ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3226/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3226/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 12 ianuarie 2011, reclamanții D.V.V. și B.G. au

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru

Restituirea Proprietăților, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în

Numerar, obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 56.384,36 lei

cu titlu de despăgubiri, conform Deciziei nr. 6598 din 30 iunie 2009 a CCSD.

În

motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că, urmare a derulării

procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005, a

fost emisă de către CCSD decizia susmenționată, prin care a fost emis titlul de

despăgubire în cuantum de 56.384,36 lei în favoarea reclamanților.

Drept

urmare, reclamanții au optat pentru primirea despăgubirilor în numerar, însă de

la data de 26 octombrie 2009, data exercitării dreptului de opțiune și până la

promovarea acțiunii, nu li s-a efectuat nicio plată și nici nu au fost

înștiințați asupra stadiului în care se află solicitarea lor de plată în

numerar.

Prin

întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 14 iunie 2011, pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția

prematurității acțiunii, faptul că emiterea titlului de plată și plata

despăgubirilor în numerar către persoanele îndreptățite se va dispune în termen

de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul ANRP, în

ordinea depunerii cererilor. Or, astfel de disponibilități nu există. Excepția

prematurității a fost recalificată de instanță ca apărare de fond.

Pe

fond, pârâta ANRP a invocat exact aceleași considerente și reglementări legale

ca cele invocate în susținerea prematurității acțiunii, în sensul că încă nu

există disponibilități financiare, în raport de plasarea reclamanților în

ordinea depunerii cererii.

Prin

sentința civilă nr. 4220 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a

VlII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamanții D.V.V. și B.G., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională

Pentru Restituirea Proprietăților.

A

obligat pârâta A.N.R.P. prin D.A.D.N., să achite reclamanților suma de

56.384,36 lei reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit

Deciziei nr. 6598 din 30 iunie 2009 a CCSD, privind emiterea titlului de

despăgubire.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin

Decizia nr. 6598 din 30 iunie 2009, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamanților în cuantum

de 56.384,36 RON, conform sentinței civile nr. 573 din 02 iunie 2005 a

Tribunalului București.

În

temeiul dispozițiilor art. 18 alin. 1 și ale art. 18

1

alin. (2) și art.

18 din Legea nr. 247/2005, reclamanții au formulat cerere de opțiune în data de

26 octombrie 2009, pentru emiterea titlului de plată, în vederea plății sumei

în integralitate în numerar.

Din

textul mai sus redat nu reiese că emiterea titlului de plată ar fi condiționată

de existența disponibilităților financiare, ci valorificarea titlului de plată.

Prima

instanță a apreciat că textul nu instituie nici un termen sau vreun alt moment

nici pentru prezentarea beneficiarului la ANRP cu titlul de despăgubire, nici

pentru eliberarea titlului de plată, doar valorificarea titlului de plată

urmând a se face conform lit. a, adică în termen de 15 zile de la existența

disponibilităților bănești.

În

ceea ce privește obligația de plată propriu zisă a despăgubirii, Curtea a

reținut că potrivit aceluiași art. 18 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

aplicabil în cauză, adică despăgubirea în numerar le va fi transferată "în

termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților

financiare".

În

acest context, instanța a reținut ca fiind incident textul art. 3 lit. h) din

Titlul VII al legii care statuează că „Sumele aferente despăgubirilor în

numerar în cuantum de maxim 250.000 lei se vor plăti într-o singură tranșă

".

Curtea

de apel a apreciat că din interpretarea coroborată a celor două texte reiese că

termenul de un an de la emiterea titlului de plată este termenul maxim pentru

plata despăgubirilor și că, în funcție de existența disponibilităților

financiare, ANRP are o marjă pentru efectuarea plății doar în cadrul acestui

termen. O interpretare în sensul invocat de pârâtă ar lipsi de efect textul art.

3 lit. h din Titlul VII al legii.

A

concluzionat prima instanță în sensul că soluția adoptată în practica ANRP, de

emitere a titlului de plată doar în momentul existenței disponibilităților

bănești, nu are nici o acoperire legală, încercându-se astfel doar amânarea

curgerii termenului maximal, de un an în speță.

Singura

modalitate în care instanța poate sancționa atitudinea și practica ANRP relativ

la situația reclamantelor și de a asigura respectarea art. 3 lit. h din Titlul

VII al legii, este de a reține ca moment în care începe să curgă termenul de

maxim un an pentru plata despăgubirilor data de 26 octombrie     2009, la care

a fost exercitat dreptul de opțiune, și la care trebuia emis și titlul de

plată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

prin invocarea dispozițiilor art. 304 punctul 9 și ale art. 304 ind. 1 C. proc.

civ.

