FAAS c. BELGIQUE

SECȚIUNEA 1 DECIZIA FINALĂ Cerere nr. 37675/97 prezentată de Jozef FAAS împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 11 ianuarie 2007 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte Loucaide Mes Tulkens Steiner dnii Hajiyev Spielmann, S.E.

Jebens, judecători și dnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 5 iunie 1997 și înregistrată la data de 5 septembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 18 septembrie 2001, Având în vedere observațiile guvernului pârât și cele ca răspuns la avocatul reclamantului, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant olandez, născut în 1940. La introducerea cererii sale, acesta a fost deținut la locul de muncă din Middelburg (Țările de Jos).

După ce a executat pedeapsa cu închisoarea de patru ani care i-a fost impusă printr-o hotărâre a instanței de apel din Haga din 27 Octombrie 1997, a fost eliberat. Adresa sa actuală este necunoscută. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Luc De Block, avocat în Baroul Dendermonde (Belgia). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentul a fost acuzat în Belgia și Țările de Jos pentru mai multe fapte legate de încălcări ale legislației privind comerțul cu droguri. În Belgia, două proceduri penale au fost inițiate împotriva reclamantului, în fața Tribunalului din Gand, în fața Tribunalului din Bruges. Dosarele au fost anexate în fața tribunalului din Gand.

În fața tribunalului corecțional din Bruges, la 21 decembrie 1994, reclamantul, precum și alte 25 de persoane au fost citate la 16 ianuarie 1995 în fața tribunalului corecțional din Bruges pentru diverse fapte de import de narcotice, care au implicat în total peste 40 de tone de canabis. La 6 februarie 1995, tribunalul corecțional din Bruges l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de opt ani și la o amendă de 2 250 000 de franci belgieni (aproximativ 55 777 de euro (EUR)). La 16 februarie 1995, reclamantul a solicitat această sentință. Prin hotărârea din 29 martie 1995, Tribunalul l-a condamnat în mod implicit pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 10 ani și la o amendă de 100 000 de franci belgieni (aproximativ 2 479 EUR).

Printr-o hotărâre din 19 martie 1996, instanța de apel a alăturat ambele cauze din motive de conexitate și a acceptat cererea reclamantului de a fi reprezentat în fața ei de către doi avocați. Prin Hotărârea din 11 iunie 1996, instanța de apel a lui Gand l-a condamnat pe reclamant pentru ambele cauze la o pedeapsă de închisoare fermă de 10 ani și la o amendă de 15 000 000 de franci belgieni (aproximativ 371 840 În ceea ce privește lipsa publicării circularei ministeriale din 24 aprilie 1990 privind tehnicile speciale de cercetare pentru combaterea criminalității grave și organizate, reclamantul a ridicat diverse excepții. Fără publicarea circularei ministeriale din 24 aprilie 1990 privind tehnicile speciale de cercetare pentru combaterea criminalității grave și organizate nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, nici a articolului 8 din Convenție.

Nicio lege sau dispoziție convențională nu trebuie să facă publice metodele de combatere a criminalității. În acest caz, nu reiese de nicăieri că metodele de investigație utilizate au constituit în vreun fel o interferență neautorizată în viața privată a unuia dintre inculpați. La mai multe observații cu fotografie și video de către un aparat ascuns, sub acoperire polițienească, pseudo-achiziții, microfonul de pe nave sau mașini, înregistrarea telefonică sunt tehnici permise și autorizate pentru a combate infracțiunile. Cu atât mai mult cu cât, la fel ca în cazul de față, din 1992, informațiile serioase dezvăluie existența unui trafic internațional și organizat de droguri, condus din Țările de Jos, având ca destinație finală Țările de Jos și placa sa turnantă în Belgia.

Folosirea tehnicilor moderne de cercetare și urmărire în cadrul legal al unei anchete efectuate de un judecător judecătoresc este cu atât mai constantă, cu atât mai mult cu cât trebuie acționat cu cea mai mare discreție din moment ce au fost introduse agenți infiltrați, a căror siguranță trebuia garantată. Prin urmare, în mod inutil, pârâtul se bazează pe art. 8 din Convenție pentru a se apăra de actele sale frauduloase și pentru a împiedica tehnicile moderne de desfacere Procedura prin hotărârea din 10 decembrie 1996, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului întemeiat pe șapte motive. În ceea ce privește cea dedusă în special din încălcarea articolului 8 din convenție, Curtea de Casație a declarat că nu putea fi dedusă nicio necunoștință a dreptului la apărare din simplul fapt că acte de cercetare care nu au fost precizate mai în detaliu nu puteau fi confruntate cu o circulară de care judecătorul și celelalte părți la proces nu aveau cunoștință.

