ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5416/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5416/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

"R." SA Craiova a chemat în judecată pe pârâtul M.M.G.A. - A.F.M.

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună

anularea deciziei de impunere din 11 ianuarie 2007, a raportului de inspecție

fiscală din aceeași dată, precum și a deciziei din 7 martie 2007, acte

administrative emise de A.F.M.

Pârâta A.F.M. a

formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei

(Dosar nr. 1210/54/2007).

Curtea de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 189

din 25 mai 2007, a admis în parte acțiunea, a anulat decizia de impunere din 11

ianuarie 2007, raportul de inspecție fiscală din aceeași dată și decizia din 7

martie 2007 emise de A.F.M., cu privire la sumele de 64.667 RON, reprezentând

obligație pentru anul 2002, 101.940 RON, reprezentând dobândă aferentă acestei

obligații, 22.300 RON, cu titlu de penalități aferente acestei obligații,

precum și de 298.884 RON, cu titlu de obligație stabilită pentru anul 2003,

261.843 RON, cu titlu de dobânzi aferente acestei din urmă obligații și 46.866

RON, reprezentând penalități aferente acestei din urmă obligații.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

În raport de

prevederile art. 2 din Legea nr. 73/2000, de cele ale Legii nr. 72/1996 și ale

Legii nr. 500/2002, Fondul pentru Mediu este un fond special extrabugetar, care

nu are același regim cu fondurile bugetare, astfel că, până la intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 196/2005, dreptul A.F.M. de a stabili obligațiile datorate

de agenții economici se prescrie în termen de 3 ani; ca atare, în speță, este

prescris dreptul pentru anii 2001 - 2002, perioadă supusă controlului efectuat

la reclamantă.

În plus, instanța a

avut în vedere faptul că O.G. nr. 11/1996 prevede termenul de prescripție de 3

ani pentru alte creanțe bugetare decât cele provenite din impozite, taxe și

alte contribuții, stabilite potrivit legii.

Curtea a arătat că a

fost stabilită în sarcina reclamantei obligația de plată a contribuției în

procent de 3%, contrar principiului "poluatorul plătește", care s-a

regăsit doar în forma inițială a Legii nr. 73/2002, fiind eliminat ulterior,

prin modificările aduse acestui act normativ prin O.U.G. nr. 93/2001, aprobată

prin Legea nr. 293/2002.

Împotriva acestei

sentințe părțile au declarat recurs.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia

nr. 567 din 14 februarie 2008, a admis recursurile, a casat sentința atacată și

a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele

deciziei, instanța de control judiciar a arătat faptul că organele de control

au stabilit obligații suplimentare în sarcina reclamantei, care au reprezentat

contribuția de 3% și accesoriile aferente, pentru perioada 7 iunie 2002 - 31

august 2006, calculate prin raportul de inspecție fiscală din 11 ianuarie 2007.

Potrivit prevederilor

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, veniturile

acestui fond se constituie, între altele, din cota de 3% din veniturile

încasate de agenții economici colectori sau valorificatori de deșeuri feroase

și neferoase.

Referitor la natura

Fondului pentru Mediu, la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 73/2000, modificată

prin O.U.G. nr. 93/2001, se precizează că acesta se gestionează și se

utilizează în conformitate cu dispozițiile acestei legi și ale Legii nr.

72/1996 privind finanțele publice, astfel că a fost înlăturată formularea

anterioară a legii, care reținea că Fondul avea o natură extrabugetară.

Instanța de control

judiciar a arătat că prevederile Legii nr. 72/1996 și, ulterior, ale Legii nr.

500/2002 s-au aplicat și, respectiv, se aplică, între altele, și bugetelor

fondurilor speciale, precum și bugetelor instituțiilor publice finanțate

integral din venituri proprii.

Înalta Curte a

concluzionat în sensul că Fondul pentru Mediu face parte din bugetul general

consolidat, iar veniturile sale au natura unor venituri bugetare, în înțelesul

dat la art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002, motiv pentru care îi sunt

aplicabile și dispozițiile O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002 privind

colectarea creanțelor bugetare iar, în prezent, prevederile generale ale C. proc.

fisc., care au menționat în mod constant un termen de prescripție de 5 ani

pentru dreptul organelor fiscale de a stabili obligații de același gen în

sarcina contribuabililor.

