adresat instanțelor de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 66 și art. 71 alin. 3 din Legea nr. 64/1991, pentru recalcularea recompensei acordate, cerere care i-a fost respinsă ca prescrisă, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 101/2000, definitivă și irevocabilă. S-a apreciat de instanța de apel că sub acest aspect, al prescripției extinctive, hotărârea judecătorească se bucură de putere de lucru judecat, astfel încât, nu se mai impune o nouă analiză a pretențiilor întemeiate pe dispozițiile art. 71 din lege și, respectiv, a prevederilor art. 36 din Legea nr. 64/1991, astfel cum nu mai poate face obiectul unei noi analize nici ipoteza necesitații încheierii unui contract între reclamant și pârâta, privind aplicarea invenției și calcularea despăgubirilor solicitate.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel cum a precizat înainte de dezbaterea pe fond a recursului, azi, în ședință publică. 1. Recurentul susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Deși instanța a stabilit o serie de elemente de incongruență formală a acțiunii, s-a reținut, de asemenea, că proprietatea industrială e o instituție ce conferă titularului drepturi exclusive de exploatare pe o perioadă limitată de timp, iar autorului drepturi morale.

În opinia recurentului, apare evidentă lipsa examinării corecte a cererii în raport de încadrarea în drept a acțiunii, căci a solicitat despăgubiri conform dreptului comun, motiv pentru care a cerut administrarea unei expertize pentru a le determina, însă instanțele nu au examinat în niciun fel cauzele și faptele ce s-au pretins a constitui elemente ale delictului civil imputat. Pârâta îi datorează despăgubiri întrucât drepturile patrimoniale ale inventatorului (recompensa materială) sunt instituite de art. 36 din Legea nr. 64/1991, înțelegerea negociată la care face referire textul fiind doar calea indicată de legiuitor pentru a determina mărimea ei.

Cu toate acestea, instanțele nu au avut în vedere caracterizarea juridică a acțiunii făcută de reclamant prin precizările din mai 2010, pentru că, în caz contrar ar fi trebuit să rețină următoarele: Dată fiind preexistența drepturilor recunoscute de lege pentru titular și pentru inventator, și pe de alta parte, dată fiind construcția legală a corelației drept al titularului de brevet - drept al inventatorului, trebuia să se constate că aceste drepturi coexistă întotdeauna, dacă se realizează dreptul titularului, și dacă inventatorul nu a renunțat la dreptul său.

Încasarea de către titular a întregii sume are semnificații ce trebuie analizate în funcție de atitudinea lui subiectivă (fiind de bună sau de rea credință) ca și de poziția inventatorului (de desistare/abandon sau de a-și fi cerut drepturile sale); în raport de aceste constatări, se impuneau următoarele concluzii: Astfel, dacă s-au făcut încasări de drepturi de către titularul de brevet și inventatorul a pretins drepturile sale legale ca parte din prețul încasat, însă titularul nu plătește și nici nu recunoaște încasarea de preț produs sau redevențe, el se plasează într-o poziție delictuală, iar răspunderea sa trebuie să se stabilească în baza art. 998-999 C. civ.

Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care reclamantul cunoaște pe autor și dimensiunea reală a pagubei, ceea ce se realizează în cadrul procesului în curs (se citează și Cauza Weissman contra României din 26 mai 2006, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului). 2. Hotărârile sunt nelegale, fiind luate cu încălcarea esențială a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a rectificat recurentul, azi, în ședință publică. În dezvoltarea acestei critici, recurentul învederează că instanțele nu au avut un rol activ în stabilirea adevărului în cauză, încălcându-se prevederi legale esențiale, precum cele ale art. 129 - 130 C. proc.

civ., dar și cele ale art. 167 și următoarele C. proc. civ., privind regimul probelor și administrarea lor. În baza rolului activ reglementat de art. 129 - 130 C. proc. civ., instanța trebuia să constate că obiectul cererii privea acordarea de despăgubiri, cerere fundamentată pe ideea de răspundere de drept comun, respectiv, pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., însă pricina nu a fost analizată din această perspectivă, deși a reținut elementele ce o defineau. Totodată, au fost încălcate principiile prevederilor din Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, dar și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe cel ale art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția europeană.

