ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5416/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC "R." SA Craiova a chemat în judecată pe pârâtul M.M.G.A. - A.F.M. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea deciziei de impunere din 11 ianuarie 2007, a raportului de inspecție fiscală din aceeași dată, precum și a deciziei din 7 martie 2007, acte administrative emise de A.F.M. Pârâta A.F.M. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei (Dosar nr. 1210/54/2007).

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 189 din 25 mai 2007, a admis în parte acțiunea, a anulat decizia de impunere din 11 ianuarie 2007, raportul de inspecție fiscală din aceeași dată și decizia din 7 martie 2007 emise de A.F.M., cu privire la sumele de 64.667 RON, reprezentând obligație pentru anul 2002, 101.940 RON, reprezentând dobândă aferentă acestei obligații, 22.300 RON, cu titlu de penalități aferente acestei obligații, precum și de 298.884 RON, cu titlu de obligație stabilită pentru anul 2003, 261.843 RON, cu titlu de dobânzi aferente acestei din urmă obligații și 46.866 RON, reprezentând penalități aferente acestei din urmă obligații.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: În raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 73/2000, de cele ale Legii nr. 72/1996 și ale Legii nr. 500/2002, Fondul pentru Mediu este un fond special extrabugetar, care nu are același regim cu fondurile bugetare, astfel că, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 196/2005, dreptul A.F.M. de a stabili obligațiile datorate de agenții economici se prescrie în termen de 3 ani; ca atare, în speță, este prescris dreptul pentru anii 2001 - 2002, perioadă supusă controlului efectuat la reclamantă. În plus, instanța a avut în vedere faptul că O.G. nr. 11/1996 prevede termenul de prescripție de 3 ani pentru alte creanțe bugetare decât cele provenite din impozite, taxe și alte contribuții, stabilite potrivit legii.

Curtea a arătat că a fost stabilită în sarcina reclamantei obligația de plată a contribuției în procent de 3%, contrar principiului "poluatorul plătește", care s-a regăsit doar în forma inițială a Legii nr. 73/2002, fiind eliminat ulterior, prin modificările aduse acestui act normativ prin O.U.G. nr. 93/2001, aprobată prin Legea nr. 293/2002. Împotriva acestei sentințe părțile au declarat recurs. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 567 din 14 februarie 2008, a admis recursurile, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei, instanța de control judiciar a arătat faptul că organele de control au stabilit obligații suplimentare în sarcina reclamantei, care au reprezentat contribuția de 3% și accesoriile aferente, pentru perioada 7 iunie 2002 - 31 august 2006, calculate prin raportul de inspecție fiscală din 11 ianuarie 2007. Potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, veniturile acestui fond se constituie, între altele, din cota de 3% din veniturile încasate de agenții economici colectori sau valorificatori de deșeuri feroase și neferoase. Referitor la natura Fondului pentru Mediu, la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G.

nr. 93/2001, se precizează că acesta se gestionează și se utilizează în conformitate cu dispozițiile acestei legi și ale Legii nr. 72/1996 privind finanțele publice, astfel că a fost înlăturată formularea anterioară a legii, care reținea că Fondul avea o natură extrabugetară. Instanța de control judiciar a arătat că prevederile Legii nr. 72/1996 și, ulterior, ale Legii nr. 500/2002 s-au aplicat și, respectiv, se aplică, între altele, și bugetelor fondurilor speciale, precum și bugetelor instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii. Înalta Curte a concluzionat în sensul că Fondul pentru Mediu face parte din bugetul general consolidat, iar veniturile sale au natura unor venituri bugetare, în înțelesul dat la art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002, motiv pentru care îi sunt aplicabile și dispozițiile O.G.

nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare iar, în prezent, prevederile generale ale C. proc. fisc., care au menționat în mod constant un termen de prescripție de 5 ani pentru dreptul organelor fiscale de a stabili obligații de același gen în sarcina contribuabililor. Ca atare, cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând ca instanța să verifice apărările de fond și pentru perioada în care s-a reținut că ar fi intervenit prescripția dreptului, dar și să cerceteze motivele invocate în recursul reclamantei, ca apărări de fond. În fond după casare, cauza a fost înregistrată la Curtea Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1210.3/54/2007.

