ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5639/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5639/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă sub nr. 25968/3/2009 la data de 17 iunie 2009, reclamantul M.H. a

solicitat în contradictoriu cu pârâții SC U.M. SA Ploiești și Statul Român, ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună reparația prejudiciului material

și moral suferit de reclamant prin fapta pârâtei SC U.M. SA Ploiești, pentru că

la data privatizării, procesul de judecată era pe rol și prin actul de

transformare a proprietății de stat în proprietate particulară, au fost vândute

atât activele cât și pasivele pârâtului Statul Român, deoarece întreprinderea

aparținea statului, astfel că și drepturile patrimoniale ale reclamantului se

regăseau în bunurile ce au fost privatizate.

În motivarea cererii, s-a arătat de

reclamant că se întemaiază pe dreptul său de proprietate intelectuală provenit

din brevetul de invenție, cu titlul „valvă de compensare”, aparatul cel mai

complex și important din cadrul instalațiilor de comandă hidraulică a

prevenitoarelor de erupție din activitatea de foraj-extracție a petrolului.

Dreptul de autor și dreptul de

inventator (proprietate industrială) formează dreptul de proprietate

intelectuală și, deci, este o formă de proprietate, iar dacă se admite că

principiul proprietății este principalul drept real, se impune să se accepte că

nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o dreaptă despăgubire.

De peste 10 ani, reclamantul s-a

adresat instanțelor judecătorești pentru drepturile patrimoniale minime

prevăzute de lege.

În toate acțiunile sale a îmbrățișat

calea bunei-credințe de interpretare logico-rațională a legilor în aplicarea

lor, atât din punct de vedere moral, cât și patrimonial. Astfel, a ajuns să

compare Legea nr. 64/1991 cu Legea nr. 8/1996 și să ajungă la concluzia că

dreptul de creație intelectuală este legat de persoana autorului și comportă

atribute de ordin moral și patrimonial, indiferent de domeniul în care s-a

produs creația, astfel că, un drept de creație intelectuală nu poate fi

confundat cu un drept de creanță.

Reclamantul s-a prevalat de

dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, corob. cu art. 1890 C. civ., de

unde rezultă în cauză este aplicabil termenul general de prescripție de 30 de

ani.

S-a mai invocat de către reclamant

și dispozițiile Legii nr. 214/2008, act normativ care nu răspunde însă tuturor

acestor problemele, de aceea trebuie să se recurgă la interpretarea legii.

Apariția acestui act normativ, în opinia reclamantului, a făcut posibilă

reluarea acțiunii sale, cu speranța unui proces echitabil.

Toate acțiunile din justiție

promovate anterior de reclamant au fost soluționate pe calea excepției

prescripției dreptului material la acțiune, iar din motive materiale și, mai

ales, de sănătate, nu și-a permis să apeleze la specialiști și experți în

proprietatea industrială.

Reclamantul a menționat că din

primul an de privatizare a societății pârâte, aceasta a avut profituri de

ordinul milioanelor de dolari și din aplicarea invenției sale, dar cu toate

acestea, pârâta a neglijat achitarea datoriilor pe care le avea; s-a mai arătat

că se lasă la aprecierea tribunalului prejudiciul moral ce i se va acorda,

precum și chestiunea recuperării cheltuielilor de judecată.

La data de 01 februarie 2010, pârâta

SC U.M. SA, Ploiești, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii

ca netemeinică și nelegală.

Pârâta a invocat dispozițiile art. 166

C. proc. civ. referitoare la excepția puterii de lucru judecat, deoarece

reclamantul, în anul 1999 a mai acționat-o în judecată, solicitând drepturi

bănești izvorâte din dreptul asupra invenției „valva de compensare”, iar

cererea a fost soluționată conform hotărârilor judecătorești pe care

reclamantul le-a anexat la cererea de chemare în judecată, cu mențiunea că și

Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în această cauză prin Decizia nr. 4721

din 19 februarie 2002, prin care s-a respins ca nefondat recursul

reclamantului.

De asemenea, pârâta a mai invocat și

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, motivat de faptul

că potrivit art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008, titularul dreptului de

proprietate industrială asupra brevetului de invenție este SC U.M. SA Ploiești,

în timp ce reclamantul are calitatea de autor al invenției; în consecință,

acesta nefiind titularul dreptului de proprietate industrială (titularul

brevetului de invenție), nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 4 lit. c) din

Legea nr. 214/2008.

Pe fondul cererii, pârâta a solictat

respingerea cererii ca neîntemeiate.

Prin încheierea de ședință din data

de 09 februarie 2010, tribunalul a respins excepția puterii lucrului judecat,

precum și excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâtă prin

întâmpinare, ca nefondate.

