ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2576/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2576/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1578

din 14 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă – în urma

declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria sectorului

1 București, prin sentința nr. 3892 din 21 martie 2008, a fost admisă cererea

formulată de reclamanții V.G. și V.L., în contradictoriu cu pârâții B.N. și

B.F. și, în consecință, a dispus obligarea pârâților să lase reclamanților, în

deplină proprietate, apartamentul nr. 1, situat în București, str. Gheorghe

Lazăr, sector 1.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că titlul invocat de reclamanți, constând în contractul de

vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1971 de Notariatul Sectorului 7 București,

este preferabil titlului pârâților, deoarece provine de la un proprietar

necontestat, este încheiat în formă autentică, a fost transcris sub nr. 6910/1971

în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Notariatului sectorului 7, în

timp ce contractul de vânzare-cumpărare invocat de parați este încheiat cu un

autor al cărui drept este contestat, iar pârâții nu au făcut dovada

transcrierii lui sau a înscrierii dreptului lor în cartea funciara.

Titlul autorilor

pârâților este reprezentat de deciziile nr. 442 din 16 martie 1982 și 14

septembrie 1982, emise în temeiul Decretului nr. 223/1974, decret care

contravenea dispozițiilor art. 480 și 481 C. civ. și Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România era parte.

În plus, în privința

deciziei nr. 442 din 16 martie 1982, tribunalul a reținut că nu s-a făcut

dovada ca aceasta ar fi fost comunicată, comunicare obligatorie potrivit chiar art.

4 din Decretul nr. 223/1974. Decizia menționată constituie un act administrativ

individual, iar actele administrative individuale își produc efectele de la

data comunicării lor către persoana vizată. Cum decizia nu a fost comunicată

până la momentul abrogării actului normativ în virtutea căruia a fost emisă, ea

a devenit caducă, astfel încât efectul preluării cotei părți din dreptul de

proprietate asupra imobilului în patrimoniul statului nu s-a produs.

În consecință,

tribunalul a apreciat că titlul autorului pârâților nu este unul valabil,

nefiind apt să transfere în mod valabil din patrimoniul reclamanților în

patrimoniul statului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Întrucât statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului, nu

putea transmite pârâților mai mult decât avea.

Tribunalul a

înlăturat susținerile pârâților, privind buna-credință și principiul aparenței,

reținând că nu s-a făcut nicio dovadă a faptului că, anterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, pârâții ar fi făcut minime demersuri pentru

a se asigura că Legea nr. 112/1995 este aplicabilă imobilului, în sensul că

statul avea titlu asupra imobilului și că sunt întrunite toate celelalte

condiții legale pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Adresa nr.

3231 din 12 septembrie 2007 emisă de SC R.V. SA nu face dovada bunei-credințe a

pârâților, întrucât buna-credință trebuia să existe la momentul încheierii

contractului.

Întrucât aplicarea

Legii nr. 112/1995 era condiționată de întrunirea unor condiții cu privire la

imobil și, respectiv, cu privire la rezolvarea cererilor adresate de foștii

proprietari sau moștenitorii acestora, orice persoană care înțelegea să invoce

dispozițiile legii menționate pentru a cumpăra un imobil în temeiul acestei legi

avea obligația legală implicită de a se asigura că situația juridică a imobilul

determină aplicarea legii speciale și, în caz afirmativ, că eventualele cereri

adresate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora au fost soluționate de

comisiile special constituite în temeiul legii. Or, adresa emisă de SC R.V. SA

nu relevă împrejurarea că pârâții ar fi făcut astfel de demersuri, ci doar

arată punctul de vedere al celui care, în contractul de vânzare-cumpărare,

apare ca vânzător, cu privire la modul de preluare a imobilului, relevând

totodată împrejurarea că, la momentul încheierii contractului, nu ar fi existat

pe rolul instanțelor nicio cerere în revendicare.