Reclamanta a depus la dosar o precizare la acțiunea introductivă de instanță prin care a invocat excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, în sensul încălcării Tratatului Comunității Europene (art. 174 - 176) ce statuează principiul potrivit căruia costurile depoluării sunt suportate de poluator și nu de cel care depoluează, dar și a Actului Unic European (art. 130 R alin. (2)) și ale unor Directive ce transpun politica de mediu adoptată de Comunitate. Reclamanta a susținut că art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, astfel cum era reglementată înainte de apariția O.U.G. nr. 86/2003, încalcă dispozițiile Declarației de la Rio, adoptată de Conferința O.N.U.

despre mediu și dezvoltare. În consecință, reclamanta a solicitat înlăturarea aplicării textului de lege indicat și prin prisma respectării principiului ierarhiei actelor normative, reglementat de Legea nr. 24/2000. Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 333 din 1 octombrie 2009, a respins acțiunea reclamantei. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Ca urmare a faptul că în primul ciclu procesual instanța de fond a înlăturat obligațiile fiscale care reprezentau contribuții la Fondului pentru Mediu ce reveneau în sarcina reclamantei pe perioada iunie 2002 - 30 septembrie 2003, ca efect al prescripției de 3 ani, în această fază procesuală, curtea de apel a analizat susținerile cuprinse în contestația reclamantei doar cu privire la această perioadă.

Judecătorul fondului a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă, din care rezultă faptul că, în perioada iunie 2002 - septembrie 2003, SC "R." SA Craiova datora A.F.M. suma de 470.975 RON, așa cum a fost consemnată și în anexa nr. 8 a raportului de inspecție fiscală din 11 ianuarie 2007. Însă, expertul contabil a apreciat că la această sumă au fost calculate fără bază legală accesorii de 430.919 RON, din care 362.282 RON dobânzi și 68.637 RON penalități, rezultând, astfel, o datorie totală de 731.712 RON. Prima instanță a considerat că, în mod greșit, expertul contabil a înlăturat din suma datorată valoarea accesoriilor pe considerentul că Legea nr. 73/2000 - în forma în vigoare până la data de 2 octombrie 2003 - prevedea doar amenzi în cazul neplății sumelor datorate, iar nu dobânzi și penalități.

Curtea de apel a arătat că susținerea reclamantei, în sensul că art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000 ar încălca normele comunitare, respectiv art. 174 - 176 Tratatul CE, este nefondată, întrucât în perioada în care prevederile legale arătate erau în vigoare se aplicau dispozițiile Constituției nerevizuite, care statuau, în art. 20 alin. (2), prevalența dreptului internațional doar în ceea ce privește drepturile omului, astfel încât nu exista obligația de a pune în acord norma internă cu cea comunitară în această materie. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii. În dezvoltarea căii de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, după cum impun prevederile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentința atacată: 1) Instanța de fond nu s-a pronunțat pe toate motivele de anulare a actelor administrative contestate, ca urmare a interpretării greșite a primei decizii de casare. Pe acest aspect, recurenta arată că Înalta Curte a admis și recursul societății, urmând ca instanța de rejudecare să cerceteze motivele invocate în recurs ca apărări de fond. În concret, recurenta se referă la: încălcarea principiului "poluatorul plătește", în reglementarea art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000 (înainte de modificarea textului prin O.U.G.

nr. 86/2003); efectuarea inspecției fiscale de mai multe ori pentru aceeași perioadă; greșita imputare a plății, în sensul că sumele au fost imputate asupra unor debite stabilite pentru perioada anilor 2002 - 2003. 2) Pe de altă parte, recurenta a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293/15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare). În opinia recurentei, textul anterior indicat contravine dispozițiilor art. 11, art. 20 și art. 53 alin. (2) din Constituția României, în forma nerevizuită. Sub acest aspect, recurenta consideră că nu se poate reține o situație de impunere echitabilă dacă subiectul de drept fiscal este obligat să plătească o taxă care înlătură prejudiciul prezumat de mediu, iar cel care deține bunurile producătoare de poluare nu are în sarcina sa o asemenea obligație.