Pentru a dispune astfel, tribunalul

a reținut cu privire la excepția puterii lucrului judecat, că potrivit art. 1201

C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același

obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută

de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Or, în prezenta cauză, reclamantul a

solicitat acordarea drepturilor patrimoniale de proprietate industrială

rezultate din exploatarea invenției al cărei autor este, în temeiul Legii nr. 62/1974,

având ca titular Întreprinderea M. Ploiești, conform certificatului din 21

decembrie 1973 „Valvă de compensare”, în temeiul Legii nr. 214/2008 și al O.U.G.

nr. 100/2005.

Pârâta din cauză a invocat excepția

puterii de lucru judecat, în raport de hotărârile judecătorești prin care s-a

admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și s-a respins ca

fiind prescrisă acțiunea având același ca obiect, respectiv, recalcularea

recompensei, întemeiată în drept pe dispozițiile, art. 66 alin. (2) din Legea nr.

61/1991; astfel, au fost pronunțate: sentința civilă nr. 101 din 03 aprilie 2000

de Tribunalul Prahova, Decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2001 a Curții de

Apel Ploiești, precum și Decizia civilă nr. 4721 din 19 februarie 2002

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a respins

recursul reclamantului.

Tribunalul a mai reținut că obiectul

cererilor deduse judecății este diferit, după cum însăși pârâta a arătat, în

prezenta cauză, solicitându-se totalitatea drepturilor patrimoniale de care

reclamantul poate beneficia, iar în cauza anterioară, acesta l-a constituit

recalcularea recompensei.

De asemenea, și temeiul juridic

invocat este diferit în cele două dosare, cel al prezentei cauze fiind

constituit de norme juridice edictate ulterior primei judecăți, astfel încât,

nu se poate reține că în privina de față ar opera excepția autorității de lucru

judecat, motiv pentru care aceasta a fost respinsă.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului, tribunalul a reținut că, potrivit

dispozițiilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum s-a modificat

prin Legea nr. 214/2008, „persoanele titulare ale unui drept de proprietate

industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de Statul Român și

succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea

invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte

de încălcare a drepturilor acestuia.”

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.

2 din Legea nr. 214/2008, „în raporturile juridice privind persoanele prevăzute

la lit. c) care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune juridică ori

să îndeplinească formalitățile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca

urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de regimul comunist

instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripție sau de

limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acțiune juridică sau de

a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent

dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945.

Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a acestei

legi.”- de 27 octombrie 2008.

De asemenea, tribunalul a reținut

că, din certificatul de inventator rezultă că, reclamantul este autorul

invenției „Valvă de compensare”, astfel încât, nu se poate reține lipsa

calității sale procesuale active; prin urmare, prima instanță a analizat pe

fond pretențiile reclamantului.

La data de 04 mai 2010, reclamantul

a depus la dosar cerere completatoare prin care a învederat că, în aprecierea

sa, calculul economic privind stabilirea drepturilor bănești în înțelesul art. 66

din Legea nr. 64/1991 și a cap. 5 din H.G. 152/92, se referă la obligațiile

statului, reprezentat de unitatea deținătoare de brevet, care a aplicat invenția,

în speță, SC U.M. SA Ploiești, iar aceste obligații bănești sunt restante ca

urmare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege.

Reclamantul a arătat că suma totală

propusă în conformitate cu cap. 5 din H.G. 152/1992, de 4.877.710 lei, dar aceasta

se impune a fi verificată, corectată și completată de un expert în proprietate

industrială, cu atât mai mult pentru stabilirea dobânzii aferente acestei sume,

dar și a impozitului legal datorat.

La data de 06 mai 2010, reclamantul

a depus la dosar note de ședință prin care a arătat că acțiunea promovată se

cere a fi calificată drept o acțiune civilă în despăgubire, întemeiată pe art. 73

alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, și art. 4 lit. c) și 41 din

Legea nr. 280/2005 republicată (fosta O.U.G. 100/2005, modificată prin Legea nr.

214/2008); art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991: „încălcarea prevederilor alin.

(1) și (2) atrage obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit

dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice

ale unității”; art. 4 lit. c) din Legea nr. 280/2005: „Au calitatea de a cere

aplicarea masurilor, procedurilor și repararea daunelor următoarele persoane:

(…) lit. c) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială

protejat printr-un brevet de invenție acordată de statul român și succesorii

lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora

le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet.”.

Pretențiile reclamantului (solicitate

cu titlu de despăgubiri) constituie drepturile bănești în înțelesul art. 66 din

Legea nr. 64/1991 și a capitolului 5 din H.G. nr. 152/1992, de care a fost

lipsit de către deținătoarea brevetului de invenție, pârâta SC U.M. SA.