În speță, instanțele au examinat cauza limitativ, astfel că s-a evitat analizarea obiectului juridic real al acțiunii, așa cum a fost indicat de reclamant, în timp ce încadrarea corectă a situației de fapt deduse judecății este în sarcina instanței de judecată. Astfel, deși inițial s-au evocat diverse texte legale ca temei al acțiunii, norme din Legea nr. 64/1991, din O.U.G. 100/2005, modificată prin Legea nr. 280/2005 și prin Legea nr. 214/2008, care puneau în discuție o răspundere legală bazată pe prevederile acestei legi, ulterior, reclamantul a făcut precizări care au clarificat intenția sa de a califica acțiunea ca una bazată pe dreptul comun (998-999 C. civ.).

Astfel, prin precizările de la 6 mai 2010 a arătat că acțiunea este una de despăgubire, întemeiată pe prevederile dreptului comun, iar celelalte texte au fost invocate ca texte tehnice sau ajutătoare ori cu titlu de prevederi speciale, cu caracter indicativ; aceasta rezultă și din insistența cu care reclamantul a cerut ca determinarea cuantumului să se facă printr-o expertiză, de către un expert în domeniu. Pe de altă parte, pentru a justifica soluția de respingere a cererii și a apelului, instanțele au reținut în mod greșit pe de o parte că, potrivit art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a acestei legi, se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția.

Recurentul mai arată că a invocat aceste norme doar pentru a arăta că o simplă îmbunătățire tehnică dădea dreptul la un anumit nivel de despăgubire, și nu pentru a indica temeiul juridic al cererii sale. Tot în mod eronat instanța a analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991 și a reținut, pe de altă parte, că ulterior datei de 16 ianuarie 1988 (data expirării duratei brevetului), reclamantul nu mai este îndreptățit să primească recompense pentru invenția realizată, deoarece între reclamant și pârâtă nu s-a încheiat niciun contract prin care să se stabilească condițiile de exploatare. În aceste condiții, nu s-a ținut cont de dispozițiile art. 661 din Legea nr. 64/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 203/2002, în sensul prelungirii la 20 ani a perioadei de protecție prin brevete.

Aceste norme nu aduc vreo modificare în privința drepturilor reclamantului pentru că respectiva modificare se referă neechivoc la „brevete de invenție acordate anterior legii și valide pe teritoriul României”, iar nu la cele ce „își încetaseră valabilitatea pe teritoriul României.” În altă ordine de idei, recurentul susține că și în ipoteza în care brevetul era expirat, față de prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 214/2008, el trebuie considerat valid; în plus, drepturile morale nu dispar, iar conversia lor în drepturi patrimoniale este o chestiune de negociere a cuantumului, nu de existența dreptului însuși. Încetarea protecției nu înlătură dreptul patrimonial al inventatorului, ci extinde numărul celor ce pot să beneficieze de invenție, astfel că stingerea protecției nu înseamnă stingerea drepturilor patrimoniale ale inventatorului.

Drepturile sale patrimoniale derivă din natura legală a dreptului moral, convertit de lege în drept material negociabil, prin art. 36 din Legea nr. 64/1991, astfel că, aprecierile contarare ale instanței trebuie să fie înlăturate. Recurentul solictă instanței de recurs să constate că instanța de apel a ignorat prevederile art. 4 lit. a) din Legea nr. 214/2008, ale art. 1 alin. (2) introdus în O.U.G. 100/2005 prin Legea nr. 280/2005, ceea ce a condus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil. În sfârșit, recurentul susține că soluția în apel este una care nu a analizat criticile aduse sentinței, judecata mărginindu-se la a confirma constatările primei instanțe, ceea ce este greșit prin omisiune și insuficiență și constituie o violare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 par. l din C.E.D.O.

(Cauza Helle c. Finlandei, 19 decembrie 1997). În același timp, hotărârile criticate se plasează în contradicție cu prevederile art. 11-77 și art. 11-120 din Tratatul ce instituie Constituția pentru Europa, care garantează cu efect deplin din 2009 (după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona), dreptul fundamental la un proces echitabil și, de asemenea, dreptul de proprietate, în mod distinct de C.E.D.O. Aceasta impune înlăturarea prevederilor contrare din reglementările interne, respectiv, din O.U.G. 100/2005 modificată, precum și din alte acte normative similare, în rezolvarea chestiunilor din cauză, în baza art. 148 alin. (2) din legea fundamentală. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.