Ca atare, recurenta apreciază că poluatorul este în situația de a nu plăti, iar cel care "depoluează" este obligat să plătească o taxă stabilită ca o cotă din veniturile realizate din această activitate. Această situație echivalează cu încălcarea oricărui principiu de drept fiscal, ceea ce determină lipsirea de fundament a impunerii fiscale. În fine, recurenta susține că valoarea contribuției și lipsa posibilității de deducere fiscală a acesteia, ca urmare a inexistenței vreunei reglementări specifice, conduc la disproporționalitatea sarcinii și la incapacitatea contributivă a celui obligat la plată. Pe această idee, au fost invocate considerentele Deciziei nr. 3/1994 pronunțată de Curtea Constituțională.

Pe de altă parte, recurenta a evocat cauza "T. contra României" a Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și principiul 16 al Declarației de la Rio, conform căruia "poluatorul plătește". În plus, recurenta consideră că sunt încălcate dispozițiile art. 11 din Constituție, întrucât, chiar în condițiile în care nu s-ar reține nerespectarea normelor comunitare, sunt aplicabile tratatele și convențiile internaționale. În concepția recurentei, în ceea ce privește art. 20 din Constituție, este, cel puțin, discutabil dacă sfera de aplicare a textului în discuție, considerat neconstituțional, corespunde sintagmei "drepturi și libertăți ale cetățenilor" sau dacă, altfel spus, este încălcat dreptul de proprietate prin stabilirea unei astfel de contribuții fiscale cu nerespectarea dispozițiilor Legii fundamentale.

De asemenea, recurenta este de părere că, și în situația în care nu s-ar pune problema ca norma aflată în litigiu să contravină dispozițiilor constituționale, aceasta trebuie înlăturată de la aplicare pentru motive ce țin de contradicțiile rezultate din interpretarea actelor normative din dreptul intern. Pornind de la premisa că este în discuție modalitatea de reglementare și aplicare a unei sarcini fiscale, trebuie precizat faptul că sunt încălcate principiile dreptului fiscal, în special, principiul legalității în materie fiscală și principiul securității juridice. În opinia recurentei, acest ultim principiu presupune cel puțin elaborarea unor norme juridice clare și nu, așa cum este cazul în speță, unor norme contradictorii, care să conducă la posibilitatea de a fi urmărită și înțeleasă sarcina fiscală ce revine contribuabilului.

O altă critică a recurentei se referă la faptul că Garda de Mediu a realizat mai multe controale, în urma cărora a încheiat procese-verbale, din care rezultă că au fost plătite integral obligațiile de mediu, în toată această perioadă. Cu titlu exemplificativ, este invocat procesul-verbal din 23 august 2006, care concluzionează, în mod categoric că, la data respectivă, societatea "figurează cu un plus de 114,61 RON noi, deci, față de A.F.M. nu înregistrează restanțe nici în ceea ce privește depunerea declarațiilor, nici a plăților aferente, fără a lua în considerare perioada menționată mai sus." În plus, recurenta consideră că, pentru perioada 2003 - 2006, s-a constatat deja de către A.F.M. că nu există restanțe în privința plăților.

La termenul de judecată din 7 mai 2010, recurenta-reclamantă a depus la dosar note de ședință și a precizat faptul că renunță la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare). În subsidiar, aceeași parte a solicitat instanței de control judiciar să se pronunțe asupra recursului de față, cu luarea în considerare a susținerilor realizate în cadrul excepției de neconstituționalitate anterior arătate ca fiind apărări de fond, în raport de Decizia nr. XXI/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul de judecată din data de 18 iunie 2010, recurenta SC "R." SA a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fostul art. 234 TCE), ratificat de România prin Legea nr. 257/2005, și art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unor declarații, în baza prevederilor art. 35 parag. 2 din Tratat. Recurenta a susținut că cererea de adresare a întrebărilor preliminare este admisibilă, întrucât sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană, și anume: existența unui litigiu pendinte pe rolul Înaltei Curți, cererea este motivată, oferă toate informațiile necesare și este pertinentă pentru soluționarea cauzei.

Intimata A.F.M. a depus la dosar note scrise în care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții de la Luxemburg cu întrebările preliminare formulate de recurentă. La termenul de judecată din data de 1 octombrie 2010, Înalta Curte a pus în discuția părții prezente cererea de adresare a întrebărilor preliminare, iar susținerile acesteia au fost consemnate în practicaua încheierii de ședință de la aceea dată.