În ceea ce privește

susținerea pârâților, în sensul că reclamanții ar fi trebuit sa urmeze procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că această lege nu

reglementează o procedură administrativă prin care persoanelor îndreptățite să

le fie restituite în natura imobilele care au fost vândute anterior intrării în

vigoare a legii. Singura modalitate juridică prin care reclamanții pot

redobândi bunul în natură este acțiunea în revendicare prin comparare de

titluri.

Tribunalul a

considerat că este neîntemeiată și susținerea în sensul că, ulterior

notificării, reclamanții ar fi trebuit să procedeze la declanșarea unui litigiu

în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților pentru

ca, ulterior, după constatarea nulității, să continue procedura administrativă

de restituire a imobilului prevăzută de Legea nr. 10/2001. Tribunalul a

apreciat că o astfel de soluție vine în contradicție cu jurisprudența C.E.D.O.

în materie, constituind o "sarcină excesivă" pentru reclamanți să

declanșeze o procedură administrativă care, la momentul declanșării ei să fie

total lipsită de finalitate în lipsa unui alt demers juridic, acela al

declanșării unui litigiu pentru constatarea nulității contractului pârâților,

demers juridic care, la rândul său, ar fi fost fără nicio finalitate practică

directă pentru reclamanți, sigura finalitate a constatării nulității fiind

aceea de a determina continuarea eventualei proceduri administrative începute

anterior.

Prin decizia nr. 113

din 8 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de pârâții B.N. și B.F. împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că, la termenul din 16 septembrie 2008, înscrisurile

în combaterea excepției lipsei calității de reprezentant au fost depuse de

către apărătorul reclamanților după momentul rămânerii în pronunțare pe această

excepție, în lipsa pârâților sau a apărătorului acestora.

S-a constatat că, deși,

în acest fel, s-a încălcat dreptul pârâților de a lua la cunoștință de

înscrisurile relevante pentru soluția ce urma a fi dată excepției, drept ce se subsumează

dreptului la apărare, această greșeală a instanței de fond nu este de natură a

determina desființarea încheierii și, cu atât mai puțin a sentinței de fond,

deoarece pârâții nu au criticat, pe cale apelului, însăși soluția de respingere

a excepției.

În ceea ce privește fondul

cauzei, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi soluționată pe temeiul

principiilor și criteriilor clasice, dezvoltate în doctrina și în jurisprudența

internă, prin compararea titlurilor. În soluționarea prezentei acțiuni trebuie

să se țină seama de faptul că obiectul revendicării este un imobil care a fost

preluat de stat și care este supus unor dispoziții legale speciale în dreptul

intern, dar, în același timp, nu poate fi exclusă incidența Convenției Europene

a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, extrem de bogată, din păcate, în privința cauzelor în care Statul Român a avut

calitatea de pârât.

În acest context,

Curtea a considerat că motivarea primei instanțe este criticabilă, deoarece a

făcut o analiză a preferabilității titlurilor exclusiv din perspectiva

criteriilor clasice. Pe de altă parte, motivarea sentinței cuprinde

considerente care ar putea conduce indirect la invalidarea contractului de

vânzare-cumpărare al pârâților, deși reclamanții nu au formulat o astfel de

cerere în interiorul termenului special de prescripție.

Este adevărat că

instanța a încercat pe această cale să răspundă apărărilor pârâților, privind

buna-credință și incidența principiului error commmunis facit ius, însă, aceste

apărări trebuiau înlăturate cu motivarea că instanța nu era învestită cu

analiza valabilității contractului de vânzare-cumpărare.

Atâta vreme cât

contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, pârâții dețin un titlu de

proprietate valabil, însă valabilitatea titlului nu presupune în mod necesar și

păstrarea de către pârâți a posesiei imobilului, în condițiile în care și

reclamanții dețin un titlu de proprietate. Tocmai aceasta este miza litigiului,

adică alegerea titlului preferabil, cu consecința dobândirii de către titular a

posesiei imobilului.

