ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3648/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3648/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 309

din 3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de

contencios administrativ, în dosarul nr. 6395/101/2007, s-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii. S-a respins excepția prescripției dreptului la

acțiune, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul pârât B.C., s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat prin

încheierea nr. 3248 din 20 decembrie 2005 de Biroul Notarului Public R.M.C. și

s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.

S-a constatat că

între reclamantul pârât B.C. și pârâta-reclamantă M.M. s-a încheiat contract de

vânzare cumpărare cu privire la terenul în suprafață de 7,4 ha situat în

extravilanul comunei Gruia, tarlaua 3/1, parcela 12, cu vecinii la N – E.N., E

– De; S - P.M. și V – De, județul Mehedinți, hotărârea ținând loc de contract

autentic de vânzare cumpărare.

S-a admis excepția

puterii lucrului judecat invocată de reclamantul pârât.

S-au respins cererile

reconvenționale formulate de pârâtele reclamante M.M. și SC I.A. SRL Au fost

obligate pârâtele – reclamante să plătească reclamantului-pârât suma de

1.325,50 lei cheltuieli de judecată.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a reținut că în cazul

nerespectării antecontractului de vânzare-cumpărare, antecontract ce reprezintă

o promisiune bilaterală de a contracta, răspunderea este contractuală, iar

executarea silită, în natură, a obligației de a face, se asigură prin acțiunea

personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare. O astfel de hotărâre are caracter constitutiv de

drepturi și operează transferul proprietății. Astfel, cele două capete de

cerere din acțiunea principală pot fi promovate împreună, acestea fiind

interdependente, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

formă autentică cu privire la același teren ce a format obiectul promisiunii

bilaterale de vânzare-cumpărare, urmărindu-se readucerea terenului în

patrimoniul vânzătoarei și ca urmare asigurarea respectării obligațiilor

contractuale rezultate din promisiunea bilaterală, prin executarea în natură a

convenției în conformitate cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 1073

și art. 1077 C. civ.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune, instanța a reținut că termenul prescripției

curge din momentul încheierii contractului, iar în situația în care promitentul-cumpărător

a preluat imobilul, deținerea lui, cu acordul promitentului-vânzător

echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia în sensul art. 16 lit. a) din

Decretul nr. 167/1958.

Antecontractul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat la data de 11 noiembrie 2003, reclamantul-pârât aflându-se în

posesia terenului, începând cu anul 2002 și până în 2005. Cum acțiunea a fost

promovată la 29 decembrie 2005, promovarea acțiunii s-a făcut în termenul legal

de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. S-a reținut totodată că

refuzul promitentei-vânzătoare cu privire la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare în formă autentică s-a manifestat expres în sensul negării

dreptului promitentului-cumpărător, în cursul anului 2005, an la sfârșitul

căruia a fost promovată și acțiunea.

Referitor la fondul

cauzei, s-a reținut că ori de câte ori se constată o fraudă pusă la cale prin

care este prejudiciată o terță persoană de drepturile dobândite cu

bună-credință trebuie să se procedeze la constatarea nulității absolute a

contractului încheiat în astfel de condiții, existând fraudă ori de câte ori în

mod conștient sunt încălcate drepturile anterior dobândite de alte persoane,

dobânditorul unui bun având deplină cunoștință că la o dată anterioară bunul

respectiv a făcut obiectul unei alte convenții de înstrăinare, a doua dobândire

fiind făcută cu rea – credință.

Din probele

administrate în cauză respectiv interogatoriul pârâtei-reclamante, declarațiile

martorilor s-a reținut că frauda este evidentă și constă în înțelegerea

intervenită între vânzător și dobânditorul subsecvent, cu privire la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică și împiedicarea

reclamantului-pârât să finalizeze antecontractul de vânzare-cumpărare, fiind în

prezența unui delict civil, sancționat cu nulitatea absolută, potrivit art. 5 C.

civ. și art. 968 C. civ., chiar dacă actul autentic s-a încheiat prin mandatar,

care a acționat în numele și pe seama societății comerciale.