La data de 15 octombrie 2010, Înalta Curte a apreciat că nu se impune sesizarea acestei instanțe cu întrebările preliminare formulate de recurentă, pentru următoarele considerente: Recurenta a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare: - dacă principiul "poluatorul plătește", reglementat în art. 191 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și în art. 15 din Directiva 2006/12/CE, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite administrației publice să impună o taxă în sarcina întreprinzătorilor privați care nu desfășoară activități cu efect de poluare a mediului, ci, dimpotrivă, exercită activități depoluante, de colectare și valorificare de deșeuri, feroase și neferoase; - dacă același principiu se opune reglementării naționale care impune o taxă de tipul celei anterior descrise, justificat de necesitatea finanțării unui instrument economico-financiar destinat susținerii și realizării obiectivelor de mediu, în scopul aderării la Uniunea Europeană, în conformitate cu normele și standardele de mediu naționale și internaționale; - dacă Acordul European din 1 februarie 1993 (art. 70, art. 81, art. 115, art. 117, art. 119) obligă România la implementarea unei legislații care să respecte principiile și normele dreptului comunitar în domeniile descrise de Acord,

mai ales când respectivele acte normative sunt justificate de autorități prin satisfacerea cerințelor de aderare. Înalta Curte reține că, potrivit art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fostul art. 234 TCE), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen. Ca atare, procedura hotărârii preliminare, prevăzută de art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fostul art. 234 TCE), conferă instanțelor naționale mijloacele de a asigura o interpretare și o aplicare uniformă a acestui drept în toate statele membre.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor, precum și cu privire la validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Cu alte cuvinte, această procedură conferă instanțelor naționale dreptul să adreseze întrebări Curții de Justiție a Uniunii Europene cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, iar aceste întrebări trebuie să se refere la interpretarea sau validitatea unei norme comunitare. Numai judecătorul național decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului pendinte. În speța de față, recurenta a solicitat adresarea unor întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar instanței îi revine rolul de a aprecia dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Instanțele naționale pot să ceară Curții de la Luxemburg să interpreteze dreptul comunitar, în contextul motivelor de drept expuse (C-6/64, Costa c. Enel). Condiția este îndeplinită în cauză, întrucât s-a pus în discuție interpretarea prevederilor art. 191 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și art. 15 din Directiva nr. 2006/12/CE. Înalta Curte de Casație și Justiție este autoritate jurisdicțională, în sensul art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană, îndreptățită să adreseze întrebări preliminare. Sunt îndeplinite criteriile statuate de instanța europeană: autoritate stabilită prin lege, permanentă și independentă, cu jurisdicție obligatorie, ale cărei proceduri implică respectarea principiului contradictorialității, hotărârile pronunțate sunt obligatorii pentru părți.

Hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nu sunt supuse niciunei căi de atac în dreptul intern. Instanțele judecătorești au dreptul de a aprecia pertinența întrebării trimise Curții europene în soluționarea cauzei aflate pe rol. În speța de față, Înalta Curte are de soluționat, în cadrul acestei cereri, o problemă prealabilă. Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie anularea unor acte administrative prin care s-a stabilit în sarcina de plată a recurentei-reclamante a unor sume reprezentând obligații la bugetul Fondului pentru Mediu, aferente perioadei 29 iunie 2001 - 31 august 2006. Ca atare, faptele sunt anterioare datei de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană.

Verificând jurisprudența Curții de la Luxemburg, Înalta Curte constată că, în cauza Y. (C-302/04, Y. KFT c. J. V.), instanța a pronunțat o hotărâre preliminară pe acest aspect. Astfel, prin hotărârea din 10 ianuarie 2006, Curtea a apreciat că nu are competența să interpreteze Tratatul în condițiile în care faptele sunt anterioare aderării unui stat la Uniunea Europeană. În cauza anterior individualizată, instanța maghiară a considerat că este necesară adresarea unei întrebări preliminare Curții, întrucât Directiva nr. 93/13/CEE, invocată de părți, fusese transpusă anterior datei aderării la Uniunea Europeană, dar după intrarea în vigoare a Tratatului de asociere între Ungaria și CEE. În concret, instanța maghiară a adresat 3 întrebări preliminare.