Ca atare, cauza a

fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând ca instanța să verifice

apărările de fond și pentru perioada în care s-a reținut că ar fi intervenit

prescripția dreptului, dar și să cerceteze motivele invocate în recursul

reclamantei, ca apărări de fond.

În fond după casare,

cauza a fost înregistrată la Curtea Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 1210.3/54/2007.

Reclamanta a depus la

dosar o precizare la acțiunea introductivă de instanță prin care a invocat

excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 73/2000, în sensul încălcării Tratatului Comunității Europene (art.

174 - 176) ce statuează principiul potrivit căruia costurile depoluării sunt

suportate de poluator și nu de cel care depoluează, dar și a Actului Unic

European (art. 130 R alin. (2)) și ale unor Directive ce transpun politica de

mediu adoptată de Comunitate. Reclamanta a susținut că art. 8 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 73/2000, astfel cum era reglementată înainte de apariția O.U.G.

nr. 86/2003, încalcă dispozițiile Declarației de la Rio, adoptată de Conferința

O.N.U. despre mediu și dezvoltare. În consecință, reclamanta a solicitat

înlăturarea aplicării textului de lege indicat și prin prisma respectării

principiului ierarhiei actelor normative, reglementat de Legea nr. 24/2000.

Curtea de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 333

din 1 octombrie 2009, a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Ca urmare a faptul că

în primul ciclu procesual instanța de fond a înlăturat obligațiile fiscale care

reprezentau contribuții la Fondului pentru Mediu ce reveneau în sarcina

reclamantei pe perioada iunie 2002 - 30 septembrie 2003, ca efect al

prescripției de 3 ani, în această fază procesuală, curtea de apel a analizat

susținerile cuprinse în contestația reclamantei doar cu privire la această

perioadă.

Judecătorul fondului

a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă, din care

rezultă faptul că, în perioada iunie 2002 - septembrie 2003, SC "R."

SA Craiova datora A.F.M. suma de 470.975 RON, așa cum a fost consemnată și în

anexa nr. 8 a raportului de inspecție fiscală din 11 ianuarie 2007. Însă,

expertul contabil a apreciat că la această sumă au fost calculate fără bază

legală accesorii de 430.919 RON, din care 362.282 RON dobânzi și 68.637 RON

penalități, rezultând, astfel, o datorie totală de 731.712 RON.

Prima instanță a

considerat că, în mod greșit, expertul contabil a înlăturat din suma datorată

valoarea accesoriilor pe considerentul că Legea nr. 73/2000 - în forma în

vigoare până la data de 2 octombrie 2003 - prevedea doar amenzi în cazul

neplății sumelor datorate, iar nu dobânzi și penalități.

Curtea de apel a

arătat că susținerea reclamantei, în sensul că art. 8 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 73/2000 ar încălca normele comunitare, respectiv art. 174 - 176

Tratatul CE, este nefondată, întrucât în perioada în care prevederile legale

arătate erau în vigoare se aplicau dispozițiile Constituției nerevizuite, care

statuau, în art. 20 alin. (2), prevalența dreptului internațional doar în ceea

ce privește drepturile omului, astfel încât nu exista obligația de a pune în

acord norma internă cu cea comunitară în această materie.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea sa, în

sensul admiterii acțiunii.

În dezvoltarea căii

de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, după cum impun

prevederile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenta a

formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentința atacată:

1) Instanța de fond

nu s-a pronunțat pe toate motivele de anulare a actelor administrative

contestate, ca urmare a interpretării greșite a primei decizii de casare.

Pe acest aspect,

recurenta arată că Înalta Curte a admis și recursul societății, urmând ca

instanța de rejudecare să cerceteze motivele invocate în recurs ca apărări de

fond.

