ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3648/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 309 din 3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 6395/101/2007, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii. S-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul pârât B.C., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3248 din 20 decembrie 2005 de Biroul Notarului Public R.M.C. și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară. S-a constatat că între reclamantul pârât B.C. și pârâta-reclamantă M.M. s-a încheiat contract de vânzare cumpărare cu privire la terenul în suprafață de 7,4 ha situat în extravilanul comunei Gruia, tarlaua 3/1, parcela 12, cu vecinii la N – E.N., E – De; S - P.M.

și V – De, județul Mehedinți, hotărârea ținând loc de contract autentic de vânzare cumpărare. S-a admis excepția puterii lucrului judecat invocată de reclamantul pârât. S-au respins cererile reconvenționale formulate de pârâtele reclamante M.M. și SC I.A. SRL Au fost obligate pârâtele – reclamante să plătească reclamantului-pârât suma de 1.325,50 lei cheltuieli de judecată. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a reținut că în cazul nerespectării antecontractului de vânzare-cumpărare, antecontract ce reprezintă o promisiune bilaterală de a contracta, răspunderea este contractuală, iar executarea silită, în natură, a obligației de a face, se asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

O astfel de hotărâre are caracter constitutiv de drepturi și operează transferul proprietății. Astfel, cele două capete de cerere din acțiunea principală pot fi promovate împreună, acestea fiind interdependente, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică cu privire la același teren ce a format obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, urmărindu-se readucerea terenului în patrimoniul vânzătoarei și ca urmare asigurarea respectării obligațiilor contractuale rezultate din promisiunea bilaterală, prin executarea în natură a convenției în conformitate cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 1073 și art. 1077 C. civ.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a reținut că termenul prescripției curge din momentul încheierii contractului, iar în situația în care promitentul-cumpărător a preluat imobilul, deținerea lui, cu acordul promitentului-vânzător echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 11 noiembrie 2003, reclamantul-pârât aflându-se în posesia terenului, începând cu anul 2002 și până în 2005. Cum acțiunea a fost promovată la 29 decembrie 2005, promovarea acțiunii s-a făcut în termenul legal de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. S-a reținut totodată că refuzul promitentei-vânzătoare cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică s-a manifestat expres în sensul negării dreptului promitentului-cumpărător, în cursul anului 2005, an la sfârșitul căruia a fost promovată și acțiunea.

Referitor la fondul cauzei, s-a reținut că ori de câte ori se constată o fraudă pusă la cale prin care este prejudiciată o terță persoană de drepturile dobândite cu bună-credință trebuie să se procedeze la constatarea nulității absolute a contractului încheiat în astfel de condiții, existând fraudă ori de câte ori în mod conștient sunt încălcate drepturile anterior dobândite de alte persoane, dobânditorul unui bun având deplină cunoștință că la o dată anterioară bunul respectiv a făcut obiectul unei alte convenții de înstrăinare, a doua dobândire fiind făcută cu rea – credință.

Din probele administrate în cauză respectiv interogatoriul pârâtei-reclamante, declarațiile martorilor s-a reținut că frauda este evidentă și constă în înțelegerea intervenită între vânzător și dobânditorul subsecvent, cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică și împiedicarea reclamantului-pârât să finalizeze antecontractul de vânzare-cumpărare, fiind în prezența unui delict civil, sancționat cu nulitatea absolută, potrivit art. 5 C. civ. și art. 968 C. civ., chiar dacă actul autentic s-a încheiat prin mandatar, care a acționat în numele și pe seama societății comerciale. Prin înscrisul sub semnătură privată intitulat chitanță și recunoscut de către părți, acestea s-au obligat să încheie în viitor contract de vânzare-cumpărare, primind prețul integral la momentul semnării înscrisului sub semnătură privată.

S-a înlăturat apărarea pârâtei cu privire la nevalabilitatea înscrisului sub semnătură privată, întrucât s-a încheiat într-un singur exemplar, deoarece reglementarea multiplului exemplar, prevăzută de art. 1179 C. civ., a urmărit punerea părților în situație de egalitate, în ceea ce privește posibilitatea fiecăreia dintre ele de a-și dovedi drepturile și obligațiile reciproce rezultate din convențiile sinalagmatice, prin înfățișarea unui exemplar original al înscrisului ce l-au întocmit pentru a-l folosi ca mijloc de dovadă. Această condiție se cere ad probationem , iar înscrisul sub semnătură privată este valabil chiar și în cazul în care a fost întocmit într-un exemplar original, dacă părțile îl recunosc, pericolul în vederea căruia s-a prevăzut condiția pluralității de exemplare fiind înlăturat.

