ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4378/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 911 din 09 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.I. împotriva pârâților Primarul Municipiului Orșova și Primăria Municipiului Orșova, fiind obligați pârâții să plătească reclamantului suplimentul postului în procent de 25% din salariu de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, aferente perioadei 01 iulie 2005-30 noiembrie 2008, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a avut calitatea de funcționar public în cadrul Primăriei Municipiului Orșova în perioada 01 martie 2005-30 noiembrie 2008 și nu a primit pe această perioadă suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Prima instanță a constatat că dreptul funcționarului public la plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare, ce fac parte din salariul funcționarului public, a fost prevăzut de lege începând cu data de 01 ianuarie 2004, dată de la care se aplicau dispozițiile art. 29 (actual art. 31) ale Legii nr. 188/1999, republicată, și a fost suspendat până la data de 01 ianuarie 2007, succesiv, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, și în continuare prin O.G.

nr. 2/2006, până la data de 31 decembrie 2006. S-a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale întrucât dreptul la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare constituie un drept de creanță și deci un bun, de care reclamanții au fost lipsiți prin suspendarea aplicării dispozițiilor art. 29 (actual art. 31) din Legea nr. 188/1999. A mai apreciat instanța că dreptul la acțiune al reclamantului nu este prescris pentru perioada 01 martie 2005-02 februarie 2006 întrucât dispozițiile legale care au suspendat plata acestor suplimente au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii suplimentelor prevăzute de art. 29 (actual art. 31) alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Primăria Municipiului Orșova și Primarul Municipiului Orșova, solicitând modificarea sentinței recurate și, pe fond, respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată. Au susținut recurenții-pârâți că drepturile pretinse de către intimatul-reclamant nu pot fi acordate retroactiv, cu atât mai mult cu cât au fost suspendate prin actele normative ce au reglementat salarizarea. Prin decizia civilă nr. 4412 din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului Orșova și Primarul Municipiului Orșova împotriva sentinței civile nr. 911 din 09 martie 2009 a Tribunalului Mehedinți și a modificat această sentință în sensul respingerii cererii reclamantului.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Instanța de recurs a apreciat că statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. (1), stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior. Întrucât statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii sale este fără susținere legală.

În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final – punerea în executare. Pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță a sporurilor în raport cu diverse criterii ar reprezenta o depășire a atribuțiilor și limitelor puterii judecătorești. A mai arătat instanța de control judiciar că deși jurisprudența Curții de Apel Craiova în această materie a fost anterior contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire intimatul-reclamant P.I., cerere întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 alin (2) C. proc. civ. În motivarea cererii sale, revizuentul a susținut că acțiuni având același obiect, formulate de către colegi ai intimatului, au fost admise de către Curtea de Apel Craiova, ceea ce a creat hotărâri potrivnice date de aceeași instanță, și se impune astfel anularea celei din urmă hotărâri, și anume decizia civilă nr. 4412 din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, rejudecarea recursului său și, pe fond, admiterea cererii sale. Prin decizia nr. 43 din 13 ianuarie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a hotărât, față de prevederile art. 323 alin (2) C. proc.

civ., declinarea competenței de soluționare a prezentei cauze în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Înalta Curte, astfel învestită, examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, constată că cererea de revizuire este inadmisibilă pentru considerentele ce vor fi în continuare arătate: Revizuirea, fiind o cale de atac extraordinară de retractare, se poate exercita numai in cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. P otrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Rațiunea reglementării revizuirii prevăzută de textul menționat o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare, în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. În asemenea situații, executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorității de lucru judecat.

În cauza de față, revizuentul a înțeles să invoce soluțiile potrivnice pronunțate de aceeași instanță, însă în cauze diferite, având ca părți persoane diferite (acest fapt este de altfel asumat chiar de către revizuent, care în dezvoltarea motivelor cererii sale de revizuire arată că soluția potrivnică celei date în hotărârea a cărei revizuire o cere a fost pronunțată de Curtea de Apel Craiova cu privire la drepturi salariale solicitate de colegii săi). Cum prevederile art. 322 pct. 7 au un caracter imperativ, interpretarea și aplicarea lor este strictă, astfel încât în lipsa oricăruia dintre elementele triplei identități de obiect, părți și cauză, cererea de revizuire devine inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de către revizuentul P.I. împotriva deciziei civile nr. 4412 din 29 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2010.