În concret, recurenta

se referă la: încălcarea principiului "poluatorul plătește", în

reglementarea art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000 (înainte de

modificarea textului prin O.U.G. nr. 86/2003); efectuarea inspecției fiscale de

mai multe ori pentru aceeași perioadă; greșita imputare a plății, în sensul că

sumele au fost imputate asupra unor debite stabilite pentru perioada anilor

2002 - 2003.

2) Pe de altă parte,

recurenta a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 93/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 293/15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare).

În opinia recurentei,

textul anterior indicat contravine dispozițiilor art. 11, art. 20 și art. 53

alin. (2) din Constituția României, în forma nerevizuită.

Sub acest aspect,

recurenta consideră că nu se poate reține o situație de impunere echitabilă

dacă subiectul de drept fiscal este obligat să plătească o taxă care înlătură

prejudiciul prezumat de mediu, iar cel care deține bunurile producătoare de

poluare nu are în sarcina sa o asemenea obligație.

Ca atare, recurenta apreciază

că poluatorul este în situația de a nu plăti, iar cel care

"depoluează" este obligat să plătească o taxă stabilită ca o cotă din

veniturile realizate din această activitate.

Această situație

echivalează cu încălcarea oricărui principiu de drept fiscal, ceea ce determină

lipsirea de fundament a impunerii fiscale.

În fine, recurenta

susține că valoarea contribuției și lipsa posibilității de deducere fiscală a

acesteia, ca urmare a inexistenței vreunei reglementări specifice, conduc la

disproporționalitatea sarcinii și la incapacitatea contributivă a celui obligat

la plată.

Pe această idee, au

fost invocate considerentele Deciziei nr. 3/1994 pronunțată de Curtea

Constituțională.

Pe de altă parte,

recurenta a evocat cauza "T. contra României" a Curții Europene a

Drepturilor Omului, dar și principiul 16 al Declarației de la Rio, conform

căruia "poluatorul plătește".

În plus, recurenta

consideră că sunt încălcate dispozițiile art. 11 din Constituție, întrucât,

chiar în condițiile în care nu s-ar reține nerespectarea normelor comunitare,

sunt aplicabile tratatele și convențiile internaționale.

În concepția

recurentei, în ceea ce privește art. 20 din Constituție, este, cel puțin,

discutabil dacă sfera de aplicare a textului în discuție, considerat

neconstituțional, corespunde sintagmei "drepturi și libertăți ale

cetățenilor" sau dacă, altfel spus, este încălcat dreptul de proprietate

prin stabilirea unei astfel de contribuții fiscale cu nerespectarea

dispozițiilor Legii fundamentale.

De asemenea,

recurenta este de părere că, și în situația în care nu s-ar pune problema ca

norma aflată în litigiu să contravină dispozițiilor constituționale, aceasta

trebuie înlăturată de la aplicare pentru motive ce țin de contradicțiile

rezultate din interpretarea actelor normative din dreptul intern. Pornind de la

premisa că este în discuție modalitatea de reglementare și aplicare a unei

sarcini fiscale, trebuie precizat faptul că sunt încălcate principiile

dreptului fiscal, în special, principiul legalității în materie fiscală și

principiul securității juridice.

În opinia recurentei,

acest ultim principiu presupune cel puțin elaborarea unor norme juridice clare

și nu, așa cum este cazul în speță, unor norme contradictorii, care să conducă

la posibilitatea de a fi urmărită și înțeleasă sarcina fiscală ce revine

contribuabilului.

O altă critică a

recurentei se referă la faptul că Garda de Mediu a realizat mai multe

controale, în urma cărora a încheiat procese-verbale, din care rezultă că au

fost plătite integral obligațiile de mediu, în toată această perioadă.

Cu titlu

exemplificativ, este invocat procesul-verbal din 23 august 2006, care

concluzionează, în mod categoric că, la data respectivă, societatea

"figurează cu un plus de 114,61 RON noi, deci, față de A.F.M. nu

înregistrează restanțe nici în ceea ce privește depunerea declarațiilor, nici a

plăților aferente, fără a lua în considerare perioada menționată mai sus."

În plus, recurenta

consideră că, pentru perioada 2003 - 2006, s-a constatat deja de către A.F.M.

că nu există restanțe în privința plăților.