Prin înscrisul sub

semnătură privată intitulat chitanță și recunoscut de către părți, acestea s-au

obligat să încheie în viitor contract de vânzare-cumpărare, primind prețul

integral la momentul semnării înscrisului sub semnătură privată.

S-a înlăturat

apărarea pârâtei cu privire la nevalabilitatea înscrisului sub semnătură

privată, întrucât s-a încheiat într-un singur exemplar, deoarece reglementarea

multiplului exemplar, prevăzută de art. 1179 C. civ., a urmărit punerea

părților în situație de egalitate, în ceea ce privește posibilitatea fiecăreia

dintre ele de a-și dovedi drepturile și obligațiile reciproce rezultate din

convențiile sinalagmatice, prin înfățișarea unui exemplar original al

înscrisului ce l-au întocmit pentru a-l folosi ca mijloc de dovadă. Această

condiție se cere

ad probationem

, iar înscrisul sub semnătură privată

este valabil chiar și în cazul în care a fost întocmit într-un exemplar original,

dacă părțile îl recunosc, pericolul în vederea căruia s-a prevăzut condiția

pluralității de exemplare fiind înlăturat. În cauza de față părțile semnatare

ale promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare au recunoscut înscrisul ce

constată promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, semnat la 11 noiembrie

2003.

Referitor la cererea

reconvențională formulată de pârâta-reclamantă M.M. prin care se solicită

constatarea nulității absolute a chitanței, precum și cu privire la inexistența

dreptului de a cere executarea obligației de a face, întrucât a fost

desființată unilateral convenția, s-a reținut că există putere de lucru

judecat, întrucât prin sentința civilă nr. 1378 din 13 martie 2008 pronunțată

de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. 2579/225/2007, sentință

rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1193/R din 25

septembrie 2008 a Tribunalului Mehedinți, a fost respinsă acțiunea.

Nu s-a reținut

caracterul fictiv al prețului pe motiv că subvențiile erau superioare prețului

plătit, aceasta întrucât subvențiile sunt acordate pentru culturile agricole și

nu pot fi luate în considerare la stabilirea prețului. S-a reținut că prețul a

fost plătit integral la momentul semnării înscrisului sub semnătură privată,

potrivit interogatoriului luat pârâtei-reclamantei M.M. rezultând că la

momentul respectiv a apreciat ca integral plătit prețul și doar dintr-o eroare

de calcul, fiind atenționată pe parcursul procesului de către avocat a mai

primit și o diferență de 160.000 lei.

Motivul refuzului de

a încheia act autentic de vânzare-cumpărare cu reclamantul-pârât nu a fost

eroarea de calcul, care de altfel a fost sesizată pe parcursul procesului, ci

prețul mai mare oferit de cealaltă pârâtă-reclamantă, precum și faptul că între

timp prețul terenului a crescut.

Cauza fiind de natură

comercială, chestiune stabilită prin decizia nr. 756/R a Tribunalului

Mehedinți, trebuia să se îndeplinească și procedura concilierii, specifică

acestor pricini.

Prin decizia

nr. 196 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția

comercială, s-au respins apelurile formulate de pârâtele-reclamante împotriva

sentinței.

În

considerentele deciziei instanța de apel a reținut că dispozițiile

art. 720

1

C.

proc. civ. nu sunt incidente în cauză dat fiind că cererea introductivă,

formulată de o persoană fizică împotriva altei persoane fizice a fost

înregistrată inițial ca litigiu civil pe rolul Judecătoriei Vînju Mare.

În ce privește competența

soluționării pricinii, aceasta a fost definitiv și irevocabil stabilită prin

Decizia nr. 756/R din 18 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. 953/101/2006 al

Tribunalului Mehedinți, chestiune ce nu mai poate face obiectul analizei în

apel.

S-a constatat că de

asemenea că prin cererea înregistrată la 18 noiembrie 2008 (fila 103-104, dosar

fond), reclamantul a solicitat și stabilirea situației anterioare încheierii

actului considerat nul, așa încât este nefondată critica apelantei SC I.A. SRL,

în sensul că tribunalul s-a pronunțat extrapetita.