Primele două au avut ca obiect interpretarea Directivei 93/13/CEE. Prin cea de a treia, s-a solicitat Curții să răspundă dacă: "Din punct de vedere al aplicării dreptului are vreo relevanță faptul că litigiul de fond s-a născut anterior aderării Republicii Ungare la Uniunea Europeană?”. Curtea a decis că nu are competența să răspundă la primele două întrebări. Instanța europeană a stabilit că poate interpreta Directiva numai de la data aderării statului la Uniunea Europeană. În motivarea soluției, Curtea a nominalizat cauza A. și W.-A., C-321/1997, Rec. p. I-1355, parag. 31. Avându-se în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. În urma controlului efectuat în perioada 18 septembrie 2006 - 27 noiembrie 2006 cu privire la modul de evidențiere, calcul și virare a obligațiilor recurentei-reclamante față de bugetul Fondului pentru Mediu, în intervalul de timp 29 iunie 2002 - 31 august 2006, A.F.M. a constatat că: - pentru perioada 7 iunie 2002 - 2 octombrie 2002, societatea recurentă datorează o contribuție de 3% din veniturile încasate de agenții economici colectori sau valorificatori de deșeuri feroase și neferoase, în temeiul Legii nr. 73/2000, cu modificările și completările aduse prin O.U.G.

nr. 93/2001, al prevederilor O.G. nr. 11/1996, ale Legii nr. 108/1996, ale O.G. nr. 61/2002 și ale O.G. nr. 92/2003; - pentru perioada 3 octombrie 2002 - 31 august 2006, societatea recurentă datorează o contribuție de 3% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor feroase și neferoase, în temeiul Legii nr. 73/2000, cu modificările și completările aduse prin O.U.G. nr. 86/2003, O.U.G. nr. 96/2005, O.G. nr. 61/2002 și O.G.

nr. 92/2003; Conform acestor constatări, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală din 11 ianuarie 2007, prin care s-a reținut că recurenta datorează următoarele sume: - pentru anul 2002: 64.667 RON, cu titlu de obligații fiscale, 101.940 RON, cu titlu de dobânzi și penalități în sumă de 22.300 RON; - pentru anul 2003: 298.884 RON, cu titlu de obligații fiscale, 261.843 RON, cu titlu de dobânzi și penalități în sumă de 46.866 RON; - pentru anul 2004: 34.131 RON, cu titlu de obligații fiscale, 19.672 RON, cu titlu de dobânzi și penalități în sumă de 2.689 RON; - pentru anul 2005: 88.757 RON, cu titlu de obligații fiscale, 4.387 RON, cu titlu de dobânzi și penalități în sumă de 4.081 RON; - pentru anul 2006: 108.248 RON, cu titlu de obligații fiscale și 13.565 RON, cu titlu de dobânzi.

Pe baza raportului de inspecție fiscală anterior arătat, a fost emisă decizia de impunere din 11 ianuarie 2007, prin care s-a stabilit în sarcina de plată a recurentei obligații bugetare, pentru perioada 7 iunie 2002 - 31 august 2006, în sumă totală de 1.111.530 RON, din care: - 594.687 RON - debit reprezentând cota de 3% din veniturile încasate de agenții economici colectori/valorificatori de deșeuri feroase și neferoase, cota de 3% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor metalice, feroase și neferoase, de către deținătorii de astfel de deșeuri, contribuția datorată pentru emisiile de poluanți în atmosferă; - 516.843 RON - majorări de întârziere (dobânzi și penalități) - a se vedea Dosar nr. 1210/54/2007.

Prin decizia din 7 martie 2007, A.F.M. a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere mai sus indicate (Dosar nr. 1210/54/2007). Critica recurentei referitoare la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe toate motivele de anulare a actelor administrative contestate, ca urmare a interpretării greșite a primei decizii de casare, este fondată. Însă, în cauză devin incidente prevederile art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. Or, în litigiul de față a fost pronunțată Decizia nr. 567 din 14 februarie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Așadar, suntem în prezența unui al doilea recurs care urmează să fie soluționat în sensul respingerii sale. Instanța de control judiciar nu poate primi critica recurentei în sensul că devine incident principiul "poluatorul plătește", consacrat de Declarația de la Rio cu privire la mediu și dezvoltare din 1992. În mod concret, principiul nr. 16 al acestui document internațional arată că autoritățile naționale trebuie să facă eforturi pentru a promova internalizarea costurilor pentru protecția mediului și utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare abordarea conform căreia, în principiu, poluatorul trebuie să suporte costul poluării, cu preocuparea cuvenită pentru interesul public și fără a distorsiona comerțul și investițiile internaționale (a se vedea Dosarul nr. 1210/54/2007).