Întrucât ambele părți

dețin titluri de proprietate valabile, decurge atât reclamanții, cât și

pârâții, justifică existența în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În ceea ce-i privește

pe reclamanți, aceștia, în calitate de foști proprietari ai imobilului, au

promovat pe cale separată o acțiune în contradictoriu cu Municipiul București –

reprezentat prin Primarul General, prin care au solicitat să se constate

nulitatea absolută a deciziilor nr. 442 din 16 martie 1982 și 14 septembrie 1982

ale Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului București (acestea reprezentând actele administrative emise în

baza Decretului nr. 223/1974 pentru preluarea imobilului de către stat) și să

fie obligat pârâtul să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie,

cota parte indiviză de 7,12 mp teren din suprafața totală de 413 mp și cota

parte indiviză de 18,07 mp din suprafața totală de 413 mp a imobilului din str.

Gheorghe Lazăr, (teren pe care se află amplasat imobilul din prezentul

litigiu).

Acțiunea a fost

admisă prin sentința nr. 14121 din 24 noiembrie 2009 a Judecătoriei sectorului

1 București, irevocabilă prin decizia nr. 2292 din 22 octombrie 2010 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Din perspectiva

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recunoașterea prin

hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o

recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al

reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1

Protocolul 1 al Convenției.

La rândul său,

pârâții au un bun actual în sensul Convenției (contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat), însă, având în vedere

conflictul care apare între două drepturi asupra aceluiași bun, deopotrivă

protejate de Convenție, judecătorul trebuie să dea prevalență unuia dintre ele

(neputând refuza să judece pricina pe motiv că legea nu prevede sau că este

neîndestulătoare).

Instanța

de apel a pornit de la premisa că dispozițiile Legii nr. 10/2001, potrivit

cărora proprietarul imobilului preluat fără titlu valabil nu poate obține

restituirea în natură, în situația în care bunul a fost înstrăinat către un

cumpărător de bună-credință (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv

art. 7 alin. (1

1

) din aceeași lege, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009), din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., echivalează cu

o „ingerință” în dreptul de proprietate.

S-ar

arătat că se impune analiza îndeplinirii cerințelor primului alineat al art. 1

din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerință” a statului este prevăzută

de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă

există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al

comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în

sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de

care au fost deposedați.

Această

analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele

soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României,

Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 01

decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006),

ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Dacă, în

ceea ce privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea Europeană a reținut

că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României,

paragrafele 49 și 50), în privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns

la concluzia contrară.

Astfel,

Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a

bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a

dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei

despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție (Cauza

Străin,

paragrafele 39 și 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995,

invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun

naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea

bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată

anterior, paragraful 47).

În acest

context, trebuie reținută împrejurarea că legislația internă nu permite un

remediu efectiv și eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura

greoaie și de durată pe care reclamanții ar trebui să o parcurgă pe temeiul

Titlului VII al legii nr. 247/2005 și a O.U.G. nr. 81/2007.

În cauze

mai recente, Curtea Europeană a observat că nici în prezent Guvernul României

nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat în luna iulie 2005 prin Legea nr.

247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei

proceduri și unui calendar previzibile, o indemnizație în raport cu valoarea de

piață a bunurilor de care au fost lipsiți (cauza Bone împotriva României,

Hotărârea din 04 noiembrie 2008, definitivă la 04 aprilie 2009, par. 18). În

ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente

constatările pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a făcut în cauza

Faimblat împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 141 din 06 martie 2009).

Curtea

a reiterat faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod

susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei

despăgubiri, astfel încât, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate

atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, la o procedură

contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în

măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în

favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Toate

aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul

restituirii imobilelor preluate abuziv, conduc la concluzia că reclamanții din

prezenta cauză sunt, practic, în imposibilitatea de a-și recupera bunul. În

lipsa unei despăgubiri efective, singura soluție pentru a înlătura privarea de

proprietate la care reclamanții sunt supuși în mod continuu este înlăturarea

dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din

Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și

a jurisprudenței instanței europene.