În privința

timbrajului s-a reținut că acțiunea a fost înregistrată în 29 decembrie 2005,

iar potrivit art. 3

1

din Legea 146/1997 în vigoare la acea dată,

cererile prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de

act autentic de înstrăinare a unor imobile, se taxează corespunzător taxei

judiciare de timbru pentru autentificarea actului, potrivit cap. I pct. 1 lit. a)

din anexa O.G. nr. 12/1998 aprobată prin Legea 122/1998 (procentul fiind de 3 %

din 23.680.000 lei ROL).

Din coroborarea

dispozițiilor legale enunțate cu dispozițiile Legii nr. 96/2005, care reduc la

jumătate taxele pentru terenuri, s-a constatat că taxa judiciară de timbru

datorată pentru cererea introductivă este de 35,52 lei RON (355.200 lei ROL).

În consecință, s-a

arătat că reclamantul datora 47,52 lei RON pentru cererea inițială (pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic) și cererea de constatare a

nulității actului autentic, iar pentru cererea de restituire a prestațiilor,

suma de 616 lei. Acesta a achitat 82,5 lei, așa încât reclamantul mai trebuia

să achite 571 lei taxă judiciară de timbru.

Taxa judiciară de timbru

trebuia plătită anticipat [art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997) astfel că

pentru calcularea sumei datorate s-a avut în vedere reglementarea legală de la

momentul înregistrării cererii, iar sub acest aspect s-a constatat că sunt

fondate criticile, și că neplata taxei judiciare de timbru în cuantumul legal,

nu duce la rejudecarea cauzei, instanța investită cu soluționarea căii de atac

instanța având posibilitatea de a obliga partea la plata taxelor aferente,

respectiv la suma de 571 lei taxă judiciară de timbru.

De asemenea, s-a

reținut că deși s-a indicat ca temei de drept și art. 111 C. proc. civ., prin

acțiune nu s-a solicitat constatarea unui drept, ci pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, indicarea greșită a unui

text de lege nu leagă instanța, aceasta calificând cererea după intenția și

scopul urmărit de parte prin promovarea acțiunii, or, în speță, reclamanta a

urmărit pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare, având ca temei de drept art. 5 alin. (2) Titlul X din Legea

nr. 247/2005, coroborate cu dispozițiile legale invocate de reclamant,

respectiv art. 1073 și următoarele C. civ., care reglementează executarea în

natură a obligației.

În fine, nici critica

referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției acțiunii nu a fost

primită, motivat de faptul că, de principiu, termenul de prescripție curge din

momentul încheierii convenției, însă deținerea bunului de către promitentul

cumpărător cu acordul promitentului – vânzător, echivalează cu o recunoaștere a

dreptului, iar termenul de prescripție nu curge, cum corect a reținut

tribunalul.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că valabilitatea convenției încheiate de reclamantul B.C. și

M.M. a fost constatată într-un litigiu anterior. Discuțiile dintre aceste părți

din luna decembrie 2005 constituie o încercare de negociere cu privire fie la

revocarea convenției, fie la modificarea prețului, însă acordul nu s-a

realizat, așa încât promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare a rămas

valabilă, căci o promisiune bilaterală au încheiat părțile, ambele asumându-și

obligații, una de a vinde, cealaltă de a cumpăra, mai mult cumpărătorul a

achitat și prețul, plata unei diferențe modice în timpul procesului –

determinată de cursul valutei, fiind fără relevanță, neechivalând cu o

neexecutare.

S-a mai avut în

vedere că neîncheierea actului autentic între B.C. și M.M. în intervalul de

timp 2003-2005 și o eventuală culpă în lipsa de operativitate a reclamantului

în obținerea documentației cadastrale și lipsa de diligență în păstrarea

titlului, este fără relevanță, câtă vreme convenția părților era valabilă –

producând efecte juridice, iar dreptul la acțiune nu era prescris și că numai

în cazul în care actul autentic era valid, promitentul cumpărător era îndrituit

să obțină daune. În situația în care acesta invocă nulitatea absolută a actului

autentic pentru fraudă – rea-credință a părților, titularul dreptului de a

cumpăra, în temeiul antecontractului, are alegerea între a cere daune de la

promitentul vânzător sau a formula acțiunea dedusă judecății.