Reclamantul a prezentat propriul său

calcul pentru determinarea sumei datorate de pârâtă, prevalându-se de

prevederile H.G. nr. 152/1992.

La data de 08 iunie 2010, pârâta SC

U.M. SA, a depus la dosar precizări, arătând că înțelege să invoce excepția

inadmisibilității acțiunii datorită faptului că au fost invocate anumite acte

normative, și anume O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării

drepturilor de proprietate industrială, Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G.

100/2005 și Legea nr. 280/2005 pentru aprobarea O.U.G. 100/2005, care nu sunt

incidente în cauza de față, întrucât ele se referă la un drept de proprietate

industrială protejat.

Brevetul de invenție a fost valabil

și, totodată, protejat în perioada 16 ianuarie 1973 – 16 ianuarie 1988, după

data de 16 ianuarie 1988 acesta devenind de interes public.

Chiar dacă reclamantul a invocat în

acțiunea sa actele normative mai sus menționate, în realitate, pretențiile sale

sunt calculate conform Legii nr. 64/1991 și H.G. nr. 152/1992, motiv pentru

care s-a solicitat respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții,

prevederile art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008 nefiind operante câtă vreme

nu a existat o exploatare abuzivă a invenției sau fără consimțământul acestuia.

Pe fond, pârâta a arătat că

apreciază că drepturile pretinse de reclamant nu pot fi solicitate pe o

perioadă de timp nelimitată, cel puțin sub două aspecte, respectiv, pentru

aceea că brevetul de invenție din 21 decembrie 1973 a fost emis sub incidența

Legii nr. 62/1974, sens în care O.S.I.M. București, prin adresa din 29

decembrie 1979, pct. 2, ultimul alineat face următoarea precizare: „În cazul

invenției Dosar O.S.I.M. nr. 73.516/1973 intitulată „Valvă de compensare” al

cărei autor sunteți, dacă aceasta nu a avut la bază un contract de cercetare,

aveți dreptul la recompensă pe timp de 5 ani în conformitate cu art. 38 din

Legea nr. 62/1974 privind invențiile și inovațiile”.

Prin urmare, textul de lege

limitează la un termen de 5 ani pentru dreptul la recompensă și nu pe o

perioadă nelimitată în timp, iar reclamantul nu a avut încheiat cu pârâta un

contract de cercetare, astfel cum prevedea imperativ art. 38 din legea

anterioară.

Mai mult, s-a arătat că reclamantul

a mai avut același litigiu cu pârâta, în cursul anului 2000, când a revendicat

aceleași pretenții și pe aceeași perioada de timp.

De asemenea, pârâta a solicitat a se

constata că între SC U.M. SA, ca titular al Brevetului de invenție și

reclamant, în calitate de autor al invenției nu s-a încheiat niciun contract

privind drepturile patrimoniale, ceea ce a rezultat cu precădere și din adresa O.S.I.M.

nr. 1854 din 29 decembrie 1978 depusă la dosarul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1011 din 29

iunie 2010, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția

inadmisibilității acțiunii, dar și acțiunea principală.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

Inadmisibilitatea reprezintă acea

situație în care reclamantul fie folosește o cale procesuală care nu îi este

permisă de lege, fie folosește o cale procesuală deschisă de lege, dar într-un

alt scop decât cel avut în vedere de legiuitor.

Prin cererea de chemare în judecată,

completată și precizată, reclamantul a solicitat să se dispună reparația

prejudiciului material și moral suferit prin fapta pârâtei SC U.M. SA Ploiești,

cerere întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 62/1974, având ca titular

Întreprinderea M. Ploiești, conform certificatului nr. 65430 din 21 decembrie 1973,

Valvă de compensare, ale Legii nr. 214/2008 și al O.U.G. nr. 100/2005, acte

normative în vigoare, în temeiul cărora, acesta este în drept să solicite

reparații.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că

pretențiile reclamantului nu sunt întemeiate.

Astfel, s-a reținut că proprietatea

industrială este o instituție juridică, care conferă titularului său – în speță

pârâtei – un drept exclusiv de exploatare a obiectului protejat pe o perioadă

determinată de timp, iar autorului invenției – în speță, reclamantului – îi

conferă drepturi morale.

Brevetul de invenție din 21

decembrie 1973 cu titlul „Valvă de compensare” a fost acordat titularului

Întreprinderea M. din Ploiești – a cărei continuatoare este pârâta în cauza de

față – autorul invenției fiind reclamantul M.H., titlu acordat pe o durată de

15 ani, respectiv cu începere de la data de 16 ianuarie 1973, până la data de

16 ianuarie 1988, după care, nemaifiind reînnoit, a intrat în domeniul public.

După intrarea în vigoare a Legii nr.