În cauza de față părțile semnatare ale promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare au recunoscut înscrisul ce constată promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, semnat la 11 noiembrie 2003. Referitor la cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă M.M. prin care se solicită constatarea nulității absolute a chitanței, precum și cu privire la inexistența dreptului de a cere executarea obligației de a face, întrucât a fost desființată unilateral convenția, s-a reținut că există putere de lucru judecat, întrucât prin sentința civilă nr. 1378 din 13 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. 2579/225/2007, sentință rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1193/R din 25 septembrie 2008 a Tribunalului Mehedinți, a fost respinsă acțiunea.

Nu s-a reținut caracterul fictiv al prețului pe motiv că subvențiile erau superioare prețului plătit, aceasta întrucât subvențiile sunt acordate pentru culturile agricole și nu pot fi luate în considerare la stabilirea prețului. S-a reținut că prețul a fost plătit integral la momentul semnării înscrisului sub semnătură privată, potrivit interogatoriului luat pârâtei-reclamantei M.M. rezultând că la momentul respectiv a apreciat ca integral plătit prețul și doar dintr-o eroare de calcul, fiind atenționată pe parcursul procesului de către avocat a mai primit și o diferență de 160.000 lei. Motivul refuzului de a încheia act autentic de vânzare-cumpărare cu reclamantul-pârât nu a fost eroarea de calcul, care de altfel a fost sesizată pe parcursul procesului, ci prețul mai mare oferit de cealaltă pârâtă-reclamantă, precum și faptul că între timp prețul terenului a crescut.

Cauza fiind de natură comercială, chestiune stabilită prin decizia nr. 756/R a Tribunalului Mehedinți, trebuia să se îndeplinească și procedura concilierii, specifică acestor pricini. Prin decizia nr. 196 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, s-au respins apelurile formulate de pârâtele-reclamante împotriva sentinței. În considerentele deciziei instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză dat fiind că cererea introductivă, formulată de o persoană fizică împotriva altei persoane fizice a fost înregistrată inițial ca litigiu civil pe rolul Judecătoriei Vînju Mare. În ce privește competența soluționării pricinii, aceasta a fost definitiv și irevocabil stabilită prin Decizia nr. 756/R din 18 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. 953/101/2006 al Tribunalului Mehedinți, chestiune ce nu mai poate face obiectul analizei în apel.

S-a constatat că de asemenea că prin cererea înregistrată la 18 noiembrie 2008 (fila 103-104, dosar fond), reclamantul a solicitat și stabilirea situației anterioare încheierii actului considerat nul, așa încât este nefondată critica apelantei SC I.A. SRL, în sensul că tribunalul s-a pronunțat extrapetita. În privința timbrajului s-a reținut că acțiunea a fost înregistrată în 29 decembrie 2005, iar potrivit art. 3 1 din Legea 146/1997 în vigoare la acea dată, cererile prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de înstrăinare a unor imobile, se taxează corespunzător taxei judiciare de timbru pentru autentificarea actului, potrivit cap. I pct. 1 lit. a) din anexa O.G.

nr. 12/1998 aprobată prin Legea 122/1998 (procentul fiind de 3 % din 23.680.000 lei ROL). Din coroborarea dispozițiilor legale enunțate cu dispozițiile Legii nr. 96/2005, care reduc la jumătate taxele pentru terenuri, s-a constatat că taxa judiciară de timbru datorată pentru cererea introductivă este de 35,52 lei RON (355.200 lei ROL). În consecință, s-a arătat că reclamantul datora 47,52 lei RON pentru cererea inițială (pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic) și cererea de constatare a nulității actului autentic, iar pentru cererea de restituire a prestațiilor, suma de 616 lei. Acesta a achitat 82,5 lei, așa încât reclamantul mai trebuia să achite 571 lei taxă judiciară de timbru.

Taxa judiciară de timbru trebuia plătită anticipat [art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997) astfel că pentru calcularea sumei datorate s-a avut în vedere reglementarea legală de la momentul înregistrării cererii, iar sub acest aspect s-a constatat că sunt fondate criticile, și că neplata taxei judiciare de timbru în cuantumul legal, nu duce la rejudecarea cauzei, instanța investită cu soluționarea căii de atac instanța având posibilitatea de a obliga partea la plata taxelor aferente, respectiv la suma de 571 lei taxă judiciară de timbru. De asemenea, s-a reținut că deși s-a indicat ca temei de drept și art. 111 C. proc.

civ., prin acțiune nu s-a solicitat constatarea unui drept, ci pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, indicarea greșită a unui text de lege nu leagă instanța, aceasta calificând cererea după intenția și scopul urmărit de parte prin promovarea acțiunii, or, în speță, reclamanta a urmărit pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, având ca temei de drept art. 5 alin. (2) Titlul X din Legea nr. 247/2005, coroborate cu dispozițiile legale invocate de reclamant, respectiv art. 1073 și următoarele C. civ., care reglementează executarea în natură a obligației.

