ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4350/2010

Asupra cauzei penale de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 151/P din 24 iunie 2010 a Tribunalului Bihor, în baza art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., art. 74 lit. a) rap. la art. 76 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul H.I. (fără antecedente penale, în prezent deținut în Penitenciarul Oradea), la o pedeapsă de 5 ani închisoare cu art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului și în baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestului preventiv de la 15 februarie 2010 la zi.

S-a constatat că partea vătămată H.A., reprezentată legal de tatăl acesteia H.F. nu a formulat pretenții civile în cauză.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În baza art. 189 C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu - avocat P.R., în sumă de 200 RON, conform Delegației nr. 1826/2010 s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției în favoarea Baroului de Avocați Bihor.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, înregistrat la instanță la 10 martie 2010, a fost trimis în judecată inculpatul H.I., pentru comiterea infracțiunii de viol în formă continuată, prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că în perioada noiembrie - decembrie 2010, prin constrângere și exercitarea de violențe a întreținut de două ori relații sexuale cu fiica fratelui său, minora H.A., în vârstă de 13 ani.

Interogat fiind, inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, susținând că a întreținut două raporturi sexuale la date diferite cu partea vătămată, dar de fiecare dată aceasta a fost de acord. Ca atare, nu numai că nu a constrâns-o pe partea vătămată, dar nu a exercitat niciodată acte de agresiune față de aceasta. Inculpatul a oferit o explicație cu privire la unele obiecte de vestimentație rupte, pe care partea vătămată le-a arătat mamei sale, susținând că fiind întuneric în camera în care doarme, partea vătămată s-a împiedicat, iar el a ținut-o pentru a împiedica căderea sa la pământ, context în care s-a rupt tricoul pe care-l purta. Susține că, în opinia sa, mama părții vătămate cunoștea despre relația lor, inclusiv de faptul că întrețineau relații sexuale, dar cu toate acestea nu-și poate explica gestul părții vătămate din data de 24 decembrie 2009, când după ce s-a ascuns sub pat, partea vătămată văzându-l, speriată a chemat-o pe mama ei pentru a-l da afară.

Examinând actele și lucrările dosarului, respectiv denunțul penal, procesul-verbal de conducere în teren, însoțit de planșele foto, certificatul medico-legal numărul 85/Ib/4 din 7 ianuarie 2010, declarațiile părții vătămate, declarațiile martorilor S.M., M.E., L.L.L., H.L., M.D. respectiv H.F.Z., instanța a reținut următoarea stare de fapt.

Inculpatul H.I. locuiește în satul C. comuna B., împreună cu mama și sora sa. La același număr de casă mai sunt încă cinci corpuri de clădire, iar în una din clădiri locuiește fratele inculpatului, pe nume H.F., care are 6 copii, între care și partea vătămată H.A. în vârstă de 13 ani, cu precizarea că aceasta din urmă dormea singură într-o anexă.

În data de 22 noiembrie 2009, în jurul orei 21

00

, inculpatul profitând de faptul că partea vătămată H.A. era singură, părinții fiind la muncă, a pătruns în locuința acesteia și prin exercitarea unor acte de violență, respectiv prin ruperea obiectelor de îmbrăcăminte, a întreținut prin constrângere relații sexuale cu aceasta.

În mod similar în cursul lunii decembrie, inculpatul s-a deplasat din nou la locuința părții vătămate cu care a întreținut relații sexuale prin constrângere, după ce în prealabil a lovit-o cu pumnul peste spate și i-a rupt rochia pe care o purta.

A treia oară, în cursul aceleiași luni, inculpatul s-a deplasat din nou la locuința părții vătămate care era singură, dar de această dată nu a mai întreținut relații sexuale cu aceasta, ci doar a lovit-o cu pumnul în ochiul drept și peste coaste.

A doua zi, respectiv în 11 decembrie 2009, minora H.A. a fost observată de către părinții acesteia că prezenta vânătăi la ochi și întrebată în ce împrejurări s-a lovit, nu le-a relatat adevărul, spunându-le că a căzut cu bicicleta.