64/1991, reclamantul s-a adresat instanțelor de judecată, în anul 1999, pentru

recalcularea recompensei, cerere care i-a fost respinsă ca prescrisă, potrivit

sentinței civile nr. 101 din 03 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Prahova,

definitivă prin Decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2001 a Curții de Apel

Ploiești prin care s-a respins apelul declarat de reclamant.

Pretențiile reclamantului privind

acordarea de drepturi bănești pentru exploatarea invenției după expirarea

duratei de protecție sunt neîntemeiate, aceste aspecte fiind de asemenea,

analizate și prin hotărârile judecătorești menționate, Legea nr. 64/1991

dispunând o repunere în termenul de 3 ani pentru autorii de invenții.

Cum între reclamant și pârâtă nu s-a

încheiat niciun contract prin care să se stabilească condițiile de exploatare a

invenției (potrivit art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată care

prevăd că „drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile

brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data

intrării în vigoare a acestei legi se vor negocia între inventator și unitatea

care a aplicat invenția”, însă, ulterior datei de 16 ianuarie 1988, el nu mai

este îndreptățit să primească recompense pentru invenția realizată.

Tribunalul a mai apreciat că

modificările aduse art. 66 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 prin Legea nr. 203/2002,

în sensul prelungirii la 20 de ani a perioadei de protecție acordate brevetelor

de invenție anterior înregistrate, nu aduc vreo schimbare în privința

drepturilor reclamantului, pentru că respectiva modificare a legii se referă în

mod neechivoc la „brevetele de invenție .acordate anterior intrării în vigoare

a prezentei legi și valide pe teritoriul României", iar nu și la cele care

își încetaseră valabilitatea la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991,

precum cel din speță.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul, criticând hotărârea pentru nelegalitate și

neteimeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 202/ A din 7

iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, apelul reclamantului a fost respins ca

nefondat.

Cât privește acordarea drepturilor

bănești aferente exploatării invenției nr. 65430 în temeiul noii legi –

respectiv O.U.G. nr. 100/2005 si respectiv a Legii nr. 214/2008, instanța de

apel a reținut că apelantul reclamant a indicat dispozițiile art. 2 din lege,

privind prescripția dreptului de a solicita despăgubiri, însă, prioritară este

aplicabilitatea acestor norme, astfle încât este necesar a se verifica, în

prealabil, dacă reclamantul are calitatea de a solicita acordarea

despăgubirilor, conform dispozițiilor art. 4 din lege.

Curtea de apel a apreciat că pentru

a putea opera o nouă repunere în termenul de solicitare a măsurilor

reparatorii, legiuitorul a prevăzut că solicitantul trebuie sa aibă calitatea

de titular al unui drept de proprietate industrială în temeiul unui brevet de

invenție.

Or, în cauză, brevetul de invenție a

fost acordat Întreprinderii M. din Ploiești, a cărei continuatoare este pârâta

din această pricină, reclamantul fiind autorul invenției.

Brevetul de invenție menționat a

fost valabil și a beneficiat de protecție în perioada 1973 - 1988, conform

dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 64/1991, iar după acest moment a intrat în

domeniul public.

Mai mult, dispozițiile art. 4 lit. c)

nu își găsesc aplicabilitatea, atâta vreme cât nu s-a dovedit exploatarea

abuzivă sau fără acordul titularului a invenției acestuia sau respectiv, a

existenței unor fapte de încălcare a drepturilor sale.

Pe de altă parte, din cuprinsul

adresei din 5 august 1978 emisă către O.S.I.M., a rezultat că la data

înregistrării invenției autorul acesteia nu lucra în cadrul serviciului de

proiectare, astfel încât îi erau aplicabile dispozițiile art. 38 din Legea nr. 62/1974

care prevedeau acordarea unor recompense bănești pentru o perioada de cel mult

5 ani.

De asemenea, prevederile art. 40 din

lege nu îi erau aplicabile reclamantului, întrucât acestea presupuneau

existența unor raporturi contractuale între inventator și unitatea care a

aplicat invenția.

Conform referatului întocmit de

„Întreprinderea M. „la 15 iunie 1976, s-a propus acordarea unei recompense

bănești către reclamant, în aplicarea dispozițiilor art. 38 din lege, pentru 5

ani de aplicare a invenției.

După momentul intrării în vigoare a

noii Legi – 64/1991 - reclamantul s-a adresat instanțelor de judecată, în

temeiul dispozițiilor art. 66 și art. 71 alin. 3 din Legea nr. 64/1991, pentru

recalcularea recompensei acordate, cerere care i-a fost respinsă ca prescrisă,

astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 101/2000, definitivă și irevocabilă.