În fine, nici critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției acțiunii nu a fost primită, motivat de faptul că, de principiu, termenul de prescripție curge din momentul încheierii convenției, însă deținerea bunului de către promitentul cumpărător cu acordul promitentului – vânzător, echivalează cu o recunoaștere a dreptului, iar termenul de prescripție nu curge, cum corect a reținut tribunalul. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că valabilitatea convenției încheiate de reclamantul B.C. și M.M. a fost constatată într-un litigiu anterior.

Discuțiile dintre aceste părți din luna decembrie 2005 constituie o încercare de negociere cu privire fie la revocarea convenției, fie la modificarea prețului, însă acordul nu s-a realizat, așa încât promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare a rămas valabilă, căci o promisiune bilaterală au încheiat părțile, ambele asumându-și obligații, una de a vinde, cealaltă de a cumpăra, mai mult cumpărătorul a achitat și prețul, plata unei diferențe modice în timpul procesului – determinată de cursul valutei, fiind fără relevanță, neechivalând cu o neexecutare. S-a mai avut în vedere că neîncheierea actului autentic între B.C. și M.M.

în intervalul de timp 2003-2005 și o eventuală culpă în lipsa de operativitate a reclamantului în obținerea documentației cadastrale și lipsa de diligență în păstrarea titlului, este fără relevanță, câtă vreme convenția părților era valabilă – producând efecte juridice, iar dreptul la acțiune nu era prescris și că numai în cazul în care actul autentic era valid, promitentul cumpărător era îndrituit să obțină daune. În situația în care acesta invocă nulitatea absolută a actului autentic pentru fraudă – rea-credință a părților, titularul dreptului de a cumpăra, în temeiul antecontractului, are alegerea între a cere daune de la promitentul vânzător sau a formula acțiunea dedusă judecății. Împotriva deciziei au declarat recurs pârâtele-reclamante M.M.

și SC I.A. SR. 1. Recurenta M.M. susține nelegalitatea deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive: - Ambele instanțe au interpretat greșit actul dedus judecății atunci când au apreciat că „neachitarea integrală a prețului de către promitentul-cumpărător este fără relevanță, neechivalând cu o neexecutare a contractului” și când au apreciat asupra lipsei de relevanță a culpei promitentului-cumpărător în ceea ce privește: neîncheierea actului autentic, lipsa de operativitate a reclamantei în obținerea documentelor cadastrale și lipsa de diligență în păstrarea titlului vânzătorului.

De asemenea, se susține că prin reținerea relei-credințe a părților manifestată cu ocazia încheierii actului autentic, instanțele au făcut o apreciere incorectă, în condițiile în care din interogatoriile părților, corespondența dintre acestea și declarațiile părților a rezultat că părțile au știut situația reală, privind rezilierea convenției inițiale, precum și inexistența vreunei convenții noi. Recurenta arată că interpretările instanțelor sunt combătute de probele din dosar: concilierea din 6 decembrie 2005, neplata integrală a prețului, existența culpei promitentei-cumpărătoare demonstrată de actele de la dosar. - Hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). În susținerea acestui motiv de recurs se arată că instanța a încălcat principiul disponibilității, întrucât cererea de chemare în judecată a avut ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la plata daunelor-interese, adăugându-se ulterior un petit prin care s-a solicitat anularea actului autentic. În atare situație, se consideră că instanța era obligată să analizeze petitele în ordinea în care au fost formulate și că inversarea soluționării acestora i-a creat recurentei un prejudiciu evident, mai ales, prin soluționarea extra petita a repunerii în situația anterioară a reclamantei. - Instanța de apel a făcut aplicarea greșită a legii în soluționarea prescripției dreptului material la acțiune și a prematurității cererii intervenientului.

