ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 368/2012

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 310 din 3 martie 2010, Tribunalul București - secția a III-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanții C.V.D., C.A.S.I. și C.T.F. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, obligarea pârâtului la plata diferenței dintre prețul de piață al apartamentului situat în București, și prețul actualizat, plătit în baza contractului de vânzare cumpărare care a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Tribunalul a mai reținut că, prin sentința civilă nr. 745 din 1 februarie 2002, definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 București a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în considerentele sentinței reținându-se că apartamentul în discuție nu putea face obiectul înstrăinării și că ambele părți au fost de rea credință, deoarece cunoșteau că locuința făcea obiectul unei acțiuni în revendicare promovată anterior încheierii contractului. În aceste condiții, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare pentru fraudă la lege. A mai reținut tribunalul, că prin sentința civilă nr. 1431 din 26 februarie 2004, definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 București a obligat Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 1336 și 1341 C. civ., la plata către reclamanți a prețului plătit la încheierea contractului, actualizat cu rata inflației.

În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea nr. 1/2009, deoarece, în cauză, s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că Legea nr. 112/1995, în baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare, nu a fost respectată. Prin decizia nr. 696/A din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel București - secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți. Instanța de apel a reținut că pentru a beneficia de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 1/2009, este necesar ca actul desființat să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 745/2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 29 mai 1997, încheiat între SC R.V.

SA și pârâți și s-a reținut cu putere de lucru judecat că „apartamentul a fost preluat fără titlu valabil de către stat și nu putea face obiectul înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995, iar ambele părți au fost de rea credință la încheierea contractului, deoarece cunoșteau că locuința făcea obiectul unei acțiuni în revendicare". Reclamanții au fost părți în acea cauză, astfel încât cele reținute în considerentele hotărârii le sunt opozabile. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat că decizia atacată este nelegală. Astfel, hotărârea a fost dată cu încălcarea dreptului de apărare, deoarece, la termenul din 17 noiembrie 2010, apărătorul părților a solicitat instanței, motivat prin înscrisuri, acordarea unui termen pentru imposibilitate de prezentare la instanță, dar, contrar dispozițiilor art. 156 C. proc.

civ., cererea a fost respinsă fără motivare. Instanța de apel a greșit și atunci când a arătat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, pronunțând o hotărâre care încalcă jurisprudența secției civile a Curții de Apel București. De altfel, au susținut recurenții, acest motiv de apel a fost complet ignorat de instanță. Recurenții au mai arătat că instanța de apel a refuzat să aprecieze ea însăși dacă dobândirea apartamentului s-a făcut sau nu cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar invocarea autorității lucrului judecat a fost în mod greșit făcută, deoarece criteriile de apreciere a valabilității contractelor de vânzare- cumpărare sunt diferite în litigiile cu foștii proprietari și în litigiile cu Ministerul Finanțelor Publice, iar instanța de apel a refuzat să motiveze de ce nu a admis această susținere.

De asemenea, au susținut recurenții, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra faptului că prima instanța a încuviințat efectuarea unei expertize de evaluare a apartamentului, ceea ce dovedea că cererea de chemare în judecată este întemeiată. Recursul declarat de reclamanți nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Recurenții susțin că instanța de apel a încălcat dreptul de apărare, dar susținerile lor nu se verifică. Astfel, potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic motivată, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

În cauză, reclamanții, prin apărător au formulat trei cereri de amânare a cauzei: la termenul din 15 septembrie 2010, pentru a cunoaște conținutul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 1/2009, la termenul din 27 octombrie 2010, pentru a face dovada că au apelat la procedura medierii și la termenul din 17 noiembrie 2010, pentru imposibilitate de prezentare a avocatului. Se constată, așadar, că reclamanții au beneficiat de două amânări ale cauzei, ambele la solicitarea lor și în sprijinul apărărilor lor. Chiar dacă a existat o singură cerere pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului, instanța nu a aplicat greșit dispozițiile art. 156 C. proc. civ., deoarece acest articol vizează dreptul la apărare sub toate aspectele pe care le presupune, iar nu doar imposibilitatea prezenței fizice a avocatului.

De altfel, reclamanții nici nu au făcut dovada temeiniciei cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului, deoarece biletul de avion depus la dosar nu probează motivul obiectiv pentru care apărătorul nu a putut fi prezent în instanță. În ceea ce privește criticile referitoare la faptul că instanța ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, se constată că acest motiv de apel nu a fost ignorat. Instanța de apel a arătat în termeni lipsiți de echivoc că pentru a beneficia de aceste dispoziții legale, ar fi fost necesar ca actul de vânzare cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

O astfel de constare este corectă și legală, indiferent care ar fi practica secției, deoarece, potrivit textului de lege arătat, doar proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor. Or, faptul că dobândirea imobilului a avut loc cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a fost statuat prin sentința civilă nr. 745 din 1 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, devenită definitivă și rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare pentru fraudă la lege.

În aceste condiții, instanța de apel nu putea să facă o nouă analiză a legalității contractului de vânzare cumpărare, pentru că ar fi încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat. O astfel de analiză nu se putea realiza nici în condițiile în care în prezentul litigiu figurează o altă parte în calitate de pârât, deoarece atât analizarea titlului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, cât și dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, republicate, trebuie raportate la respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare. Nefondate sunt și susținerile recurenților referitoare la faptul că instanța de apel ar fi reținut autoritatea de lucru judecat.

În realitate, instanța de apel a făcut tocmai aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat, pentru că a constatat că hotărârea judecătorească anterioară, prin care s-a statuat cu puterea lucrului judecat că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995, este opozabilă reclamanților, care au fost și parte în acel proces. Este total lipsită de fundament susținerea potrivit căreia, prin încuviințarea efectuării unei expertize de evaluare, prima instanța ar fi recunoscut temeinicia pretențiilor reclamanților. Recunoașterea temeiniciei unor pretenții deduse judecății nu poate avea loc decât în urma unei soluții de admitere a cererii de chemare în judecată, după ce fondul raportului juridic dedus judecății a fost analizat prin raportare la lege și pe baza tuturor probelor administrate în cauză.

Or, în speță, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, iar încuviințarea efectuării unei expertize tehnice nu are un alt rol decât acela de a ajuta la stabilirea întinderii pretențiilor, în situația în care instanța ar fi ajuns la concluzia că ele sunt întemeiate. Fată de cele arătate, recursul declarat de reclamanți se va privi ca nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.V.D., C.A.S.I. și C.T.F. împotriva deciziei nr. 696/A din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.