S-a apreciat de instanța de apel că

sub acest aspect, al prescripției extinctive, hotărârea judecătorească se

bucură de putere de lucru judecat, astfel încât, nu se mai impune o nouă

analiză a pretențiilor întemeiate pe dispozițiile art. 71 din lege și, respectiv,

a prevederilor art. 36 din Legea nr. 64/1991, astfel cum nu mai poate face

obiectul unei noi analize nici ipoteza necesitații încheierii unui contract

între reclamant și pârâta, privind aplicarea invenției și calcularea

despăgubirilor solicitate.

În termen legal, împotriva acestei

decizii, reclamantul a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., astfel cum a precizat înainte de dezbaterea pe fond a

recursului, azi, în ședință publică.

cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, motiv de casare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Deși instanța a stabilit o serie de

elemente de incongruență formală a acțiunii, s-a reținut, de asemenea, că

proprietatea industrială e o instituție ce conferă titularului drepturi

exclusive de exploatare pe o perioadă limitată de timp, iar autorului drepturi

morale.

În opinia recurentului, apare

evidentă lipsa examinării corecte a cererii în raport de încadrarea în drept a

acțiunii, căci a solicitat despăgubiri conform dreptului comun, motiv pentru

care a cerut administrarea unei expertize pentru a le determina, însă

instanțele nu au examinat în niciun fel cauzele și faptele ce s-au pretins a

constitui elemente ale delictului civil imputat.

Pârâta îi datorează despăgubiri

întrucât drepturile patrimoniale ale inventatorului (recompensa materială) sunt

instituite de art. 36 din Legea nr. 64/1991, înțelegerea negociată la care face

referire textul fiind doar calea indicată de legiuitor pentru a determina

mărimea ei.

Cu toate acestea, instanțele nu au

avut în vedere caracterizarea juridică a acțiunii făcută de reclamant prin

precizările din mai 2010, pentru că, în caz contrar ar fi trebuit să rețină

următoarele:

Dată fiind preexistența drepturilor

recunoscute de lege pentru titular și pentru inventator, și pe de alta parte,

dată fiind construcția legală a corelației drept al titularului de brevet -

drept al inventatorului, trebuia să se constate că aceste drepturi coexistă

întotdeauna, dacă se realizează dreptul titularului, și dacă inventatorul nu a

renunțat la dreptul său.

Încasarea de către titular a

întregii sume are semnificații ce trebuie analizate în funcție de atitudinea

lui subiectivă (fiind de bună sau de rea credință) ca și de poziția

inventatorului (de desistare/abandon sau de a-și fi cerut drepturile sale); în

raport de aceste constatări, se impuneau următoarele concluzii:

Astfel, dacă s-au făcut încasări de

drepturi de către titularul de brevet și inventatorul a pretins drepturile sale

legale ca parte din prețul încasat, însă titularul nu plătește și nici nu

recunoaște încasarea de preț produs sau redevențe, el se plasează într-o

poziție delictuală, iar răspunderea sa trebuie să se stabilească în baza art. 998-999

C. civ.

Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care reclamantul

cunoaște pe autor și dimensiunea reală a pagubei, ceea ce se realizează în

cadrul procesului în curs (se citează și Cauza Weissman contra României din 26

mai 2006, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului).

luate cu încălcarea esențială a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., astfel cum a rectificat recurentul, azi, în ședință publică.

În dezvoltarea acestei critici,

recurentul învederează că instanțele nu au avut un rol activ în stabilirea

adevărului în cauză, încălcându-se prevederi legale esențiale, precum cele ale art.

129 - 130 C. proc. civ., dar și cele ale art. 167 și următoarele C. proc. civ.,

privind regimul probelor și administrarea lor.

În baza rolului activ reglementat de

art. 129 - 130 C. proc. civ., instanța trebuia să constate că obiectul cererii

privea acordarea de despăgubiri, cerere fundamentată pe ideea de răspundere de

drept comun, respectiv, pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., însă pricina nu a

fost analizată din această perspectivă, deși a reținut elementele ce o

defineau.

Totodată, au fost încălcate

principiile prevederilor din Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European

și a Consiliului din 29 aprilie 2004, dar și art. 6 par. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și pe cel ale art. 1 din Protocolul nr. l la

Convenția europeană.

În speță, instanțele au examinat

cauza limitativ, astfel că s-a evitat analizarea obiectului juridic real al

acțiunii, așa cum a fost indicat de reclamant, în timp ce încadrarea corectă a

situației de fapt deduse judecății este în sarcina instanței de judecată.

Astfel, deși inițial s-au evocat

diverse texte legale ca temei al acțiunii, norme din Legea nr. 64/1991, din O.U.G.

100/2005, modificată prin Legea nr. 280/2005 și prin Legea nr. 214/2008, care

puneau în discuție o răspundere legală bazată pe prevederile acestei legi,

ulterior, reclamantul a făcut precizări care au clarificat intenția sa de a

califica acțiunea ca una bazată pe dreptul comun (998-999 C. civ.).