Recurentul reclamant este autor al invenției „Valvă de compensare”, iar pentru această invenție titular al brevetului din 21 decembrie 1973 a fost Întrepriderea M. Ploiești, succedată de intimata pârâtă a cauzei; valabilitatea brevetului a fost de 15 ani și este cuprinsă între 16 ianuarie 1973 – 16 ianuarie 1988, astfel cum prevedea Legea nr. 62/1974; după această dată, brevetul de invenție a intrat în domeniul public, întrucât nu a fost reînnoit, astfel că, după expirarea duratei de protecție a titlului, invenția a putut fi exploatată liber, fără a atrage încălcarea vreunor drepturi care erau recunoscute cu caracter exclusiv prin titlul de protecție ori care erau generate de acesta.

Potrivit legii anterioare (art. 38 din Legea nr. 62/1974) sub imperiul căreia a fost eliberat brevetul, recurentul reclamant, în calitate de autor al invenției (în absența unui contract de cercetare încheiat cu Întreprinderea M. astfel cum rezultă din înscrisul de la fila 13 dosar fond) a avut dreptul la o recompensă pe timp de 5 an; în plus, autorul invenției avea și dreptul moral de a fi recunoscut în această calitate, sens în care se constată că acestuia i-a fost emis certificat de inventator – fila 66 dosar primă instanță, sens în care dispunea în mod expres art. 36 din Legea nr. 62/1974.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanțele de fond în mod corect au stabilit premisele soluționării cauzei, în sensul că autorul unei invenții care nu este și titularul brevetului de invenție nu este titular de drepturi de proprietate industrială (accepțiunea de drept de proprietate fiind atrasă și acceptată în doctrină în legătură directă cu dreptul de exploatare exclusivă a invenției sau monopolul de exploatare a invenției), ci, așa cum deja s-a arătat, emiterea brevetului îi conferă drepturi morale personale nepatrimoniale (dreptul la nume care are, la rândul său, o accepțiune largă - dreptul recunoașterea ca autor al invenției, dar și una restrânsă – dreptul de a da invenției numele său) și drepturi patrimoniale în condițiile, limitele și durata prevăzute de lege (dreptul la recompensă); aceste din urmă drepturi patrimoniale însă ale inventatorului care nu este deținătorului titlului de protecție nu au legătură cu cele ale titularului de brevet decurgând din exploatarea invenției; în plus, aceste drepturi patrimoniale ale inventatorului nu au o existență de sine stătătoare, ci sunt sunt accesorii brevetului, cu excepția celor morale (drept personal, exclusiv, inalienabil și imprescriptibil).

În ce privește obiectul cererii de față (având în vedere precizările solicitate recurentului în ședința publică de azi, date fiind susținerile contradictorii ale acestuia pe parcursul soluționării cauzei privind câtimea obiectului, în sensul că, indiferent că acesta solicită recalcularea recompenselor deja încasate ori calculate și neîncasate sau dacă acesta solicită drepturi bănești decurgând din calitatea de inventator pentru toată durata de aplicare a invenției, cel mai târziu până la 16 ianuarie 1988), Înalta Curte constată că, independent de întinderea drepturilor pretinse, decizia recurată se confirmă sub aspectul legalității.

Astfel, instanțele de fond au reținut că prin litigiul declanșat anterior de recurentul reclamant (acțiune pornită pe rolul Tribunalului Prahova la 24 noiembrie 1999) în temeiul art. 66 din Legea nr. 64/1999 (art. 71, în forma actuală a legii), cererea sa a fost respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 101 din 5 aprilie 2000, definitivă prin Decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2001 și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4721 din 19 februarie 2002, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a respins recursul reclamantului.

Ca atare, prin hotărârile judecătorești anterioare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (fost art. 66), în virtutea repunerii în termenul general de prescripție de 3 ani, dacă invenția mai era în cursul duratei de protecție la data intrării în vigoare a legii noi, acesta ar fi fost îndreptățit la negocierea unui contract cu titularul de brevet cu privire la eventualele drepturi bănești decurgând din calitatea sa de inventator; acest drept al recurentului reclamant a fost însă constatat ca prescris prin hotărârire judecătorească irevocabilă; totodată, s-a stabilit și caracterul neîntemeiat al pretențiilor reclamantului în legătură cu exploatarea invenției după expirarea duratei de protecție a brevetului (ulterioară anului 1988). Pe de altă parte, cererea de față a fost generată de adoptarea Legii nr. 214/2008 de modificare a O.U.G.

100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005. Înalta Curte constată că în ce privește temeiul juridic al cererii, anterior menționat, acesta a fost invocat ca atare de reclamant încă de la data formulării cererii de chemare în judecată, înregistrate pe rolul Tribunalului București la 24 iulie 2009; totodată, prin notele de ședință din 6 mai 2010 (fila 111 dosar fond) reclamantul a reluat precizarea temeiului juridic din litigiul anterior (art. 66 din Legea nr. 64/1991), dar a menționat că acțiunea din prezenta cauză este o cerere în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, republ., art. 4 lit. c) și art. 41 din O.U.G. 100/1005, modificată prin legea de aprobare, Lege nr. 280/2005.