GRIFS Reclamantul a formulat în fața Curții șapte obiecțiuni, dintre care șase au fost declarate inadmisibile printr-o decizie parțială privind admisibilitatea din 18 Septembrie 2001. În cel de-al șaptelea, care a fost adus la cunoștința guvernului belgian, acesta se plângea de o încălcare a articolului 8 din Convenție din cauza plasării unei balize care să permită monitorizarea deplasării navei sale, în timp ce circulara ministerială din 24 aprilie 1990 pe care se baza măsura nu era publicată.

Curtea constată că Consiliul reclamantului nu a răspuns cererilor de informații adresate de grefă la 30 martie și 26 octombrie 2006. În această din urmă scrisoare, trimisă prin recomandare cu confirmare de primire, s-a constatat că informațiile solicitate, în special adresa actuală a reclamantului, nu au fost furnizate și a atras atenția avocatului asupra faptului că, în lipsa unui răspuns, Curtea ar putea concluziona că reclamantul nu mai avea interes în menținerea cererii sale. La 9 noiembrie 2006, nu s-au primit niciun răspuns la această scrisoare, iar confirmarea de primire, semnată de avocat și returnată la grefa din 9 noiembrie 2006, atestă eliberarea sa. În aceste condiții, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (a) din convenție, Curtea consideră că reclamantul nu mai dorește să își mențină cererea și că, prin urmare, continuarea examinării sale nu se justifică.

În plus, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) in fine Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă din rol restul cererii. Søren Nielsen hristos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

Requête n o 37675/97 présentée par Jozef FAAS contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 11 janvier 2007 en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , L. Loucaides , M mes F. Tulkens , E. Steiner , MM. K. Hajiyev , D. Spielmann, S.E.

Jebens, juges , et de M. S. Nielsen, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 juin 1997 et enregistrée le 5 septembre 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu la décision partielle d’irrecevabilité du 18 septembre 2001, Vu les observations du Gouvernement défendeur et celles en réponse de l’avocat du requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant néerlandais, né en 1940. Lors de l’introduction de sa requête, il était détenu à l’établissement pénitentiaire de Middelburg (Pays-Bas).

Après avoir purgé la peine de prison de quatre ans qui lui avait été infligée par un arrêt de la cour d’appel de La Haye du 27 octobre 1997, il a été remis en liberté. Son adresse actuelle est inconnue. Il est représenté devant la Cour par M e Luc De Block, avocat au barreau de Dendermonde (Belgique). Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A. Les circonstances de l’espèce Le requérant fut poursuivi en Belgique et aux Pays-Bas pour différents faits concernant des infractions à la législation sur le commerce de drogue. En Belgique, deux procédures pénales furent engagées contre le requérant, l’une devant le tribunal de Gand, l’autre à Bruges.

Les dossiers furent joints devant la cour d’appel de Gand. 1. La procédure de première instance a) Devant le tribunal correctionnel de Bruges Le 21 décembre 1994, le requérant ainsi que vingt-cinq autres individus furent cités à comparaître le 16 janvier 1995 devant le tribunal correctionnel de Bruges pour divers faits d’importation de stupéfiants, portant au total sur des quantités supérieures à quarante tonnes de cannabis. Le 6 février 1995, le tribunal correctionnel de Bruges condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de huit ans et à une amende de 2 250 000 francs belges (environ 55 777 euros (EUR)). Le 16 février 1995, le requérant interjeta appel de ce jugement. b) Devant le tribunal correctionnel de Gand Par un jugement du 29 mars 1995, le tribunal condamna par défaut le requérant à une peine d’emprisonnement de 10 ans et à une amende de 100 000 francs belges (environ 2 479 EUR).