Cum, în

prezenta cauză, reclamanții beneficiază de un „interes patrimonial” în sensul art.

1 Protocolul 1 al Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea

dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către

chiriași, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția

proprietății reclamanților și cerințele interesului general, iar repararea

acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale

interne de reparație, Curtea de apel sesizată cu soluționarea prezentului

recurs conchide că restituirea în natură a imobilului către reclamanți

constituie unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate

suferită prin vânzarea imobilului către pârâți.

Apelanții-pârâți

(cumpărători în baza Legii nr. 112/1995) nu pot invoca încălcarea dreptului lor

de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat,

deoarece, deși există o ingerință în dreptul lor de proprietate, această

ingerință este justificată de necesitatea respectării dreptului de proprietate

al reclamanților, iar legea internă le deschide o cale pentru un remediu

efectiv, respectiv calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru recuperarea prețului de

piață al imobilului.

În ceea

ce privește modul de aplicare în speță a Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J.,

Curtea a constatat că partea finală a dispozitivului acestei decizii

condiționează prioritatea Convenției europene a drepturilor omului în raport cu

legea internă astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

La data

pronunțării acestei decizii nu era în vigoare Legea nr. 1/2009 și, de asemenea,

instanța supremă s-a raportat, în motivarea acestei soluții, la hotărârea

pronunțată de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva României, neavând la

dispoziție alte hotărâri ale instanței europene în cauze în care să se fi pus

problema încălcării dreptului de proprietate al chiriașului cumpărător în

temeiul Legii nr. 112/1995.

În

prezent, situația este schimbată în mod esențial, atât datorită modificărilor

legislative aduse prin Legea nr. 1/2009, cât și datorită evoluției

jurisprudenței Curții Europene în această materie.

Curtea

de apel a considerat că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară

deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al

cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea

obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de

drept comun.

Noua reglementare

schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva

României (la ale cărei considerente se face referire în decizia în interesul

legii), deoarece Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

1/2009, reglementează tocmai o cale pe care pârâta din prezenta cauză o poate

urma pentru a obține valoarea actuală de piață a imobilului.

Instanța a făcut

referire și la Hotărârea din 24 martie 2009 dată în cauza Tudor Tudor împotriva

României, prin care

Curtea Europeană a considerat că acțiunea

oferită de Codul civil pe temeiul răspunderii pentru evicțiune este suficientă

pentru a asigura o reparație în situații precum cea a reclamantului, chiriaș -

cumpărător în baza Legii nr. 112/1995,

la momentul

pronunțării hotărârii, Legea nr. 10/2001

neprevăzând

o acțiune specifică împotriva statului pentru persoane aflate în aceeași situație.

În prezent, Legea nr.

1/2009 reglementează o cale mai avantajoasă (decât cea a Codului civil,

considerată mulțumitoare de către Curtea Europeană), care permite pârâților,

foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o

reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului la restituirea

prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții B.N. și B.F., criticând-o

pentru nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând,

în esență, următoarele:

- În efectuarea operațiunii

”neclasice” de comparare a titlurilor de proprietate, în mod greșit, instanța

de apel a pornit de la constatarea că și reclamanții dețin un titlu de

proprietate valabil.

Sentința nr. 14121

din 24 noiembrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin

decizia nr. 2292 din 22 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția IV

civilă, la care s-a făcut referire, în ceea ce privește titlul reclamanților, nu

este opozabilă pârâților, care nu au fost părți în acea cauză, deși se impunea

participarea acestora la judecată, ca posesori ai imobilului revendicat, iar

efectele hotărârilor, prin care s-a dispus desființarea titlului statului, se

răsfrâng și asupra titlului chiriașilor - cumpărători.