Împotriva deciziei au

declarat recurs pârâtele-reclamante M.M. și SC I.A. SR.

susține nelegalitatea deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

- Ambele instanțe au

interpretat greșit actul dedus judecății atunci când au apreciat că

„neachitarea integrală a prețului de către promitentul-cumpărător este fără

relevanță, neechivalând cu o neexecutare a contractului” și când au apreciat

asupra lipsei de relevanță a culpei promitentului-cumpărător în ceea ce

privește: neîncheierea actului autentic, lipsa de operativitate a reclamantei

în obținerea documentelor cadastrale și lipsa de diligență în păstrarea

titlului vânzătorului.

De asemenea, se

susține că prin reținerea relei-credințe a părților manifestată cu ocazia

încheierii actului autentic, instanțele au făcut o apreciere incorectă, în

condițiile în care din interogatoriile părților, corespondența dintre acestea

și declarațiile părților a rezultat că părțile au știut situația reală, privind

rezilierea convenției inițiale, precum și inexistența vreunei convenții noi.

Recurenta arată că

interpretările instanțelor sunt combătute de probele din dosar: concilierea din

6 decembrie 2005, neplata integrală a prețului, existența culpei promitentei-cumpărătoare

demonstrată de actele de la dosar.

- Hotărârea atacată

este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

În susținerea acestui

motiv de recurs se arată că instanța a încălcat principiul disponibilității,

întrucât cererea de chemare în judecată a avut ca obiect pronunțarea unei

hotărâri care să țină loc de act autentic, iar în subsidiar, obligarea pârâtei

la plata daunelor-interese, adăugându-se ulterior un petit prin care s-a

solicitat anularea actului autentic.

În atare situație, se

consideră că instanța era obligată să analizeze petitele în ordinea în care au

fost formulate și că inversarea soluționării acestora i-a creat recurentei un

prejudiciu evident, mai ales, prin soluționarea extra petita a repunerii în

situația anterioară a reclamantei.

- Instanța de apel a

făcut aplicarea greșită a legii în soluționarea prescripției dreptului material

la acțiune și a prematurității cererii intervenientului.

Recurenta susține că,

din documentele depuse la dosar rezultă cu certitudine faptul că data

încheierii convenției este în anul 2002 și nu cea în 11 noiembrie 2003.

Documentele în

discuție sunt indicate ca fiind: chitanța din 11 noiembrie 2003 din care

rezultă că banii au fost plătiți în 3 etape și, implicit, că data acordului de

voință a fost alta decât cea din 11 noiembrie 2003 sinteza cheltuielilor depusă

la reclamant ce cuprinde cheltuielile făcute de acesta anterior datei de 11

noiembrie 2003.

În raport de aceste

aspecte și raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958, recurenta apreciază că

dreptul material la acțiune a început să curgă – cel puțin de la 12 decembrie

2002, data depunerii ofertei de vânzare la primărie – dată însușită de către

reclamant.

În ceea ce privește

excepția prematurității cererii reclamantei, invocată de intervenienta SC I.A.

SRL, se consideră că respingerea acesteia este nelegală față de Decizia nr. 756

a Tribunalului Mehedinți, secția civilă, care a stabilit natura comercială a

cauzei, iar nu caracterul său neevaluabil în bani.

SRL critică decizia atacată pentru următoarele motive:

- Decizia este

nelegală, fiind lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii.

Recurenta consideră

că excepțiile ridicate în cauză au fost soluționate în mod nelegal.

Astfel, în ceea ce

privește excepția prematurității cererii de chemare în judecată, se apreciază

că au fost eludate dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. atunci când

instanța a apreciat că nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile

pentru că inițial litigiul s-a purtat între persoanele fizice – având caracter

civil – chiar dacă ulterior s-a statuat asupra naturii comerciale a cauzei prin

intervenirea în cauză a unei societăți comerciale pentru că legea nu face

distincție.

Nelegala soluționare

a excepției este susținută și din prisma prevederilor art. 1079 C. civ.