În seara zilei de 24 decembrie 200, partea vătămată a luat o oală cu apă caldă din locuința părinților săi și s-a deplasat în anexa unde dormea pentru a se spăla. La un moment dat a strigat-o pe mama sa cerându-i să vină la ea fiind foarte speriată. Când a ajuns în cameră, H.F.Z. l-a văzut pe inculpat ascuns sub patul situat în cameră, moment în care l-a scos de sub pat și i-a cerut să părăsească de îndată locuința, lovindu-l totodată cu o bâtă peste spate.

În data de 26 decembrie 2009, minora i-a relatata mamei sale că a fost violată de inculpat de două ori până la acea dată, indicându-i și locul unde a aruncat hainele pe care i le-a rupt inculpatul. Tot cu acea ocazie, minora i-a relatat că inculpatul a întreținut cu ea relații sexuale împotriva voinței ei, în timp ce părinții lipseau de acasă și că în data de 11 decembrie 2009, când prezenta vânătăi la ochi, i-a mințit spunând că leziunile le-a suferit în momentul în care a căzut de pe bicicletă, aceste leziuni fiind produse în realitate urmare a actelor de agresiune comise de inculpat.

Minora și-a justificat în fața mamei tăcerea îndelungată, prin prisma sentimentului de frică, pe care i l-a insuflat inculpatul, care o amenințase că o va omorî în situația în care va relata adevărul, după care se va omorî și el.

Deși inculpatul nu recunoaște comiterea faptei, vinovăția sa este probată în cauză, prin probele administrate în cauză după cum urmează:

În prima declarație luată inculpatului acesta relatează că în data de 22 noiembrie 2009, în jurul orei 22

00

, s-a deplasat la locuința numitei H.A. care l-a primit, iar după unele discuții cu aceasta a întreținut relații sexuale cu minora, cu precizarea că nu s-a împotrivit, s-a dezbrăcat singură, astfel că nu este adevărat că i-ar fi rupt hainele. În cursul lunii decembrie, s-a deplasat din nou la locuința părții vătămate prilej cu care a întreținut raporturi sexuale cu aceasta, cu precizarea că a rupt hainele de pe ea, deoarece nu a vrut să întrețină de bună voie relații sexuale, fără să exercite acte de agresiune față de aceasta. În data de 24 decembrie 2009, s-a deplasat din nou la locuința fetei, unde nu se afla nimeni, iar în aceste împrejurări s-a ascuns sub pat unde a fost găsit de partea vătămată și mai apoi de mama acesteia, care l-a scos imediat afară. Inculpatul concluzionează că nu a bătut-o niciodată pe minora H.A. și că doar o singură dată a forțat-o să întrețină relații sexuale. Recunoaște totuși că, în una din zilele lunii decembrie, fără a putea indica data, s-a întâlnit cu partea vătămată în colonia de rromi și, în urma unor discuții contradictorii, i-a aplicat o lovitură cu palma peste față, respectiv ochiul drept.

În cea de a doua declarație inculpatul relatează că a întreținut două rapoarte sexuale cu minora, o dată în 22 noiembrie 2009 având acordul acestuia, iar a doua oară în luna decembrie 2009, când aceasta s-a împotrivit, iar pentru a putea întreține relații sexuale cu ea a bătut-o și a rupt hainele de pe ea.

În declarația dată procurorului inculpatul susține că a întreținut o singură dată raporturi sexuale cu partea vătămată, având acordul acesteia. În ajunul crăciunului, când începea să se întunece, s-a dus din nou la partea vătămată, care era singură în cameră, a vrut să întrețină raport sexual cu aceasta, dar s-a împotrivit, context în care a bătut-o, împingând-o la un moment dat de tocul ușii, i-a rupt puloverul și un tricou, cu același prilej minora lovindu-se cu capul de ușă. Inculpatul susține că nu a întreținut relații sexuale cu minora cu acel prilej.