S-a

precizat în motivele de recurs că potrivit Legii nr. 247/2005, titlul de plată

se emite în termen de 15 zile de la data disponibilităților financiare, iar

potrivit art. 18

2

pct. 5 din H.G. nr. 128/2008 se pot emite titluri

de plată cu prioritate dar în ordinea înregistrării cererilor de opțiune și în

funcție de gravitatea afecțiunii persoanei îndreptățite.

Recurenta

a susținut că potrivit art. III din O.U.G. nr. 62/2010 s-a suspendat emiterea

titlurilor de plată pe o perioadă de doi ani, titlurile de despăgubire urmând a

fi valorificate prin conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea.

Înalta

Curte, examinând motivele de recurs, acțiunea, probele cauzei și legislația

aplicabilă, reține:

Analiza

legislației naționale aplicabile în cauză relevă că art. 11 alin. (2) din

Constituția României dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit

legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2) din art. 20 al

Constituției României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor

internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte.

România

a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994,

astfel că în baza art-20 din Constituția României, instanța în fata căreia se

invocă existenta unei neconcordanțe între legislația națională și dispozițiile

Convenției, va aplica sancțiunea inaplicabilității normei interne contrare

Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația

conflictuală supusă examinării.

În

baza aceluiași temei constituțional, jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept, pe

temeiul principiului subsidiarității.

Urmare

a prevederilor constituționale enunțate, rezultă că în cauza de față

judecătorul trebuia să stabilească existența unei neconcordanțe între Legea nr.

247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 62/2010 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Judecătorul

fondului a apreciat că autoritatea pârâtă a nesocotit jurisprudența Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Soluția

adoptată este greșită, deoarece chiar instanța europeană a arătat în cauza

Broniowski c/Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii

largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice

importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să

dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură

a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate,

dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea

măsuri. S-a subliniat că alegerea acestor măsuri poate presupune diminuarea

indemnizării pentru privarea de proprietăți sau restituirea de bunuri de o

valoare inferioară, cum pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1, important fiind

ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în

discuție.

În

acest context, înalta Curte arată că despăgubirea trebuie acordată într-un

termen rezonabil, pentru a fi adecvată.

Însă,

în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea

unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice

evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea

nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/ 2007 și O.U.G. nr. 62/2010 se

circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului atât în ceea

ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și

asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

De

asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr.

62/2010 s-a suspendat emiterea titlurilor de plată, în această perioadă titlurile

de despăgubire urmând a fi valorificate numai prin conversia în acțiuni la

Fondul Proprietatea.

O

asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și

Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același

principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele

de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului,

astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

La

aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției,

înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al

echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului

individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza

Saggio c/Italie).

Lipsa

de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de

solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între

dreptul individual și interesele generale.

Înalta

Curte consideră că în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu

este disproporționat, ținând seama și de numărul foarte mare al solicitărilor

și că în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005 s-ar

ajunge la o situația de haos economic, mai mult chiar justiția ar fi o sursă de

instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptățite.

De

altfel, prin mai multe decizii Curtea Constituțională a României a statuat că

prevederile art. Ill din O.U.G. nr. 62/2010 sunt constituționale și corespund

exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Jurisprudenței Curții

Europene.

În

acest sens, Curtea Constituțională a arătat că adoptarea actului normativ

criticat a fost determinată de circumstanțe excepționale, legate de

stabilitatea economică a statului român, urmărindu-se promovarea unor măsuri

care să împiedice imposibilitatea menținerii echilibrului bugetar, așa cum

reiese din preambulul O.U.G. nr. 62/2010. Prin urmare, soluția legislativă

reprezintă o normă temporară, care nu aduce atingere substanței dreptului la

valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, obligația statului urmând a se executa după

expirarea perioadei de suspendare de 2 ani. în aceste condiții, s-a reținut că

aceste circumstanțe speciale reclamă cu evidență o diferență de tratament

juridic.

Înalta

Curte mai arată că în perioada de suspendare a emiterii titlurilor de plată,

persoanele îndreptățite pot opta pentru conversia în acțiuni la Fondul

Proprietatea.

Fondul

Proprietatea este o entitate funcțională, acțiunile emise de acesta fiind

tranzacționabile și ca urmare, se poate obține indemnizarea.

Având

în vedere considerentele acestei decizii, în baza art. 312 Cod procedura

civilă, recursul se va admite, se va modifica sentința atacată, în sensul

respingerii acțiunii reclamanților ca prematur formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite

recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

împotriva sentinței civile nr. 4220 din 15 iunie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamanților D.V.V. și B.G.,

ca prematur formulată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012.