La termenul de

judecată din 7 mai 2010, recurenta-reclamantă a depus la dosar note de ședință

și a precizat faptul că renunță la cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 93/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după

republicare).

În subsidiar, aceeași

parte a solicitat instanței de control judiciar să se pronunțe asupra

recursului de față, cu luarea în considerare a susținerilor realizate în cadrul

excepției de neconstituționalitate anterior arătate ca fiind apărări de fond,

în raport de Decizia nr. XXI/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

La termenul de

judecată din data de 18 iunie 2010, recurenta SC "R." SA a formulat o

cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări

preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fostul

art. 234 TCE), ratificat de România prin Legea nr. 257/2005, și art. 2 din

Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unor declarații, în

baza prevederilor art. 35 parag. 2 din Tratat.

Recurenta a susținut

că cererea de adresare a întrebărilor preliminare este admisibilă, întrucât

sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 267 din Tratatul privind Uniunea

Europeană, și anume: existența unui litigiu pendinte pe rolul Înaltei Curți,

cererea este motivată, oferă toate informațiile necesare și este pertinentă

pentru soluționarea cauzei.

Intimata A.F.M. a

depus la dosar note scrise în care a solicitat respingerea cererii de sesizare

a Curții de la Luxemburg cu întrebările preliminare formulate de recurentă.

La termenul de

judecată din data de 1 octombrie 2010, Înalta Curte a pus în discuția părții

prezente cererea de adresare a întrebărilor preliminare, iar susținerile

acesteia au fost consemnate în practicaua încheierii de ședință de la aceea

dată.

La data de 15

octombrie 2010, Înalta Curte a apreciat că nu se impune sesizarea acestei

instanțe cu întrebările preliminare formulate de recurentă, pentru următoarele

considerente:

Recurenta a formulat

o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele

întrebări preliminare:

- dacă principiul

"poluatorul plătește", reglementat în art. 191 alin. (2) din Tratatul

privind Uniunea Europeană și în art. 15 din Directiva 2006/12/CE, trebuie

interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite

administrației publice să impună o taxă în sarcina întreprinzătorilor privați

care nu desfășoară activități cu efect de poluare a mediului, ci, dimpotrivă,

exercită activități depoluante, de colectare și valorificare de deșeuri,

feroase și neferoase;

- dacă același

principiu se opune reglementării naționale care impune o taxă de tipul celei

anterior descrise, justificat de necesitatea finanțării unui instrument

economico-financiar destinat susținerii și realizării obiectivelor de mediu, în

scopul aderării la Uniunea Europeană, în conformitate cu normele și standardele

de mediu naționale și internaționale;

- dacă Acordul

European din 1 februarie 1993 (art. 70, art. 81, art. 115, art. 117, art. 119)

obligă România la implementarea unei legislații care să respecte principiile și

normele dreptului comunitar în domeniile descrise de Acord, mai ales când

respectivele acte normative sunt justificate de autorități prin satisfacerea

cerințelor de aderare.

Înalta Curte reține

că, potrivit art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fostul art. 234

TCE), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu

titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea

tratatelor;

b) validitatea și

interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau

agențiile Uniunii;

În cazul în care o

asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru,

această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această

privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se

pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o

asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe

naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul

intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o

asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe

judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de

libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.

Ca atare, procedura

hotărârii preliminare, prevăzută de art. 267 din Tratatul privind Uniunea

Europeană (fostul art. 234 TCE), conferă instanțelor naționale mijloacele de a

asigura o interpretare și o aplicare uniformă a acestui drept în toate statele

membre. Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe,

cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor, precum și cu

privire la validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile,

organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Cu alte cuvinte,

această procedură conferă instanțelor naționale dreptul să adreseze întrebări

Curții de Justiție a Uniunii Europene cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul

acestora, iar aceste întrebări trebuie să se refere la interpretarea sau

validitatea unei norme comunitare.

Numai judecătorul

național decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului

pendinte.