Audiat fiind în fața judecătorului, cu prilejul soluționării propunerii de arestare preventivă, deși inițial inculpatul a recunoscut că a constrâns-o pe partea vătămată să întrețină relații sexuale cu el, mai apoi declară că a întreținut astfel de relații doar cu acordul minorei. Recunoaște că a existat un incident, când i-a rupt hainele și a trântit-o de tocul ușii, însă nu poate explica de ce s-a comportat așa. De asemenea, nu poate oferi nicio explicație asupra conduitei părții vătămate, care în data de 24 decembrie 2009, găsindu-l ascuns sub pat, i-a cerut mamei să vină și să-l dea afară.

În fața instanței inculpatul susține că nu a bătut-o niciodată pe partea vătămată, aceasta fiind de acord să întrețină relații sexuale cu el. Recunoaște că a rupt hainele părții vătămate dar într-un alt context, respectiv aceasta s-a împiedicat, iar pentru a o ajuta să nu cadă a prins-o de tricou care s-a rupt. Inculpatul susține că nu a agresat-o niciodată pe partea vătămată și nici nu i-a produs vătămări vizibile care să fie observate de părinții fetei.

Declarațiile succesive ale inculpatului evidențiază o serie de contradicții, plecând de la primele declarații în care recunoaște că a constrâns-o pe minoră prin violență și ruperea hainelor, să întrețină o singură dată relații sexuale împotriva voinței ei și culminând cu declarația dată în instanță, în care relatează că victima a fost de acord cu aceste relații sexuale, nu a agresat-o niciodată și nici nu i-a rupt hainele cu bună știință.

Caracterul profund nesincer al declarației dată în fața primei instanțe este demonstrat de întreg ansamblu probator administrat, care infirmă varianta inculpatului susținută în fața instanței.

Astfel, partea vătămată H.A., audiată în cursul urmăririi penale a declarat constant că inculpatul a întreținut două raporturi sexuale la date diferite cu aceasta, împotriva voinței ei, agresând-o de fiecare dată și rupând hainele pe care le purta. A treia oară nu a întreținut relații sexuale cu ea, ci doar a lovit-o cu pumnul în ochiul drept și i-a rupt rochia pe care o purta, minora aruncând de fiecare dată hainele în spatele casei. A doua zi părinții fetei au întrebat-o ce a pățit la ochi și le-a răspuns că a căzut cu bicicleta. Inculpatul a amenințat-o cu moartea în caz că va destăinui cuiva faptul că a întreținut cu ea raporturi sexuale prin constrângere, ceea ce i-a creat o temere reală, cu atât mai mult cu cât inculpatul este un om violent și agresiv. Partea vătămată recunoaște faptul că a nutrit sentimente reale față de inculpat, care obișnuia să-i cumpere cadouri, constând în dulciuri, fructe, făcându-i promisiunea că o va lua în căsătorie. Recunoaște că se întâlnea cu inculpatul și la locuința ei, fie în diverse locuri unde își dădeau întâlnire, fiind văzuți cu un astfel de prilej de martora L.L.L. Cu toate că nutrea astfel de sentimente față de unchiul său, partea vătămată declară constant că niciodată nu a fost de acord să întrețină cu acesta relații sexuale, spunându-i categoric că nu dorește să se culce cu el. După consumarea celor două acte de viol, la un moment dat partea vătămată i-a dat inculpatului cheia de la locuință, dar acest gest nu înseamnă că și-a dat acceptul pentru a întreține relații sexuale cu acesta ci că-i permite să o viziteze, pentru ca să povestească sau eventual să se sărute cu prilejul acelor vizite.

Din declarația mamei părții vătămate, martora H.F.Z. s-a reținut că, în data de 26 decembrie 2009, fiica sa i-a relatat faptul că a fost constrânsă prin acte de violență să întrețină relații sexuale cu inculpatul. Și-a justificat tăcerea îndelungată în condițiile în care i-a fost frică de inculpat să-i spună adevărul, acesta amenințând-o cu moartea. Minora a condus-o în spatele casei unde i-a arătat hainele rupte de inculpat cu prilejul întreținerii raporturilor sexuale. Martora a confirmat că în una din zilele lunii decembrie a văzut-o pe minoră vânătă la ochi, a întrebat-o ce i s-a întâmplat și i-a răspuns că a căzut cu bicicleta, iar în 26 decembrie 2009 minora a recunoscut că a mințit cu acel prilej, aceste acte de agresiune fiind de fapt comise de inculpat. Într-o altă seară, martora susține că l-ar fi prins pe inculpat în anexa în care doarme fiica sa, ascuns sub pat, minora fiind cea care a chemat-o speriată și i-a cerut să îl scoată afară, dar cu condiția să nu-i spună că a aflat de la ea unde stătea ascuns, deoarece îi este frică de el.