Recurenta susține că, din documentele depuse la dosar rezultă cu certitudine faptul că data încheierii convenției este în anul 2002 și nu cea în 11 noiembrie 2003. Documentele în discuție sunt indicate ca fiind: chitanța din 11 noiembrie 2003 din care rezultă că banii au fost plătiți în 3 etape și, implicit, că data acordului de voință a fost alta decât cea din 11 noiembrie 2003 sinteza cheltuielilor depusă la reclamant ce cuprinde cheltuielile făcute de acesta anterior datei de 11 noiembrie 2003. În raport de aceste aspecte și raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958, recurenta apreciază că dreptul material la acțiune a început să curgă – cel puțin de la 12 decembrie 2002, data depunerii ofertei de vânzare la primărie – dată însușită de către reclamant.

În ceea ce privește excepția prematurității cererii reclamantei, invocată de intervenienta SC I.A. SRL, se consideră că respingerea acesteia este nelegală față de Decizia nr. 756 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă, care a stabilit natura comercială a cauzei, iar nu caracterul său neevaluabil în bani. 2. Recurenta SC I.A. SRL critică decizia atacată pentru următoarele motive: - Decizia este nelegală, fiind lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurenta consideră că excepțiile ridicate în cauză au fost soluționate în mod nelegal. Astfel, în ceea ce privește excepția prematurității cererii de chemare în judecată, se apreciază că au fost eludate dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ. atunci când instanța a apreciat că nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile pentru că inițial litigiul s-a purtat între persoanele fizice – având caracter civil – chiar dacă ulterior s-a statuat asupra naturii comerciale a cauzei prin intervenirea în cauză a unei societăți comerciale pentru că legea nu face distincție. Nelegala soluționare a excepției este susținută și din prisma prevederilor art. 1079 C. civ. Referitor la prescripția dreptului material la acțiune, recurenta consideră că la data promovării acțiunii aceasta era prescrisă și că data de la care a început să curgă prescripția a fost 12 decembrie 2002 când s-a realizat oferta de vânzare la Primăria Gruia, urmare a convenției verbale încheiate cu tatăl pârâtei M.M.

Apreciind că ordinea soluționării petitelor trebuia dictată de cronologia acestora în proces, prin inversarea lor, se apreciază că s-a ajuns la soluționarea greșită a cauzei. De asemenea, recurenta consideră că instanța nu a anulat contractul de vânzare-cumpărare autentic pentru că îndeplinea condițiile de nulitate, ci pentru că l-a raportat în timp la o convenție anterioară încheiată între persoanele fizice, motivele de nulitate absolută nefiind clare. - Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6) ceea ce atrage nelegalitatea deciziei. Recurenta susține că deși nu s-a solicitat repunerea părților în situația anterioară instanța s-a pronunțat în acest sens, acordând mai mult decât s-a cerut.

Deși, instanța de apel a motivat că acest petit s-a formulat la 18 noiembrie 2008, recurenta apreciază că este tardiv și, mai mult, nu toate petitele au fost timbrate. Pe fondul cauzei, recurenta solicită să se rețină toate susținerile din apărările formulate în cauză, în ceea ce privește buna sa credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. Având în vedere că, în cea mai mare parte, motivele de nelegalitate invocate de cele două recurente sunt aceleași, instanța le va grupa și le va analiza împreună, urmând a li se răspunde prin considerente comune. - În ce privește motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., invocat prin recursul pârâtei M.M. se constată că deși aceasta face referire la interpretarea greșită a actului juridic (fără a-l numi), argumentele aduse în susținere denotă de fapt dezacordul recurentei față de motivarea instanței a unor aspecte ce țin de stabilirea relei-credințe a părților, de culpa promitentului ori de pretinsa nevalabilitate a convenției încheiate cu reclamanta pentru neachitarea integrală a prețului. În plus, prin combaterea acestor statuări ale instanțelor asupra aspectelor anterior menționate cu trimiteri la probelor administrate în cauză și la etapele derulării convenției, recurenta readuce în discuție stabilirea situației de fapt, respectiv aspecte ce pot viza o pretinsă netemeinicie a deciziei atacate ceea ce nu este posibil în această cale de atac în care instanței de recurs nu-i este îngăduit să se aplece decât asupra motivelor de nelegalitate conform art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. În consecință, în condițiile în care criticile invocate aduc în discuție aspecte de fapt ori de apreciere a probelor administrate în cauză, ele nu pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - Referitor la pretinsa încălcare a principiului disponibilității prin aceea că instanțele nu au soluționat petitele acțiunii în ordinea cronologică a acestora și nu s-ar fi raportat la solicitarea de „anulare a actului”, ci la „nulitatea” acestuia, ceea ce ar induce ideea că s-a promovat a acțiunea în nulitatea relativă a actului, iar nu în nulitatea absolută așa cum rezultă din decizie se impun următoarele precizări.