Astfel, prin precizările de la 6 mai

2010 a arătat că acțiunea este una de despăgubire, întemeiată pe prevederile

dreptului comun, iar celelalte texte au fost invocate ca texte tehnice sau

ajutătoare ori cu titlu de prevederi speciale, cu caracter indicativ; aceasta

rezultă și din insistența cu care reclamantul a cerut ca determinarea

cuantumului să se facă printr-o expertiză, de către un expert în domeniu.

Pe de altă parte, pentru a justifica

soluția de respingere a cererii și a apelului, instanțele au reținut în mod

greșit pe de o parte că, potrivit art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991,

drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate

aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a

acestei legi, se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat

invenția.

Recurentul mai arată că a invocat

aceste norme doar pentru a arăta că o simplă îmbunătățire tehnică dădea dreptul

la un anumit nivel de despăgubire, și nu pentru a indica temeiul juridic al

cererii sale.

Tot în mod eronat instanța a

analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991 și a

reținut, pe de altă parte, că ulterior datei de 16 ianuarie 1988 (data

expirării duratei brevetului), reclamantul nu mai este îndreptățit să primească

recompense pentru invenția realizată, deoarece între reclamant și pârâtă nu s-a

încheiat niciun contract prin care să se stabilească condițiile de exploatare.

În aceste condiții, nu s-a ținut

cont de dispozițiile art. 661 din Legea nr. 64/1991, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 203/2002, în sensul prelungirii la 20 ani a perioadei

de protecție prin brevete. Aceste norme nu aduc vreo modificare în privința

drepturilor reclamantului pentru că respectiva modificare se referă neechivoc

la „brevete de invenție acordate anterior legii și valide pe teritoriul

României”, iar nu la cele ce „își încetaseră valabilitatea pe teritoriul României.”

În altă ordine de idei, recurentul

susține că și în ipoteza în care brevetul era expirat, față de prevederile art.

2 alin. (1) din Legea nr. 214/2008, el trebuie considerat valid; în plus,

drepturile morale nu dispar, iar conversia lor în drepturi patrimoniale este o

chestiune de negociere a cuantumului, nu de existența dreptului însuși.

Încetarea protecției nu înlătură dreptul patrimonial al inventatorului, ci

extinde numărul celor ce pot să beneficieze de invenție, astfel că stingerea

protecției nu înseamnă stingerea drepturilor patrimoniale ale inventatorului.

Drepturile sale patrimoniale derivă

din natura legală a dreptului moral, convertit de lege în drept material

negociabil, prin art. 36 din Legea nr. 64/1991, astfel că, aprecierile contarare

ale instanței trebuie să fie înlăturate.

Recurentul solictă instanței de

recurs să constate că instanța de apel a ignorat prevederile art. 4 lit. a) din

Legea nr. 214/2008, ale art. 1 alin. (2) introdus în O.U.G. 100/2005 prin Legea

nr. 280/2005, ceea ce a condus la încălcarea dreptului său la un proces

echitabil.

În sfârșit, recurentul susține că

soluția în apel este una care nu a analizat criticile aduse sentinței, judecata

mărginindu-se la a confirma constatările primei instanțe, ceea ce este greșit

prin omisiune și insuficiență și constituie o violare a dreptului la un proces

echitabil garantat de art. 6 par. l din C.E.D.O. (Cauza Helle c. Finlandei, 19

decembrie 1997).

În același timp, hotărârile

criticate se plasează în contradicție cu prevederile art. 11-77 și art. 11-120

din Tratatul ce instituie Constituția pentru Europa, care garantează cu efect

deplin din 2009 (după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona), dreptul

fundamental la un proces echitabil și, de asemenea, dreptul de proprietate, în

mod distinct de C.E.D.O. Aceasta impune înlăturarea prevederilor contrare din

reglementările interne, respectiv, din O.U.G. 100/2005 modificată, precum și

din alte acte normative similare, în rezolvarea chestiunilor din cauză, în baza

art. 148 alin. (2) din legea fundamentală.

Recursul formulat este nefondat,

potrivit celor ce succed.

Recurentul reclamant este autor al

invenției „Valvă de compensare”, iar pentru această invenție titular al

brevetului din 21 decembrie 1973 a fost Întrepriderea M. Ploiești, succedată de

intimata pârâtă a cauzei; valabilitatea brevetului a fost de 15 ani și este

cuprinsă între 16 ianuarie 1973 – 16 ianuarie 1988, astfel cum prevedea Legea nr.

62/1974; după această dată, brevetul de invenție a intrat în domeniul public,

întrucât nu a fost reînnoit, astfel că, după expirarea duratei de protecție a

titlului, invenția a putut fi exploatată liber, fără a atrage încălcarea

vreunor drepturi care erau recunoscute cu caracter exclusiv prin titlul de

protecție ori care erau generate de acesta.