Hotărârea de

desființare a titlului statului nefiindu-le opozabilă recurenților - pârâți,

prin urmare, nu le poate fi opus nici titlul de proprietate al reclamanților,

ale cărui efecte au încetat în urma constituirii titlului statului asupra

imobilului.

- În mod greșit, în

efectuarea aceleiași operațiuni „neclasice” de comparare a titlurilor, s-a constatat

că reclamanții ar justifica existența în patrimoniul lor a unui bun în sensul art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, constatare ce contrazice probele

administrate.

Reclamanții se află

în situația de a nu fi exercitat dreptul de proprietate asupra imobilului din

litigiu, timp de 25 de ani de la abandonarea acestuia în mâinile statului, ca

atare, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui

exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi

considerată ca bun în sensul articolului 1 din Primul protocol adițional la Convenție, după cum rezultă chiar din jurisprudența instanței supreme.

Reclamanții nu au

solicitat autorităților administrative din România restituirea imobilului, după

22 decembrie 1989, cu toate că statul a adoptat două legi de reparație în

această privință: Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001. Reclamanții au

căutat să evite etapa administrativă și s-au adresat după 25 de ani direct

instanței de judecată cu acțiunea în revendicare, deoarece bunul fusese preluat

de stat cu plată în proporție de peste 70%, astfel că ar fi fost incomodați de

faptul că li s-ar fi ridicat această problemă în etapa soluționării

administrative a cererii de restituire.

Reclamanții nu au dovedit

că au formulat cereri de restituire în baza Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001,

cu toate că, în cererea de chemare în judecată, au afirmat contrariul.

Evitarea cu bună

știință a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu este admisibilă,

deoarece, în cazul concursului dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și normele

dreptului comun, se aplică prioritar dispozițiile Legii nr. 10/2001, conform

principiului specialia generalibus derogant, astfel că, în conformitate cu

dispozițiile instanței supreme, „după adoptarea legii de reparație nu mai

există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a

recurge în continuare la dreptul comun, respectiv la promovarea unei acțiuni

întemeiate pe dispozițiile codului civil”.

- În mod nelegal, instanța

de apel a respins aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, cu motivarea că reglementarea,

care lipsește pe proprietar de bunul său, echivalează cu o ingerință în dreptul

de proprietate. Instanța de apel nu a căutat să înțeleagă rațiunile

legiuitorului intern, care adoptă o astfel de lege în anul 2009, în cunoștință

de cauză fiind despre întreaga practică a C.E.D.O. Din acest motiv, instanța de

apel a riscat ca, pronunțând atât de intransigent afirmația cu privire la

ingerința în pretinsul drept de proprietate al reclamanților, să fi comis ea o

ingerință în atribuțiile puterii legiuitoare, depășind marginile puterii

judecătorești.

Deși instanța de

apel, în final, a anunțat o analiză concretă, nu a demonstrat în cazul din

speță că ingerința nu a fost proporțională cu necesitatea ocrotirii unui

interes obștesc și că reparațiile oferite persoanei în cauză nu ar fi

rezonabile, făcând afirmații generale, relative la plata despăgubirilor de

către stat cu mare întârziere, modul defectuos de funcționare a anumitor

instituții înființate în acest scop, ajungând, pe temeiul acestor analize și

aprecieri, să stabilească a priori că și reclamanții vor suporta aceleași

vicisitudini în cazul în care li se vor acorda doar despăgubiri și că singura

soluție rămâne restituirea în natură. Este evident că instanța a depășit

marginile puterii judecătorești.

Pe de altă parte,

instanța aplică un raționament selectiv, arătând că pârâții nu ar avea nimic de

pierdut prin deposedarea de imobil, deoarece vor primi despăgubiri la valoarea

de circulație a acestuia, în baza aceleiași legi considerate anterior drept contrare

Convenției europene.

- Cu privire la

neaplicarea statuărilor din Decizia asupra recursului în interesul legii nr. 33/2008

a Secțiilor Unite ale I.C.C.J., instanța are o motivare confuză. Decizia este

obligatorie, potrivit legii, astfel că încercarea instanței de a susține că

statuările ei ar fi depășite de jurisprudența C.E.D.O. constituie de fapt o

nerespectare a legii.