Referitor la prescripția

dreptului material la acțiune, recurenta consideră că la data promovării

acțiunii aceasta era prescrisă și că data de la care a început să curgă

prescripția a fost 12 decembrie 2002 când s-a realizat oferta de vânzare la

Primăria Gruia, urmare a convenției verbale încheiate cu tatăl pârâtei M.M.

Apreciind că ordinea

soluționării petitelor trebuia dictată de cronologia acestora în proces, prin

inversarea lor, se apreciază că s-a ajuns la soluționarea greșită a cauzei.

De asemenea,

recurenta consideră că instanța nu a anulat contractul de vânzare-cumpărare

autentic pentru că îndeplinea condițiile de nulitate, ci pentru că l-a raportat

în timp la o convenție anterioară încheiată între persoanele fizice, motivele

de nulitate absolută nefiind clare.

- Instanța a acordat

ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6) ceea ce atrage nelegalitatea deciziei.

Recurenta susține că

deși nu s-a solicitat repunerea părților în situația anterioară instanța s-a

pronunțat în acest sens, acordând mai mult decât s-a cerut.

Deși, instanța de

apel a motivat că acest petit s-a formulat la 18 noiembrie 2008, recurenta

apreciază că este tardiv și, mai mult, nu toate petitele au fost timbrate.

Pe fondul cauzei,

recurenta solicită să se rețină toate susținerile din apărările formulate în

cauză, în ceea ce privește buna sa credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Analizând decizia

atacată prin prisma criticilor invocate de recurente, Înalta Curte constată că

recursurile sunt nefondate.

Având în vedere că,

în cea mai mare parte, motivele de nelegalitate invocate de cele două recurente

sunt aceleași, instanța le va grupa și le va analiza împreună, urmând a li se

răspunde prin considerente comune.

- În ce privește

motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat prin

recursul pârâtei M.M. se constată că deși aceasta face referire la

interpretarea greșită a actului juridic (fără a-l numi), argumentele aduse în

susținere denotă de fapt dezacordul recurentei față de motivarea instanței a

unor aspecte ce țin de stabilirea relei-credințe a părților, de culpa

promitentului ori de pretinsa nevalabilitate a convenției încheiate cu

reclamanta pentru neachitarea integrală a prețului.

În plus, prin

combaterea acestor statuări ale instanțelor asupra aspectelor anterior

menționate cu trimiteri la probelor administrate în cauză și la etapele

derulării convenției, recurenta readuce în discuție stabilirea situației de

fapt, respectiv aspecte ce pot viza o pretinsă netemeinicie a deciziei atacate

ceea ce nu este posibil în această cale de atac în care instanței de recurs

nu-i este îngăduit să se aplece decât asupra motivelor de nelegalitate conform

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În consecință, în

condițiile în care criticile invocate aduc în discuție aspecte de fapt ori de

apreciere a probelor administrate în cauză, ele nu pot fi subsumate motivelor

de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

- Referitor la

pretinsa încălcare a principiului disponibilității prin aceea că instanțele nu

au soluționat petitele acțiunii în ordinea cronologică a acestora și nu s-ar fi

raportat la solicitarea de „anulare a actului”, ci la „nulitatea” acestuia,

ceea ce ar induce ideea că s-a promovat a acțiunea în nulitatea relativă a

actului, iar nu în nulitatea absolută așa cum rezultă din decizie se impun

următoarele precizări.

Astfel, deși în apel

nu s-a invocat faptul că deși instanța a fost sesizată cu o acțiune în anulare

a actului aceasta s-a pronunțat pe nulitatea absolută, depășindu-se limitele

stabilite de reclamantă se impune a se arată că motivele invocate de acesta

sunt – potrivit prevederile legale – motive de nulitate absolută chiar dacă

titularul cererii a intitulat-o greșit în „anulare”.

Câtă vreme instanța

s-a raportat strict la motivele invocate, fiind de atributul său de a califica

exact cererea nu se poate reține încălcarea principiului anterior menționat și

nici depășirea limitelor învestirii.

De asemenea, nu se

poate reține încălcarea disponibilității părții nici din perspectiva

nesoluționării petitelor acțiunii în ordinea în care au fost formulate, nefiind

de esența disponibilității părții câtă vreme instanța le-a avut în vedere pe

toate și s-a pronunțat în limitele învestirii.