Potrivit legii anterioare (art. 38

din Legea nr. 62/1974) sub imperiul căreia a fost eliberat brevetul, recurentul

reclamant, în calitate de autor al invenției (în absența unui contract de

cercetare încheiat cu Întreprinderea M. astfel cum rezultă din înscrisul de la

fila 13 dosar fond) a avut dreptul la o recompensă pe timp de 5 an; în plus,

autorul invenției avea și dreptul moral de a fi recunoscut în această calitate,

sens în care se constată că acestuia i-a fost emis certificat de inventator –

fila 66 dosar primă instanță, sens în care dispunea în mod expres art. 36 din

Legea nr. 62/1974.

În aceste condiții, Înalta Curte

constată că instanțele de fond în mod corect au stabilit premisele soluționării

cauzei, în sensul că autorul unei invenții care nu este și titularul brevetului

de invenție nu este titular de drepturi de proprietate industrială (accepțiunea

de drept de proprietate fiind atrasă și acceptată în doctrină în legătură

directă cu dreptul de exploatare exclusivă a invenției sau monopolul de

exploatare a invenției), ci, așa cum deja s-a arătat, emiterea brevetului îi

conferă drepturi morale personale nepatrimoniale (dreptul la nume care are, la

rândul său, o accepțiune largă - dreptul recunoașterea ca autor al invenției,

dar și una restrânsă – dreptul de a da invenției numele său) și drepturi

patrimoniale în condițiile, limitele și durata prevăzute de lege (dreptul la

recompensă); aceste din urmă drepturi patrimoniale însă ale inventatorului care

nu este deținătorului titlului de protecție nu au legătură cu cele ale

titularului de brevet decurgând din exploatarea invenției; în plus, aceste

drepturi patrimoniale ale inventatorului nu au o existență de sine stătătoare,

ci sunt sunt accesorii brevetului, cu excepția celor morale (drept personal,

exclusiv, inalienabil și imprescriptibil).

În ce privește obiectul cererii de

față (având în vedere precizările solicitate recurentului în ședința publică de

azi, date fiind susținerile contradictorii ale acestuia pe parcursul

soluționării cauzei privind câtimea obiectului, în sensul că, indiferent că

acesta solicită recalcularea recompenselor deja încasate ori calculate și

neîncasate sau dacă acesta solicită drepturi bănești decurgând din calitatea de

inventator pentru toată durata de aplicare a invenției, cel mai târziu până la

16 ianuarie 1988), Înalta Curte constată că, independent de întinderea

drepturilor pretinse, decizia recurată se confirmă sub aspectul legalității.

Astfel, instanțele de fond au

reținut că prin litigiul declanșat anterior de recurentul reclamant (acțiune

pornită pe rolul Tribunalului Prahova la 24 noiembrie 1999) în temeiul art. 66

din Legea nr. 64/1999 (art. 71, în forma actuală a legii), cererea sa a fost

respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 101 din 5 aprilie 2000, definitivă

prin Decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2001 și irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 4721 din 19 februarie 2002, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin care s-a respins recursul reclamantului.

Ca atare, prin hotărârile

judecătorești anterioare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în

aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (fost art. 66),

în virtutea repunerii în termenul general de prescripție de 3 ani, dacă

invenția mai era în cursul duratei de protecție la data intrării în vigoare a

legii noi, acesta ar fi fost îndreptățit la negocierea unui contract cu

titularul de brevet cu privire la eventualele drepturi bănești decurgând din

calitatea sa de inventator; acest drept al recurentului reclamant a fost însă

constatat ca prescris prin hotărârire judecătorească irevocabilă; totodată, s-a

stabilit și caracterul neîntemeiat al pretențiilor reclamantului în legătură cu

exploatarea invenției după expirarea duratei de protecție a brevetului

(ulterioară anului 1988).

Pe de altă parte, cererea de față a

fost generată de adoptarea Legii nr. 214/2008 de modificare a O.U.G. 100/2005,

aprobată prin Legea nr. 280/2005.

Înalta Curte constată că în ce

privește temeiul juridic al cererii, anterior menționat, acesta a fost invocat

ca atare de reclamant încă de la data formulării cererii de chemare în

judecată, înregistrate pe rolul Tribunalului București la 24 iulie 2009;

totodată, prin notele de ședință din 6 mai 2010 (fila 111 dosar fond)

reclamantul a reluat precizarea temeiului juridic din litigiul anterior (art. 66

din Legea nr. 64/1991), dar a menționat că acțiunea din prezenta cauză este o

cerere în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr.