Martorii S.M. și M.E. declară că au participat la o conducere în teren, prilej cu care inculpatul a recunoscut că a întreținut cu minora raport sexual având acordul acesteia, negând că vreo dată ar fi exercitat acte de agresiune față de acesta.

Martora L.L.L. a susținut că într-o seară, trecând pe lângă casa numitului T. a auzit zgomote și, apropiindu-se să vadă ce este, i-a observat pe inculpat și partea vătămată sărutându-se, lucru care i s-a părut nefiresc față de relația de rudenie dintre cei doi, în opinia sa partea vătămată având partea ei de vină, devreme ce îl ținea de mână și accepta să se sărute cu acesta. La scurt timp după cele întâmplate s-a deplasat înspre casă, unde era așteptată de inculpat, care i-a dat două palme și a lovit-o cu capul de gard, această conduită datorându-se faptului că martora i-a surprins în timp ce o săruta pe partea vătămată.

Martora H.L., mama numitei L.L.L., audiată fiind a declarat că într-o seară, ajungând acasă de la o vecină, fiica ei a relatat că a fost lovită de inculpat, pe care anterior îl surprinsese sărutându-se cu partea vătămată. Martora susține că fratele părții vătămate ar fi răspândit în sat zvonul că între H.A. și inculpat ar exista o relație, în opinia dânsei un caz izolat în colonie, dat fiind gradul de rudenie dintre cei doi.

Martora M.D., propusă în audiere de către inculpat, a declarat că, deplasându-se într-o seară la locuința părții vătămate, a constatat că se afla împreună cu inculpatul, i-a atras atenția acestuia să plece imediat până nu vine tatăl fetei. Minora l-a sărutat de bunăvoie înainte de plecare, iar într-o discuție ulterioară, a recunoscut față de martoră că s-a culcat de bunăvoie cu acesta, deoarece îl iubește. Martora a susținut că există o singură explicație a formulării reclamației, aceea că părinții nu au lămurit ceea ce era esențial și anume dacă fiica lor s-a culcat de bunăvoie sau nu cu inculpatul.

Potrivit concluziilor certificatului medico-legal nr. 85/Ib/4 din 07 ianuarie 2010, minora H.A. nu a prezentat semne de violență pe cap, trunchi sau membre, prezintă în schimb semnele unei deflorări a cărei vechime nu poate fi stabilită.

Sub aspectul relevanței probelor mai sus enunțate, instanța a reținut următoarele:

Materialul probator administrat în cauză dovedește, fără echivoc, întreținerea de către inculpat a două raporturi sexuale la date diferite cu minora H.A., în vârstă de 13 ani, împotriva voinței acesteia, prin acte de agresiune fizică, respectiv prin ruperea obiectelor de îmbrăcăminte purtate de aceasta.

Inculpatul nu are o justificare plauzibilă asupra declarațiilor succesive contradictorii, nici cu privire la revenirea sa asupra depozițiilor inițiale, în care recunoaște că a constrâns-o să întrețină relații sexuale, o singură dată, exercitând acte de violență față de aceasta, rupând cu acel prilej hainele de pe ea. Nici aceste prime declarații nu sunt complet sincere în opinia instanței, varianta conform căreia prima dată partea vătămată s-ar fi dezbrăcat singură, fiind de acord să întrețină relații sexuale, este infirmată de partea vătămată care cu acest prilej a fost agresată și i-au fost rupte hainele.