Chiar dacă reclamanta

a sesizat instanța cu mai multe petite, unele adăugate ulterior promovării

acțiunii – în condițiile legii – instanța nu avea obligația de a respecta

strict ordinea acestora, ci de a le soluționa în ordinea juridică firească în

raport de efectele juridice produse de fiecare dintre acestea.

- În ce privește

pretinsa nesocotirea dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ. ceea ce a

dus la soluționarea greșită a excepției prematurității acțiunii, așa cum corect

s-a reținut și de instanța de apel, trebuie să avem în vedere cerințele

esențiale ale acestor prevederi respectiv faptul că ele se referă la: procesele

și cererile în materie comercială, acestea să fie evaluabile în bani, iar

parcurgerea concilierii directe să fie prealabilă introducerii cererii de

chemare în judecată.

S-au impus a fi

făcute aceste precizări dată fiind particularitatea prezentei cauze, care

inițial (la 29 decembrie 2005) a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Vînju

Mare, având ca părți două persoane fizice, iar obiectul acțiunii fiind unul

civil ceea ce înseamnă că – raportat la natura cauzei și la momentul promovării

acțiunii – nu se impune a fi satisfăcute cerințele art. 720

1

C.

proc. civ.

Faptul că ulterior a

intervenit o hotărâre irevocabilă în ce privește competența soluționării cauzei

și că litigiul a fost transpus instanței comerciale nu are relevanță sub

aspectul incidenței dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., stadiul

procesual rămânând câștigat cauzei.

- Nici critica ce

vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune al

reclamantei nu poate fi primită, ambele instanțe reținând corect incidența

dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 conform cu care

prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se

prescrise, făcută de cel în folosul căreia curge prescripția.

Or, deținerea bunului

de către promitentul-cumpărător cu acordul promitentului vânzător echivalează

cu o recunoaștere a dreptului.

În ceea ce privește

data de la care începe să curgă termenul prescripției – aceea a încheierii

convenției – este 11 noiembrie 2003 când s-a perfectat antecontractului de vânzare-cumpărare,

fiind nefondate susținerile recurentei că termenul ar fi început să curgă „cel

puțin de la 12 decembrie 2002, data depunerii ofertei de vânzare la primărie”.

- Nici critica

întemeiată pe dispozițiile art. 203 pct. 6 C. proc. civ., invocată de recurenta

SC I.A. SRL nu poate fi primită în condițiile în care instanța a fost învestită

cu soluționarea unei cereri de repunere în situația anterioară la 18 noiembrie

dat fiind caracterul dispozitiv al normei cuprinse în art. 132 C. proc. civ.

denotă acceptarea tacită a acesteia.

În privința

susținerilor relative la netimbrarea tuturor petitelor deduse judecății, câtă

vreme nu se dezvoltă și nu se face referire la nelegalitatea deciziei din

această perspectivă, nu pot fi analizate.

Oricum, chestiunea

timbrajului este în esență o problemă de fiscalitate relevând instanței rolul

de a o lămuri, nefiind de natură a atrage modificarea ori casarea deciziei, iar

instanța a clarificat acest aspect în raport de normele legale incidente în

cauză.

- În fine, Înalta

Curte constată că în contextul în care ambele recurente au cunoscut existența

antecontractului nu se poate reține buna lor credință, ci dimpotrivă.

În plus, în cadrul

apelului s-a constatat că pârâtele nu au formulat critici cu privire la

aprecierea probelor din care a rezultat frauda părților la încheierea actului

autentic.

În consecință, pentru

argumentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri,

urmează a se da incidență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și conform

actelor doveditoare depuse la dosar să se dispună obligarea acestuia la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.722 lei către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de reclamanții M.M. și SC I.A. SRL TIMIȘOARA împotriva

deciziei nr. 196 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția

comercială.

Obligă

recurenții M.M. și SC I.A. SRL TIMIȘOARA la plata sumei de 1.722 lei cheltuieli

de judecată către intimatul B.C.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

16 noiembrie 2011.