ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 832/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 832/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 748 din 07

mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul B.P.N., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat pârâtul la

plata către reclamant a sumei de 100.000 Euro, în echivalent lei la data

plății, reprezentând daune morale și a fost respinsă cererea privind acordarea

daunelor materiale, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței s-au reținut

următoarele:

Din fișa de încarcerare emisă de

Penitenciarul Constanța, copie de pe fișa de încarcerare emisă de Penitenciarul

Târgușor, Mandat de arestare rezultă că reclamantul a fost arestat în perioada

07 mai 1948 – 05 mai 1951 și 06 mai 1951 – 15 mai 1951 în baza sentinței penale

nr. 796 din 09 decembrie 1948 pentru infracțiunea de delict contra ordinii

sociale prevăzute de art. 209 C. pen. Aceasta condamnare a avut caracter

politic, in sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantului i s-au acordat

drepturi bănești in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

În perioada detenției reclamantul a

fost privat de libertate, fiind nevoit să se supună și să respecte un regim

special de detenție, adoptat de către agenții statului român din acea perioadă

pentru persoanele care erau condamnate pentru fapte considerate ca fiind

îndreptate împotriva regimului politic de la acea vreme. De altfel, agresiunile

fizice și psihice exercitate împotriva persoanelor cercetate și condamnate

pentru fapte îndreptate împotriva regimului politic din perioada 1945 – 1989 constituie

un fapt de notorietate publică în prezent, la aproximativ 50-60 de ani de la

data când s-au produs majoritatea condamnărilor de acest gen.

În aceste condiții, Tribunalul a

reținut că suferințele provocate reclamantului în perioada de executare a pedepsei

au fost mult mai intense decât cele firești, derivând din starea privativă de

libertate.

Referitor la daunele

materiale, tribunalul a constatat că acestea nu au fost dovedite, motiv pentru

care au fost respinse.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel pârâtul și Ministerul Public – Parchetul de pe Lângă Tribunalul București.

În motivarea apelului declarat,

pârâtul a invocat Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, solicitând

respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În subsidiar, a solicitat reducerea

cuantumului daunelor morale, avându-se în vedere jurisprudența C.E.D.O. și

reparațiile obținute de reclamant prin Decretul-lege nr. 118/1990.

În motivarea apelului declarat de

Ministerul Public a arătat că este incidentă decizia referitoare la excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010, astfel

că instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de

daune morale.

Prin decizia civilă nr. 160/A din 17

februarie 2011, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelurile declarate de pârât și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul

respingerii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța a reținut următoarele:

Acțiunea a fost introdusă la data de

03 noiembrie 2009 și a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 în

forma în vigoare la acel moment, iar hotărârea primei instanțe a fost

pronunțată la 07 mai 2010.

Prin Decizia nr. 1358/2010,

Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în

considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit.

a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea

Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.

Potrivit art. 11 alin. (3) din legea

nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile și

hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

La soluționarea unui proces în care

nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel

moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite,

în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca

neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea

consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor

produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii

este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor

modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor

efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca

neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile

durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele

constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se

produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară

sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru

satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se

aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât

ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de

uniformă obligativitate pentru toți.

Concluzia celor arătate

este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea

neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul

procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte

în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data

de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în

virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

O asemenea soluție nu încalcă

dispozițiile art. 20 din Constituție care impun necesitatea interpretării

normelor interne în concordanță cu reglementările internaționale, deoarece

acestea sunt aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare)

contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o

normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și

prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în

sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs reclamantul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și

menținerea sentinței de fond.

Arată că instanța de apel a pronunțat

o hotărâre lipsită de temei legal și a aplicat greșit legea, întrucât a luat în

considerare doar dispozițiile deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Susține că deciziile nr. 1354/2010 și

1358/2010 pronunțate de instanța de contencios constituțional se contrazic ”în

mod flagrant”, acestea privând anumite persoane de dreptul la acordarea

daunelor morale.

Arată că deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, însă instanța de apel putea să

discearnă între acestea și să aplice dispozițiile deciziei nr. 1354/2010 ce a

avut în vedere art. 1 pct. 3 din Constituție, care garantează drepturile și

libertățile cetățenilor și nu le suprimă.

Examinând decizia recurată, prin

prisma criticilor formulate ,,ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar si din perspectiva Deciziei nr. 12

din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce vor succede:

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se

poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele

sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17

februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că:

prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie,

situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele

persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei

norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate

fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art.

1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată

de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio

discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în

cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art.

329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul B.P.N. împotriva deciziei civile nr. 160/A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 februarie 2012.