Motivul pentru care instanța a conferit credibilitate părții vătămate l-a constituit tocmai relatarea sa sinceră în fața instanței, cu privire la faptul că nutrea sentimente reale față de inculpat cu care îi plăcea să povestească și să se sărute, fie în locuința unde stătea singură, fie în diverse alte locuri, unde își dădeau întâlnire. S-a reținut că această relație a fost "întreținută" de inculpat, care îi oferea cadouri sub formă de dulciuri și fructe, promițându-i în același timp că o va lua în căsătorie, profitând practic de naivitatea fetei, de lipsa de maturitate, la vârsta de doar 13 ani pe care o avea.

Faptul că minora nutrea astfel de sentimente față de inculpat nu poate să conducă însă la concluzia că a acceptat automat să întrețină relații sexuale cu inculpatul și niciodată nu a afirmat că s-a culcat de bunăvoie cu acesta, motiv pentru care declarația martorei M.D., a fost înlăturată, în parte, ca nesinceră sub acest aspect.

Există împrejurări de fapt, în cauză, care contrazic starea de fapt relatată de inculpat în instanță și de martora M.D., respectiv actele de agresiune exercitate asupra părții vătămate și pe care le-a recunoscut însuși inculpatul în primele declarații, ceea ce în opinia instanței a sugerat raporturi sexuale prin constrângerea părții vătămate și nu consimțite de aceasta. Leziunile prezentate de partea vătămată au fost observate de părinții acesteia care au întrebat-o ce i s-a întâmplat, dar de frică a mințit, spunând că a căzut cu bicicleta.

Nu numai că inculpatul a agresat-o pe partea vătămată, dar a și rupt obiectele de îmbrăcăminte pe care le purta, haine pe care martora H.F.Z., după dezvăluirile fetei, le-a văzut aruncate de aceasta, în spatele casei.

Conduita agresivă a inculpatului a fost probată în cauză, nu doar față de persoana părții vătămate, ci și față de martora L.L.L., care a fost lovită de inculpat peste față și dată cu capul de gard pentru că-i surprinse-se pe cei doi sărutându-se, aspecte pe care în aceeași seară le-a relatat mamei sale H.L.

Faptul că partea vătămată nu a consimțit să întrețină relații sexuale cu inculpatul este probat și prin conduita sa din seara zilei de 24 decembrie 2009, când intrând în anexa unde locuia singură l-a găsit pe inculpat ascuns sub pat, după care speriată a mers la mama ei pentru a-i cere să-l dea afară, dar i-a spus să nu-i comunice inculpatului că a aflat de la ea unde stă ascuns, deoarece îi este frică de el.

Această stare reală de teamă insuflată de comportamentul violent al inculpatului a justificat atitudinea minorei, care nu i-a relatat mamei sale adevărul, decât la circa o lună de la primul raport sexual, în condițiile în care a amenințat-o că o va omorî dacă va spune adevărul, apoi se va omorî și el, iar conduita inculpatului i-a dovedit părții vătămate că este în stare să-și pună în aplicare amenințările.

Probele testimoniale mai sus prezentate s-au coroborat cu concluziile certificatului medico-legal nr. 85/I/4 din 7 ianuarie 2010, care au atestat că partea vătămată prezintă semnele unei deflorări vechi a cărei vechime nu poate fi precizată.

Fapta astfel descrisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., texte de lege în baza cărora a fost condamnat inculpatul H.I. la o pedeapsă de 5 ani închisoare cu art. 71, 64 lit. a) teza II, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. și au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen., pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanța a avut în vedere modul și împrejurările comiterii faptei, pericolul social concret al infracțiunii săvârșite, constând în aceea că a violat o minoră în vârstă de doar 13 ani, prin violențe, profitând de relația de rudenie între acesta și victimă, care i-a facilitat accesul la partea vătămată, respectiv nu numai în locuința acesteia ci și în anturajul ei, conduita sa nesinceră, dar pe de altă parte lipsa antecedentelor sale penale, sens în care instanța a reținut circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. cu consecințele prevăzute de art. 76 lit. e) C. pen.