64/1991, republ., art. 4 lit. c) și art. 41 din O.U.G. 100/1005, modificată

prin legea de aprobare, Lege nr. 280/2005.

În consecință, pretinsa invocare a

dispozițiilor art. 998-999 C. civ. ori îmbogățirea fără just temei (sau chiar

gestiunea de afaceri), așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, nu

corespunde realității, motiv invocat, de altfel, omisso medio direct în recurs,

fără a fi supus analizei instanței de apel a cărei decizie este recurată și

face obiectul analizei recursului de față; pe de altă parte, simpla invocare a

prevederilor dreptului comun nu conducea la analiza cererii pe temeiul

răspunderii civile delictuale, dată fiind prioritatea legii speciale (legile în

materia brevetelor de invenție – Legea nr. 64/1991, O.U.G. 100/2005, etc.), în

aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

Or, adoptarea acestei modificări a O.U.G.

100/2005 prin Legea nr. 214/2008, este cea care a prilejuit recurentului

reclamant formularea acestei cereri în instanță și, totodată, constituie o

cauză a cererii de chemare în judecată diferită de cea de care s-a prevalat în

litigiul anterior, pentru că în caz contrar ar fi operat autoritatea de lucru

judecat (efectul negativ) care ar fi împiedicat reluarea dezbaterilor asupra

unei chestiuni tranșate cu caracter irevocabil printr-o hotărâre judecătorească

anterioară (art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991), cum corect au observat

instanțele de fond; ca atare dacă cele două cereri ar fi avut aceeași cauză,

obiect și părți era operantă excepția peremptorie a puterii lucrului judecat,

prevăzută de art. 166 C. proc. civ.

Analizând aplicarea dispozițiilor art.

4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, se constată că instanța de apel în mod legal a

constatat că recurentul reclamant nu se încadrează în termenii normei, întrucât

acesta a fost autor al invenției, iar nu titular al brevetului, ceea ce infirmă

calitatea lui de titular al unui drept de proprietate industrială; așa cum s-a

arătat, titularul brevetului a fost Întreprinderea M. Ploiești, antecesoarea

intimatei pârâte din prezenta cauză.

Norma invocată prevede și alte

condiții de aplicabilitate, însă, cumulative fiind, constatarea neîntrunirii

uneia dintre ele face de prisos evaluarea celorlalte cerințe ale textului –

exploatarea abuzivă a invenției, fără consimțământul titularului sau prin orice

fapte de încălcare a drepturilor acestuia.

Față de înlăturarea temeiului de la art.

4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, nu este necesară o evaluare distinctă a art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 214/2008 cu privire la repunerea în termenul de prescripție,

cererea reclamantului nefiind respinsă pe calea acestei excepții în raport de

acest nou temei juridic.

Înalta Curte va înlătura și

criticile recurentului privind încălcarea dreptului la un proces echitabil (art.

6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), întrucât excede garanțiilor

normei europene susținerea recurentului în sensul că o cerere de chemare în

judecată, odată formulată pe rolul instanțelor, ar atrage încălcarea dreptului

a un proces echitabil ori de câte ori se pronunță o soluție de respingere a ei

(fie pe calea unei excepții procesuale, fie pe fond), garanțiile normei fiind

pe deplin respectate prin arătarea în cuprinsul deciziei a motivelor de fapt și

de drept avute în vedere de instanțe pentru adoptarea soluției.

Nici art. 1 Protocolul 1 nu intră în

discuție, întrucât, după aderarea României la C.E.D.O. (1994) recurentul

reclamant nu a devenit titularul unui ”bun actual” sau al unui drept de creanță

în temeiul căruia să poată pretinde că are speranța legitimă de a obține

beneficiului efectiv al unui drept de proprietate, în sensul Convenției,

întrucât, așa cum s-a arătat, cererea anterioară adresată instanțelor a fost

respinsă ca prescrisă.

Înalta Curte constată a fi fără

obiect și criticile privind efectul direct al Directivei 2004/48 a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 referitoare la

respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, dată fiind împrejurarea că

prin O.U.G. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005 și modificată prin Legea

nr. 218/2008, s-a realizat tocmai transpunerea în dreptul intern a acestei

Directive, astfel cum se arată în mod explicit prin art. 21 din Ordonanță.

De asemenea, nu va fi analizată nici

susținerea recurentului privind aplicarea prioritară a dreptului comunitar

(sens în care recurentului invocă dispoziții din Tratatul de la Lisabona, norme

cu valoare de principii generale în materia ocrotirii dreptului de

proprietate), întrucât asupra acestei chestiuni s-a răspuns deja în evaluarea

argumentului privind garanțiile art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Având în vedere cele anterior

redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul M.H., împotriva Deciziei nr. 202/ A din 7 iulie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 21 septembrie 2012.