În consecință, pretinsa invocare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. ori îmbogățirea fără just temei (sau chiar gestiunea de afaceri), așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, nu corespunde realității, motiv invocat, de altfel, omisso medio direct în recurs, fără a fi supus analizei instanței de apel a cărei decizie este recurată și face obiectul analizei recursului de față; pe de altă parte, simpla invocare a prevederilor dreptului comun nu conducea la analiza cererii pe temeiul răspunderii civile delictuale, dată fiind prioritatea legii speciale (legile în materia brevetelor de invenție – Legea nr. 64/1991, O.U.G. 100/2005, etc.), în aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

Or, adoptarea acestei modificări a O.U.G. 100/2005 prin Legea nr. 214/2008, este cea care a prilejuit recurentului reclamant formularea acestei cereri în instanță și, totodată, constituie o cauză a cererii de chemare în judecată diferită de cea de care s-a prevalat în litigiul anterior, pentru că în caz contrar ar fi operat autoritatea de lucru judecat (efectul negativ) care ar fi împiedicat reluarea dezbaterilor asupra unei chestiuni tranșate cu caracter irevocabil printr-o hotărâre judecătorească anterioară (art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991), cum corect au observat instanțele de fond; ca atare dacă cele două cereri ar fi avut aceeași cauză, obiect și părți era operantă excepția peremptorie a puterii lucrului judecat, prevăzută de art. 166 C. proc.

civ. Analizând aplicarea dispozițiilor art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, se constată că instanța de apel în mod legal a constatat că recurentul reclamant nu se încadrează în termenii normei, întrucât acesta a fost autor al invenției, iar nu titular al brevetului, ceea ce infirmă calitatea lui de titular al unui drept de proprietate industrială; așa cum s-a arătat, titularul brevetului a fost Întreprinderea M. Ploiești, antecesoarea intimatei pârâte din prezenta cauză. Norma invocată prevede și alte condiții de aplicabilitate, însă, cumulative fiind, constatarea neîntrunirii uneia dintre ele face de prisos evaluarea celorlalte cerințe ale textului – exploatarea abuzivă a invenției, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.

Față de înlăturarea temeiului de la art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, nu este necesară o evaluare distinctă a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 214/2008 cu privire la repunerea în termenul de prescripție, cererea reclamantului nefiind respinsă pe calea acestei excepții în raport de acest nou temei juridic. Înalta Curte va înlătura și criticile recurentului privind încălcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), întrucât excede garanțiilor normei europene susținerea recurentului în sensul că o cerere de chemare în judecată, odată formulată pe rolul instanțelor, ar atrage încălcarea dreptului a un proces echitabil ori de câte ori se pronunță o soluție de respingere a ei (fie pe calea unei excepții procesuale, fie pe fond), garanțiile normei fiind pe deplin respectate prin arătarea în cuprinsul deciziei a motivelor de fapt și de drept avute în vedere de instanțe pentru adoptarea soluției.

Nici art. 1 Protocolul 1 nu intră în discuție, întrucât, după aderarea României la C.E.D.O. (1994) recurentul reclamant nu a devenit titularul unui ”bun actual” sau al unui drept de creanță în temeiul căruia să poată pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiului efectiv al unui drept de proprietate, în sensul Convenției, întrucât, așa cum s-a arătat, cererea anterioară adresată instanțelor a fost respinsă ca prescrisă. Înalta Curte constată a fi fără obiect și criticile privind efectul direct al Directivei 2004/48 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, dată fiind împrejurarea că prin O.U.G.

100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005 și modificată prin Legea nr. 218/2008, s-a realizat tocmai transpunerea în dreptul intern a acestei Directive, astfel cum se arată în mod explicit prin art. 21 din Ordonanță. De asemenea, nu va fi analizată nici susținerea recurentului privind aplicarea prioritară a dreptului comunitar (sens în care recurentului invocă dispoziții din Tratatul de la Lisabona, norme cu valoare de principii generale în materia ocrotirii dreptului de proprietate), întrucât asupra acestei chestiuni s-a răspuns deja în evaluarea argumentului privind garanțiile art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.H., împotriva Deciziei nr. 202/ A din 7 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2012.