2. La procédure devant la cour d’appel de Gand Par un arrêt du 19 mars 1996, la cour d’appel joignit pour cause de connexité les deux affaires et fit droit à la demande du requérant d’être représenté devant elle par deux avocats. Par un arrêt du 11 juin 1996, la cour d’appel de Gand condamna le requérant pour les deux affaires à une peine d’emprisonnement ferme de 10 ans et à une amende de 15 000 000 francs belges (environ 371 840 EUR). Le requérant souleva diverses exceptions. Quant à celle tirée de l’absence de publication de la circulaire ministérielle du 24 avril 1990 relative aux techniques particulières de recherche pour combattre la criminalité grave et organisée, la cour d’appel déclara : « L’absence de publication de la circulaire ministérielle du 24 avril 1990 relative aux techniques particulières de recherche pour combattre la criminalité grave et organisée ne constitue pas une violation des droits de la défense, ni de l’article 8 de la Convention.

Aucune loi ou disposition conventionnelle n’oblige à rendre publiques des méthodes pour combattre la criminalité. L’article 8 n’exige une loi que lorsque les techniques utilisées risquent de porter atteinte à la vie privée. En l’espèce, il ne ressort de nulle part que les méthodes d’enquête utilisées ait d’une façon quelconque constitué une ingérence non autorisée dans la vie privée d’un des inculpés. L’observation avec photo et vidéo par un appareil caché, l’infiltration policière, les pseudo-achats, le mouchard sur les navires ou les voitures, l’enregistrement téléphonique sont des techniques permises et autorisées pour lutter contre la criminalité. Il en est d’autant plus ainsi lorsque, comme en l’espèce, depuis 1992, des indications sérieuses révèlent l’existence d’un trafic de drogue international et organisé, dirigé depuis les Pays-Bas, ayant comme destination finale les Pays-Bas et sa plaque tournante en Belgique.

Faire un usage des techniques modernes de recherche et de poursuite dans le cadre légal d’une enquête menée par un juge d’instruction est régulière. Il en est d’autant plus ainsi qu’il y avait lieu d’agir avec la plus grande discrétion dès lors que des agents infiltrés, dont la sécurité devait être garantie, avaient été introduits. C’est donc vainement que l’accusé s’appuie sur l’article 8 de la convention pour se défendre de ses agissements frauduleux et faire obstacle aux techniques modernes d’investigation ». 3. La procédure en cassation Par un arrêt du 10 décembre 1996, la Cour de cassation repoussa le pourvoi du requérant fondé sur sept moyens.

Quant à celui déduit notamment de la violation de l’article 8 de la Convention, la Cour de cassation déclara qu’aucune méconnaissance des droits de la défense ne pouvait être déduite de la seule circonstance que des actes de recherche non précisés plus amplement ne pouvaient être confrontés à une circulaire dont le juge et les autres parties au procès n’avaient pas connaissance. GRIEFS Le requérant a formulé devant la Cour sept griefs dont six ont été déclarés irrecevables par une décision partielle sur la recevabilité du 18 septembre 2001. Dans le septième, qui a été porté à la connaissance du Gouvernement belge, il se plaignait d’une violation de l’article 8 de la Convention en raison du placement d’une balise permettant de suivre le déplacement de son bateau alors que la circulaire ministérielle du 24 avril 1990 sur lequel se fondait la mesure n’était pas publiée.

EN DROIT La Cour observe que le conseil du requérant n’a pas répondu aux demandes d’informations qui lui ont été adressées par le greffe les 30 mars et 26 octobre 2006. Dans cette dernière lettre, envoyée par recommandé avec accusé de réception, il était constaté que les informations sollicitées, en particulier l’adresse actuelle du requérant, n’avaient pas été fournies et attira l’attention de l’avocat sur le fait qu’à défaut de réponse, la Cour pourrait conclure que le requérant n’avait plus intérêt au maintien de sa requête. Aucune suite ne fut réservée à cette lettre et l’accusé de réception, signé par l’avocat et retourné au greffe le 9 novembre 2006, atteste de sa délivrance. Dans ces conditions, conformément à l’article 37 § 1 a) de la Convention, la Cour considère que le requérant n’entend plus maintenir sa requête et que dès lors, la poursuite de son examen ne se justifie pas.

Par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1 in fine , elle estime qu’aucune circonstance touchant au respect des droits garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer du rôle le restant de la requête. Søren Nielsen C hristos Rozakis Greffier Président