În speța de față,

recurenta a solicitat adresarea unor întrebări preliminare Curții de Justiție a

Uniunii Europene, iar instanței îi revine rolul de a aprecia dacă sunt

îndeplinite condițiile impuse de art. 267 din Tratatul privind Uniunea

Europeană.

Instanțele naționale

pot să ceară Curții de la Luxemburg să interpreteze dreptul comunitar, în

contextul motivelor de drept expuse (C-6/64, Costa c. Enel).

Condiția este

îndeplinită în cauză, întrucât s-a pus în discuție interpretarea prevederilor

art. 191 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și art. 15 din

Directiva nr. 2006/12/CE.

Înalta Curte de

Casație și Justiție este autoritate jurisdicțională, în sensul art. 267 din

Tratatul privind Uniunea Europeană, îndreptățită să adreseze întrebări

preliminare.

Sunt îndeplinite

criteriile statuate de instanța europeană: autoritate stabilită prin lege,

permanentă și independentă, cu jurisdicție obligatorie, ale cărei proceduri

implică respectarea principiului contradictorialității, hotărârile pronunțate

sunt obligatorii pentru părți.

Hotărârile pronunțate

de Înalta Curte de Casație și Justiție nu sunt supuse niciunei căi de atac în

dreptul intern.

Instanțele judecătorești

au dreptul de a aprecia pertinența întrebării trimise Curții europene în

soluționarea cauzei aflate pe rol.

În speța de față,

Înalta Curte are de soluționat, în cadrul acestei cereri, o problemă

prealabilă.

Obiectul acțiunii

deduse judecății îl constituie anularea unor acte administrative prin care s-a

stabilit în sarcina de plată a recurentei-reclamante a unor sume reprezentând

obligații la bugetul Fondului pentru Mediu, aferente perioadei 29 iunie 2001 -

31 august 2006.

Ca atare, faptele

sunt anterioare datei de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea

Europeană.

Verificând

jurisprudența Curții de la Luxemburg, Înalta Curte constată că, în cauza Y.

(C-302/04, Y. KFT c. J. V.), instanța a pronunțat o hotărâre preliminară pe

acest aspect.

Astfel, prin

hotărârea din 10 ianuarie 2006, Curtea a apreciat că nu are competența să

interpreteze Tratatul în condițiile în care faptele sunt anterioare aderării

unui stat la Uniunea Europeană.

În cauza anterior

individualizată, instanța maghiară a considerat că este necesară adresarea unei

întrebări preliminare Curții, întrucât Directiva nr. 93/13/CEE, invocată de

părți, fusese transpusă anterior datei aderării la Uniunea Europeană, dar după

intrarea în vigoare a Tratatului de asociere între Ungaria și CEE.

În concret, instanța

maghiară a adresat 3 întrebări preliminare.

Primele două au avut

ca obiect interpretarea Directivei 93/13/CEE.

Prin cea de a treia,

s-a solicitat Curții să răspundă dacă:

"Din punct de

vedere al aplicării dreptului are vreo relevanță faptul că litigiul de fond s-a

născut anterior aderării Republicii Ungare la Uniunea Europeană?”.

Curtea a decis că nu

are competența să răspundă la primele două întrebări.

Instanța europeană a

stabilit că poate interpreta Directiva numai de la data aderării statului la

Uniunea Europeană.

În motivarea

soluției, Curtea a nominalizat cauza A. și W.-A., C-321/1997, Rec. p. I-1355,

parag. 31.

Avându-se în vedere

toate aceste argumente, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată cererea de

sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

În urma controlului

efectuat în perioada 18 septembrie 2006 - 27 noiembrie 2006 cu privire la modul

de evidențiere, calcul și virare a obligațiilor recurentei-reclamante față de

bugetul Fondului pentru Mediu, în intervalul de timp 29 iunie 2002 - 31 august

2006, A.F.M. a constatat că:

- pentru perioada 7

iunie 2002 - 2 octombrie 2002, societatea recurentă datorează o contribuție de

3% din veniturile încasate de agenții economici colectori sau valorificatori de

deșeuri feroase și neferoase, în temeiul Legii nr. 73/2000, cu modificările și

completările aduse prin O.U.G. nr. 93/2001, al prevederilor O.G. nr. 11/1996,

ale Legii nr. 108/1996, ale O.G. nr. 61/2002 și ale O.G. nr. 92/2003;