În speță, refuzul reclamanților

de recurgere la legea specială și înaintarea acțiunii pe temeiul dreptului

comun, completat cu jurisprudența C.E.D.O., încalcă dreptul de proprietate al

pârâților consacrat printr-un titlu recunoscut chiar de instanța de apel, totodată,

admiterea acțiunii pune în pericol securitatea raporturilor civile din acest

segment al proprietății imobiliare, astfel că statuările aceste decizii sunt

perfect aplicabile, în favoarea pârâților din cauză.

- Recurenții au

criticat și considerentul instanței de apel, potrivit căruia principiul

consacrat prin adagiul eror communis facit jus se poate invoca numai în cazul

în care s-ar examina o cerere de desființare a contractului de vânzare

cumpărare încheiat cu privire la un imobil.

Principiul a fost

generat de cazul vânzării bunului de către un neproprietar, care s-a manifestat

în aparență ca un adevărat proprietar, dar vânzarea bunului altuia nu este

sancționată cu nulitatea contractului. Nu este nevoie de un proces de

desființare a contractului, pentru ca un cumpărător de bună credință să invoce

aparența în drept spre a-și păstra bunul.

În consecință,

instanța de apel a greșit atunci când a refuzat să examineze apelul pârâților și

sub aspectul criticării soluției primei instanțe, care le respinsese, în mod

nelegal, această apărare.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este fondat.

Motivele de recurs vizează

modul de soluționare, de către instanța de apel, a cererii în revendicare a

unui imobil (apartamentul nr. 9 din imobilul situat în București, str. Gheorghe

Lazăr, sector 1), preluat fără titlu de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974,

în sensul stabilirii preferabilității titlului de proprietate al reclamanților față

de cel al pârâților, reprezentat de contractul de vânzare – cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995 pentru același apartament.

Recurenții – pârâți

au criticat, în primul rând, premisa analizei comparative a titlurilor de

proprietate înfățișate de părțile adverse cu privire la același imobil, anume

existența a două titluri valabile, susținând că hotărârile judecătorești la

care s-a făcut referire în decizia de apel nu le sunt opozabile, întrucât nu au

avut calitatea de părți în proces, astfel încât nu pot fi invocate în

susținerea unui titlu de proprietate valabil.

Din considerentele

deciziei recurate rezultă, însă, că instanța de apel nu a identificat titlul de

proprietate al reclamanților prin sentința nr. 14121 din 24 noiembrie 2009 a

Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin decizia nr. 2292 din 22

octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, hotărârea

judecătorească respectivă, pronunțată în acțiunea în revendicarea terenului

aferent apartamentului din prezentul litigiu, având caracter declarativ, și nu

constitutiv al dreptului de proprietate.

În acest sens,

instanța de apel a arătat că recunoașterea, prin hotărâre judecătorească, a

nevalabilității titlului statului, echivalează cu o recunoaștere indirectă și

cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, instanța

valorizând această constatare în contextul noțiunii de „bun” în termenii art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a considerat că

titlul de proprietate al reclamanților este reprezentat de însuși actul de

vânzare - cumpărare din 29 noiembrie 1971 de fostul Notariat de stat sector 7

București și transcris, iar valabilitatea acestuia a fost confirmată prin

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, pentru

imobilele preluate fără titlu, proprietarii își păstrează această calitate și

pot cere restituirea imobilelor în natură.

Cu referire la aceste

prevederi legale, instanța de apel a apreciat că sunt aplicabile în cauză,

chiar dacă au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009, în virtutea principiului

neretroactivității legii noi, în condițiile în care erau în vigoare la data

formulării prezentei cereri în revendicare.

Instanța a inserat

aceste constatări în motivarea deciziei cu finalitatea stabilirii existenței unui

„bun”, în termenii convenției, în patrimoniul reclamanților.