În acest context, trebuie remarcat faptul că Declarația de la Rio conține o serie de principii proclamate de Conferința Organizației Națiunilor Unite despre Mediu și Dezvoltare, întrunită la Rio de Janiero, între 3 - 14 iunie 1992. Așadar, acest instrument internațional nu stabilește decât niște reguli esențiale în materie, care ar trebui să fie implementate în legislațiile naționale. Un argument în sprijinul acestei interpretări este acela al conținutului principiului nr. 16, anterior amintit. Cu alte cuvinte, trebuie subliniat faptul că statele membre ale Organizației Națiunilor Unite ar trebui să aplice, în principiu, regula "poluatorul plătește" prin normele interne pe care le adoptă în acest domeniu.

Utilizarea sintagmei "în principiu" conduce la ideea că statele membre pot stabili și alte reguli în protecția mediului, cum este și în situația de față. Mai precis, este vorba despre o lege specială: art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare în M. Of. nr. 889 din 9 decembrie 2002), care precizează că veniturile Fondului pentru Mediu se constituie din: a) o cotă de 3% din veniturile încasate de agenții economici colectori sau valorificatori de deșeuri feroase și neferoase. Pe de altă parte, recurenta a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G.

nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare). În opinia recurentei, textul anterior indicat contravine dispozițiilor art. 11, art. 20 și art. 53 alin. (2) din Constituția României, în forma nerevizuită. Ulterior, recurenta-reclamantă a depus la dosar note de ședință și a precizat faptul că renunță la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare). În subsidiar, aceeași parte a solicitat instanței de control judiciar să se pronunțe asupra recursului de față, cu luarea în considerare a susținerilor realizate în cadrul excepției de neconstituționalitate anterior arătate ca fiind apărări de fond.

Înalta Curte consideră că cererea recurentei de a se cerceta argumentele care constituie fundamentul excepției de neconstituționalitate, sub forma unor apărări de fond, nu poate fi primită, întrucât această echivalează, în realitate, cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, la care partea a renunțat. În plus, instanța de control judiciar constată că recurenta, prin apărătorul său, a revenit la poziția procesuală inițial adoptată, cu ocazia concluziilor orale, la ultimul termen de judecată, în sensul că a invocat din nou excepția de neconstituționalitate: instanța de recurs nu a luat-o în considerare, întrucât a fost formulată la momentul acordării cuvântului pe fondul cererii de recurs, ceea ce nu poate fi primit.

În altă ordine de idei, potrivit susținerilor recurentei, inspectorii părții adverse ar fi trebuit să încalce principiul neretroactivității legii, respectiv să aplice, pentru perioada 7 iunie 2002 - 2 octombrie 2003, un act normativ care a intrat ulterior în vigoare, și anume O.U.G. nr. 86/2003, pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, aplicabilă începând cu data de 3 octombrie 2003 (în condițiile în care România nu era stat membru al Uniunii Europene, la acea dată). De menționat faptul că, pentru perioada anterior arătată, s-au aplicat prevederile legale în vigoare la acel moment, respectiv: - art. I pct. 4 din Legea nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G.

nr. 93/2001; - art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, republicată. Pe de altă parte, Înalta Curte consideră că este nefondată și critica referitoare la faptul că inspecția fiscală s-a efectuat de mai multe ori pentru aceeași perioadă, ceea ce contravine art. 103 alin. (3) C. proc. fisc. Pe acest aspect, instanța de control judiciar constată că A.F.M. este singura instituție abilitată să efectueze inspecție fiscală cu privire la obligațiile aferente Fondului pentru Mediu, neexistând nicio reglementare legală prin care să se stabilească în sarcina altei instituții a statului atribuții în acest domeniu. De asemenea, este nefondată critica recurentei în legătură cu greșita imputare a plății, în sensul că sumele au fost imputate asupra unor debite stabilite pentru perioada anilor 2002 - 2003, întrucât partea în cauză a făcut doar niște afirmații, fără să indice în concret temeiurile legale avute în vedere.

În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate criticile recurentei, ce pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar, în speță, nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC "R." SA Craiova împotriva Sentinței nr. 333 din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2010.