Astfel, deși în apel nu s-a invocat faptul că deși instanța a fost sesizată cu o acțiune în anulare a actului aceasta s-a pronunțat pe nulitatea absolută, depășindu-se limitele stabilite de reclamantă se impune a se arată că motivele invocate de acesta sunt – potrivit prevederile legale – motive de nulitate absolută chiar dacă titularul cererii a intitulat-o greșit în „anulare”. Câtă vreme instanța s-a raportat strict la motivele invocate, fiind de atributul său de a califica exact cererea nu se poate reține încălcarea principiului anterior menționat și nici depășirea limitelor învestirii. De asemenea, nu se poate reține încălcarea disponibilității părții nici din perspectiva nesoluționării petitelor acțiunii în ordinea în care au fost formulate, nefiind de esența disponibilității părții câtă vreme instanța le-a avut în vedere pe toate și s-a pronunțat în limitele învestirii.

Chiar dacă reclamanta a sesizat instanța cu mai multe petite, unele adăugate ulterior promovării acțiunii – în condițiile legii – instanța nu avea obligația de a respecta strict ordinea acestora, ci de a le soluționa în ordinea juridică firească în raport de efectele juridice produse de fiecare dintre acestea. - În ce privește pretinsa nesocotirea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. ceea ce a dus la soluționarea greșită a excepției prematurității acțiunii, așa cum corect s-a reținut și de instanța de apel, trebuie să avem în vedere cerințele esențiale ale acestor prevederi respectiv faptul că ele se referă la: procesele și cererile în materie comercială, acestea să fie evaluabile în bani, iar parcurgerea concilierii directe să fie prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată.

S-au impus a fi făcute aceste precizări dată fiind particularitatea prezentei cauze, care inițial (la 29 decembrie 2005) a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Vînju Mare, având ca părți două persoane fizice, iar obiectul acțiunii fiind unul civil ceea ce înseamnă că – raportat la natura cauzei și la momentul promovării acțiunii – nu se impune a fi satisfăcute cerințele art. 720 1 C. proc. civ. Faptul că ulterior a intervenit o hotărâre irevocabilă în ce privește competența soluționării cauzei și că litigiul a fost transpus instanței comerciale nu are relevanță sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., stadiul procesual rămânând câștigat cauzei.

- Nici critica ce vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei nu poate fi primită, ambele instanțe reținând corect incidența dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 conform cu care prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrise, făcută de cel în folosul căreia curge prescripția. Or, deținerea bunului de către promitentul-cumpărător cu acordul promitentului vânzător echivalează cu o recunoaștere a dreptului. În ceea ce privește data de la care începe să curgă termenul prescripției – aceea a încheierii convenției – este 11 noiembrie 2003 când s-a perfectat antecontractului de vânzare-cumpărare, fiind nefondate susținerile recurentei că termenul ar fi început să curgă „cel puțin de la 12 decembrie 2002, data depunerii ofertei de vânzare la primărie”.

- Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 203 pct. 6 C. proc. civ., invocată de recurenta SC I.A. SRL nu poate fi primită în condițiile în care instanța a fost învestită cu soluționarea unei cereri de repunere în situația anterioară la 18 noiembrie 2008. Cum, pârâta nu s-a opus la cererea reclamantei – depusă peste termen – dat fiind caracterul dispozitiv al normei cuprinse în art. 132 C. proc. civ. denotă acceptarea tacită a acesteia. În privința susținerilor relative la netimbrarea tuturor petitelor deduse judecății, câtă vreme nu se dezvoltă și nu se face referire la nelegalitatea deciziei din această perspectivă, nu pot fi analizate. Oricum, chestiunea timbrajului este în esență o problemă de fiscalitate relevând instanței rolul de a o lămuri, nefiind de natură a atrage modificarea ori casarea deciziei, iar instanța a clarificat acest aspect în raport de normele legale incidente în cauză.

- În fine, Înalta Curte constată că în contextul în care ambele recurente au cunoscut existența antecontractului nu se poate reține buna lor credință, ci dimpotrivă. În plus, în cadrul apelului s-a constatat că pârâtele nu au formulat critici cu privire la aprecierea probelor din care a rezultat frauda părților la încheierea actului autentic. În consecință, pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri, urmează a se da incidență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și conform actelor doveditoare depuse la dosar să se dispună obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.722 lei către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții M.M. și SC I.A. SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 196 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială. Obligă recurenții M.M. și SC I.A. SRL TIMIȘOARA la plata sumei de 1.722 lei cheltuieli de judecată către intimatul B.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.