Recurenții – pârâți

nu au contestat explicit incidența art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 la

data soluționării apelului, însă au susținut că reclamanții nu se pot prevala

de un „bun” pentru a pretinde restituirea în natură a imobilului, astfel încât

legalitatea aprecierii instanței pe acest aspect urmează a fi evaluată în contextul

existenței unui „bun actual” în patrimoniul reclamanților din cauză, cu

referire și la sentința nr. 14121 din 24 noiembrie 2009 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, irevocabilă.

În prealabil, pentru

a răspunde criticilor recurenților relative la inopozabilitatea față de aceștia

a hotărârii judecătorești menționate, este de precizat că tribunalul a

constatat că preluarea imobilului în litigiu de către stat a operat fără titlu

valabil, prin decizia recurată menținându-se considerentele primei instanțe și

pe acest aspect.

Or, în condițiile în

care pârâții nu au infirmat această apreciere nici prin motivele de apel, nici prin

motivele de recurs, nu se pot prevala de inopozabilitatea hotărârii

judecătorești anterioare, prin care este constatată tocmai nevalabilitatea

titlului statului creat prin preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974.

De altfel, fiind

vorba despre o hotărâre judecătorească irevocabilă, este opozabilă inclusiv

terților față de respectivul proces situația juridică ce a fost creată prin acea

hotărâre, în virtutea puterii de lucru judecat, terții având posibilitatea probării

situației contrare celei rezultate din hotărâre. Or, după cum s-a arătat,

pârâții din prezenta cauză nu au contestat însuși caracterul preluării

imobilului de către stat, invocând inopozabilitatea doar pentru că au dedus,

din considerentele instanței de apel, că titlul de proprietate al reclamanților

ar fi fost identificat prin sentința civilă nr. 14121 din 24 noiembrie 2009,

ceea ce nu corespunde realității.

În ceea ce privește

modul de soluționare a cererii în revendicare imobiliară, se reține că instanța

de apel a considerat că aceasta nu are loc potrivit criteriilor „clasice” în analiza

comparativă a titlurilor de proprietate înfățișate de părți.

Atare constatare este

corectă, criticile recurenților pe acest aspect nefiind fondate.

Această perspectivă

este creată de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție – secțiile unite într-un recurs în interesul legii, a cărei

aplicabilitate în cauză nu a fost contestată și la care instanța de apel, în

mod corect, a făcut referire, pentru stabilirea cadrului de analiză a cererii

în revendicare a unui imobil preluat de către stat în perioada anterioară

anului 1989, ajungând, însă, la o concluzie greșită, în privința existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamanților.

Tranșând raportul

dintre Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945 și dreptul comun, în ceea

ce privește posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în

favoarea legii speciale, această decizie nu exclude, însă, admisibilitatea

acțiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de

un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la

justiție.

În acest sens, s-a

dispus a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Aceste considerente

ale instanței supreme au îndreptățit instanța de apel să cerceteze dacă

dispozițiile Legii nr. 10/2001 contravin Convenției europene, fiind motivul

pentru care a analizat în concret dacă modul în care Legea nr. 10/2001 este

interpretată și aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea

Convenției.

Această instanță de

recurs nu va evalua, însă, legalitatea acestei aprecieri a instanței de apel,

deoarece, în prealabil, trebuie stabilit dacă este corectă premisa

raționamentului juridic aplicat prin decizia recurată: doar dacă și reclamanții

au un „bun” (precum pârâții), este utilă verificarea conflictului dintre Legea nr.

10/2001 și Convenție, respectiv a eventualei atingeri aduse dreptului de

proprietate al pârâților ori securității raporturilor juridice, în caz contrar,

cererea în revendicare urmând a fi respinsă, fără verificarea celorlalte

aspecte menționate.