- pentru perioada 3

octombrie 2002 - 31 august 2006, societatea recurentă datorează o contribuție

de 3% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor feroase și neferoase, în

temeiul Legii nr. 73/2000, cu modificările și completările aduse prin O.U.G.

nr. 86/2003, O.U.G. nr. 96/2005, O.G. nr. 61/2002 și O.G. nr. 92/2003;

Conform acestor

constatări, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală din 11 ianuarie 2007,

prin care s-a reținut că recurenta datorează următoarele sume:

- pentru anul 2002:

64.667 RON, cu titlu de obligații fiscale, 101.940 RON, cu titlu de dobânzi și

penalități în sumă de 22.300 RON;

- pentru anul 2003:

298.884 RON, cu titlu de obligații fiscale, 261.843 RON, cu titlu de dobânzi și

penalități în sumă de 46.866 RON;

- pentru anul 2004:

34.131 RON, cu titlu de obligații fiscale, 19.672 RON, cu titlu de dobânzi și

penalități în sumă de 2.689 RON;

- pentru anul 2005:

88.757 RON, cu titlu de obligații fiscale, 4.387 RON, cu titlu de dobânzi și

penalități în sumă de 4.081 RON;

- pentru anul 2006:

108.248 RON, cu titlu de obligații fiscale și 13.565 RON, cu titlu de dobânzi.

Pe baza raportului de

inspecție fiscală anterior arătat, a fost emisă decizia de impunere din 11

ianuarie 2007, prin care s-a stabilit în sarcina de plată a recurentei

obligații bugetare, pentru perioada 7 iunie 2002 - 31 august 2006, în sumă

totală de 1.111.530 RON, din care:

- 594.687 RON - debit

reprezentând cota de 3% din veniturile încasate de agenții economici

colectori/valorificatori de deșeuri feroase și neferoase, cota de 3% din

veniturile realizate din vânzarea deșeurilor metalice, feroase și neferoase, de

către deținătorii de astfel de deșeuri, contribuția datorată pentru emisiile de

poluanți în atmosferă;

- 516.843 RON -

majorări de întârziere (dobânzi și penalități) - a se vedea Dosar nr.

1210/54/2007.

Prin decizia din 7

martie 2007, A.F.M. a respins contestația administrativă formulată împotriva

deciziei de impunere mai sus indicate (Dosar nr. 1210/54/2007).

Critica recurentei

referitoare la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe toate motivele de

anulare a actelor administrative contestate, ca urmare a interpretării greșite

a primei decizii de casare, este fondată.

Însă, în cauză devin

incidente prevederile art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,

modificată, potrivit cărora când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată

fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această

instanță.

Or, în litigiul de

față a fost pronunțată Decizia nr. 567 din 14 februarie 2008, prin care Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a

admis recursurile, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Așadar, suntem în

prezența unui al doilea recurs care urmează să fie soluționat în sensul

respingerii sale.

Instanța de control

judiciar nu poate primi critica recurentei în sensul că devine incident

principiul "poluatorul plătește", consacrat de Declarația de la Rio

cu privire la mediu și dezvoltare din 1992.

În mod concret,

principiul nr. 16 al acestui document internațional arată că autoritățile naționale

trebuie să facă eforturi pentru a promova internalizarea costurilor pentru

protecția mediului și utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare

abordarea conform căreia, în principiu, poluatorul trebuie să suporte costul

poluării, cu preocuparea cuvenită pentru interesul public și fără a distorsiona

comerțul și investițiile internaționale (a se vedea Dosarul nr. 1210/54/2007).

În acest context,

trebuie remarcat faptul că Declarația de la Rio conține o serie de principii

proclamate de Conferința Organizației Națiunilor Unite despre Mediu și

Dezvoltare, întrunită la Rio de Janiero, între 3 - 14 iunie 1992.

Așadar, acest

instrument internațional nu stabilește decât niște reguli esențiale în materie,

care ar trebui să fie implementate în legislațiile naționale.