În ceea ce privește pedepsele accesorii aplicate inculpatului, s-a impus limitarea conținutului acestora. Astfel, potrivit practicii C.E.D.O. (a se vedea cazul Sabou și Pârcălab contra României), nu pot fi interzise ab initio toate drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., ca și pedeapsă accesorie, pe durata executării efective a pedepsei privative de libertate de către inculpat, ci doar acele drepturi care se impun vis-à-vis de natura, felul și gravitatea infracțiunii săvârșite de către acesta, precum și ținând seama de interesele minorului. Ca urmare, după cum s-a arătat anterior, văzând că inculpatul a violat o fetiță în vârstă de doar 13 ani, care, pe de altă parte, îi este și nepoată, s-a apreciat că este necesar a i se interzice acestuia și drepturile părintești, precum și dreptul de a fi tutore sau curator, tocmai având în vedere interesele copiilor săi.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și în baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestului preventiv de la 15 februarie 2010 la zi .

S-a constatat că partea vătămată H.A. reprezentată legal de tatăl acesteia H.F. nu a formulat pretenții civile în cauză.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli judiciare în favoarea statului, iar în baza art. 189 C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu - avocat P.R. în sumă de 200 RON conform Delegației nr. 1826/2010 a fost avansat din fondul Ministerului Justiției în favoarea Baroului de Avocați Bihor.

Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal, a declarat apel inculpatul H.I., solicitând desființarea acesteia, în sensul reducerii pedepsei aplicate pe considerentul reaprecierii criteriilor generale de individualizare prevăzute de lege.

Prin Decizia penală nr. 52/A din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul apelant H.I. împotriva Sentinței penale nr. 151/P din 24 iunie 2010, pronunțată de Tribunalului Bihor, pe care a menținut-o în întregime.

A obligat pe apelant să plătească în favoarea statului suma de 300 RON, cheltuieli judiciare în apel, din care suma de 200 RON, onorariu pentru avocat din oficiu M.C.Z., Delegația nr. 3531/2010, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

În baza art. 160

b

C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului și a dedus din pedeapsă arestul preventiv până la zi, 21 septembrie 2010.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de prim control judiciar a constatat că situația de fapt a fost corect reținută în raport de probele administrate în cauză, fapta de viol, în forma prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen., fiind pe deplin dovedită.

În ceea ce privește pedeapsa aplicată, s-a considerat că a fost corect stabilită în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., dându-se eficiență dispozițiilor referitoare la circumstanțele atenuante judiciare.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul H.I., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., solicitând reducerea pedepsei aplicate pe considerentul reaprecierii circumstanțelor atenuante.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:

Din analiza coroborată a ansamblului probator administrat a rezultat că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul ei, în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpatului pentru infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte consideră că, în cauză, prima instanță de control judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că faptele inculpatului, care în perioada noiembrie - decembrie 2009, prin constrângere și exercitare de violențe, a întreținut de două ori relații sexuale cu fiica fratelui său, minora H.A., în vârstă de 13 ani.

Din mijloacele de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, au rezultat împrejurările în care fapta s-a săvârșit.

Examinând recursul formulat de inculpat prin prisma cazurilor prevăzute de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport de prevederile art. 72 C. pen.), Înalta Curte îl consideră nefondat.

Având în vedere pericolul ridicat al faptei săvârșite (viol), modalitatea concretă de comitere, vârsta victimei (13 ani), atitudinea procesuală nesinceră a inculpatului, criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. au fost corect aplicate.

Pentru a-și îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât și atitudinea acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane, care văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea infracțiunii.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure exemplaritatea, cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în Codul penal român, art. 52.

În acest context, pedeapsa aplicată inculpatului raportat la fapta săvârșită și persoana acestuia apare just individualizată, fiind în deplin acord cu dispozițiile art. 1 C. pen., ce prevăd că "legea penală apără (...) persoana, drepturile și libertatea acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept", neimpunându-se modificarea cuantumului acesteia.

Față de aceste considerente, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge va nefondat recursul inculpatului.

În baza art. 88 C. pen., va deduce din pedeapsă prevenția la zi.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.I. împotriva Deciziei penale nr. 52/A din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 15 februarie 2010 la 3 decembrie 2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3 decembrie 2010.