Pentru aprecierea

existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților, instanța de apel a făcut,

în mod corect, referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a

explicitat conținutul noțiunii, ca vizând atât un „bun actual”, cât și o

„speranță legitimă” de valorificare a dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, s-a

avut în vedere exclusiv jurisprudența anterioară cauzei Atanasiu și alții

contra României, deși hotărârea pronunțată în acea cauză (din 12 octombrie

2010) era definitivă la data soluționării apelului și își producea pe deplin

efectele, publicată fiind în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

În acest context, se

reține că instanța de apel a considerat că simpla recunoaștere, pe cale

judecătorească, a nevalabilității titlului statului creat prin preluarea

imobilului anterior anului 1989, echivalează cu însăși recunoașterea dreptului

de proprietate al titularului deposedat, asupra imobilului.

Această

apreciere corespunde jurisprudenței Curții Europene anterioare anului 2010, în

care se arăta că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă

aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, din cauza

imposibilității exercitării dreptului

de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți

care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei

despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la

respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (

cauza

Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și

alții – hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).

Or, se observă, în

jurisprudența Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei

Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și

Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica

ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”.

Astfel,

în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, se arată că un „bun actual” există

în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu – precum în speță -, poate valora doar

o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).

În cauză, prin sentința

nr. 14121 din 24 noiembrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

irevocabilă prin decizia nr. 2292 din 22 octombrie 2010 a Tribunalului

București, s-a constatat, în contradictoriu cu Municipiul București,

nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului în litigiu și s-a

dispus obligarea pârâtului să lase reclamanților, în deplină proprietate și

posesie, cota – parte indiviză de 7,12 mp teren din suprafața totală de 413 mp,

precum și cota – parte indiviză de 18,07 mp teren din suprafața totală de 413

mp, aferente imobilului situat în București, str. Gheorghe Lazăr.

Restituirea a vizat

doar terenul aferent apartamentului în litigiu, nu și apartamentul ca atare,

astfel încât hotărârea judecătorească menționată nu reprezintă temeiul

existenței unui „bun actual” și în ceea ce privește apartamentul în litigiu,

care să-i îndreptățească pe reclamanți la revendicarea acestuia de la

cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995.

În privința

terenului, nu există niciun impediment la executarea hotărârii judecătorești

anterior menționate, întrucât figurează în patrimoniul Municipiului București,

nefăcând obiectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat de către pârâții

persoane fizice din cauză, în baza Legii nr. 112/1995.

În privința

apartamentului, însă, reclamanții nu pot pretinde, în temeiul hotărârii

judecătorești anterioare, un drept la restituirea bunului, care să susțină

pretențiile părții în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la

redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Astfel, reclamanții se

pot prevala de un simplu drept de creanță, sub condiția inițierii procedurii

Legii nr. 10/2001. Verificarea împrejurării dacă reclamanții au formulat sau nu

notificare în baza legii speciale excede cadrului prezentei cereri în

revendicare, motiv pentru care nu vor fi analizate susținerile recurenților pe

acest aspect, neavând relevanță pentru soluția ce se impune a fi adoptată în

cauză.

Reclamanții neavând

un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei

apartamentului în litigiu, este inutilă evaluarea celorlalte motive de recurs, ce

ar fi interesat compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți (aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, relevanța bunei – credințe a subdobânditorului în cadrul cererii în

revendicare).

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că cererea în revendicare este

nefondată, sens în care va admite recursului și, în temeiul art. 312 cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia recurate,

respectiv va admite apelul declarat de pârâții B.N. și B.F. împotriva sentinței

nr. 1578 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului București - secția a V-a civilă,

pe care o va schimba în tot, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., în sensul respingerii

cererii în revendicare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții B.N. și B.F. împotriva deciziei nr. 113/A din 08 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată

în sensul că admite apelul declarat de pârâții B.N. și B.F. împotriva sentinței

nr. 1578 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului București - secția a V-a civilă,

pe care o schimbă în tot în sensul că respinge acțiunea, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 aprilie 2012.