Un argument în

sprijinul acestei interpretări este acela al conținutului principiului nr. 16,

anterior amintit.

Cu alte cuvinte,

trebuie subliniat faptul că statele membre ale Organizației Națiunilor Unite ar

trebui să aplice, în principiu, regula "poluatorul plătește" prin

normele interne pe care le adoptă în acest domeniu.

Utilizarea sintagmei

"în principiu" conduce la ideea că statele membre pot stabili și alte

reguli în protecția mediului, cum este și în situația de față.

Mai precis, este

vorba despre o lege specială: art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000,

modificată prin O.U.G. nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare în M. Of. nr. 889 din 9

decembrie 2002), care precizează că veniturile Fondului pentru Mediu se

constituie din: a) o cotă de 3% din veniturile încasate de agenții economici

colectori sau valorificatori de deșeuri feroase și neferoase.

Pe de altă parte,

recurenta a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 93/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după

republicare).

În opinia recurentei,

textul anterior indicat contravine dispozițiilor art. 11, art. 20 și art. 53

alin. (2) din Constituția României, în forma nerevizuită.

Ulterior,

recurenta-reclamantă a depus la dosar note de ședință și a precizat faptul că

renunță la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare).

În subsidiar, aceeași

parte a solicitat instanței de control judiciar să se pronunțe asupra

recursului de față, cu luarea în considerare a susținerilor realizate în cadrul

excepției de neconstituționalitate anterior arătate ca fiind apărări de fond.

Înalta Curte

consideră că cererea recurentei de a se cerceta argumentele care constituie

fundamentul excepției de neconstituționalitate, sub forma unor apărări de fond,

nu poate fi primită, întrucât această echivalează, în realitate, cu

soluționarea excepției de neconstituționalitate, la care partea a renunțat.

În plus, instanța de

control judiciar constată că recurenta, prin apărătorul său, a revenit la

poziția procesuală inițial adoptată, cu ocazia concluziilor orale, la ultimul

termen de judecată, în sensul că a invocat din nou excepția de

neconstituționalitate: instanța de recurs nu a luat-o în considerare, întrucât

a fost formulată la momentul acordării cuvântului pe fondul cererii de recurs,

ceea ce nu poate fi primit.

În altă ordine de

idei, potrivit susținerilor recurentei, inspectorii părții adverse ar fi

trebuit să încalce principiul neretroactivității legii, respectiv să aplice,

pentru perioada 7 iunie 2002 - 2 octombrie 2003, un act normativ care a intrat

ulterior în vigoare, și anume O.U.G. nr. 86/2003, pentru modificarea și completarea

Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, aplicabilă începând cu data de 3

octombrie 2003 (în condițiile în care România nu era stat membru al Uniunii

Europene, la acea dată).

De menționat faptul

că, pentru perioada anterior arătată, s-au aplicat prevederile legale în

vigoare la acel moment, respectiv:

- art. I pct. 4 din

Legea nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001;

- art. 8 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, republicată.

Pe de altă parte,

Înalta Curte consideră că este nefondată și critica referitoare la faptul că

inspecția fiscală s-a efectuat de mai multe ori pentru aceeași perioadă, ceea

ce contravine art. 103 alin. (3) C. proc. fisc.

Pe acest aspect,

instanța de control judiciar constată că A.F.M. este singura instituție

abilitată să efectueze inspecție fiscală cu privire la obligațiile aferente

Fondului pentru Mediu, neexistând nicio reglementare legală prin care să se

stabilească în sarcina altei instituții a statului atribuții în acest domeniu.

De asemenea, este

nefondată critica recurentei în legătură cu greșita imputare a plății, în

sensul că sumele au fost imputate asupra unor debite stabilite pentru perioada

anilor 2002 - 2003, întrucât partea în cauză a făcut doar niște afirmații, fără

să indice în concret temeiurile legale avute în vedere.

În consecință, din

cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate criticile recurentei, ce pot fi

subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar, în

speță, nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel

încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.,

raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ,

modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC "R." SA Craiova împotriva Sentinței nr. 333 din 1

octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2010.