ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 368/2012

Asupra

recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările dosarului, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 310 din 3 martie 2010, Tribunalul București - secția a III-a

civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanții C.V.D., C.A.S.I. și C.T.F. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea

de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

republicată, obligarea pârâtului la plata diferenței dintre prețul de piață al

apartamentului situat în București, și prețul actualizat, plătit în baza

contractului de vânzare cumpărare care a fost anulat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Tribunalul a mai reținut că, prin sentința civilă

nr. 745 din 1

februarie 2002, definitivă și irevocabilă, Judecătoria

sectorului 1 București a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în considerentele sentinței reținându-se

că apartamentul în discuție nu putea face obiectul înstrăinării și că ambele

părți au fost de rea credință, deoarece cunoșteau că locuința făcea obiectul

unei acțiuni în revendicare promovată anterior încheierii contractului.

În

aceste condiții, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare - cumpărare pentru fraudă la lege.

A

mai reținut tribunalul, că prin sentința civilă nr. 1431 din 26 februarie 2004,

definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului

1 București a obligat Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art.

1336

și 1341 C. civ., la plata către reclamanți a prețului plătit la încheierea contractului,

actualizat cu rata inflației.

În

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea nr. 1/2009, deoarece,

în cauză, s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că Legea nr. 112/1995,

în baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare, nu a fost

respectată.

Prin decizia nr. 696/A din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel

București - secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți.

Instanța de apel a reținut că pentru a beneficia

de dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 1/2009, este necesar ca actul

desființat să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin

sentința civilă nr. 745/2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 29 mai

1997, încheiat între SC R.V. SA și pârâți și s-a reținut cu putere de lucru

judecat că „apartamentul a fost preluat fără titlu valabil de către stat și nu

putea face obiectul înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995, iar ambele părți

au fost de rea credință la încheierea contractului, deoarece cunoșteau că

locuința făcea obiectul unei acțiuni în revendicare".

Reclamanții

au fost părți în acea cauză, astfel încât cele reținute în considerentele hotărârii

le sunt opozabile.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat că

decizia atacată este nelegală.

Astfel,

hotărârea a fost dată cu încălcarea dreptului de apărare, deoarece, la termenul

din 17 noiembrie 2010, apărătorul

părților

a solicitat instanței, motivat prin înscrisuri, acordarea unui

termen

pentru imposibilitate de prezentare la instanță, dar, contrar dispozițiilor art.

156 C. proc. civ., cererea a fost respinsă fără motivare.

Instanța

de apel a greșit și atunci când a arătat că nu sunt aplicabile dispozițiile art.

50

1

din Legea nr. 1/2009, pronunțând o hotărâre care încalcă

jurisprudența secției civile a Curții de Apel București.

De

altfel, au susținut recurenții, acest motiv de apel a fost complet ignorat de

instanță.

Recurenții

au mai arătat că instanța de apel a refuzat să aprecieze ea însăși dacă

dobândirea apartamentului s-a făcut sau nu cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, iar invocarea autorității lucrului judecat a fost în mod greșit

făcută, deoarece criteriile de apreciere a valabilității contractelor de

vânzare-

cumpărare sunt diferite în

litigiile cu foștii proprietari și în litigiile

cu Ministerul Finanțelor

Publice, iar instanța de apel a refuzat să motiveze de ce nu a admis această

susținere.

De

asemenea, au susținut recurenții, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

faptului că prima instanța a încuviințat efectuarea unei expertize de evaluare

a apartamentului, ceea ce dovedea că cererea de chemare în judecată este

întemeiată.

Recursul

declarat de reclamanți nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta în

continuare.

Recurenții

susțin că instanța de apel a încălcat dreptul de apărare, dar susținerile lor

nu se verifică.

Astfel,

potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanța va putea da un singur

termen pentru lipsă de apărare temeinic motivată, iar potrivit alin. (2) al

aceluiași articol, când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv,

va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii

scrise.

În cauză, reclamanții, prin apărător au formulat

trei cereri de

amânare a cauzei: la termenul din 15 septembrie 2010,

pentru a cunoaște conținutul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 1/2009,

la termenul din 27 octombrie 2010, pentru a face dovada că au apelat la

procedura medierii și la termenul din 17 noiembrie 2010, pentru imposibilitate

de prezentare a avocatului.

Se

constată, așadar, că reclamanții au beneficiat de două amânări ale cauzei,

ambele la solicitarea lor și în sprijinul apărărilor lor. Chiar dacă a existat

o singură cerere pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului, instanța

nu a aplicat greșit dispozițiile art. 156 C. proc. civ., deoarece acest articol

vizează dreptul la apărare sub toate aspectele pe care le presupune, iar nu

doar imposibilitatea prezenței fizice a avocatului.

De

altfel, reclamanții nici nu au făcut dovada temeiniciei cererii de amânare

pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului, deoarece biletul de avion

depus la dosar nu probează motivul obiectiv pentru care apărătorul nu a putut

fi prezent în instanță.

În

ceea ce privește criticile referitoare la faptul că instanța ar fi trebuit să facă

aplicarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus

prin Legea nr. 1/2009, se constată că acest

motiv

de apel nu a fost ignorat. Instanța de apel a arătat în termeni

lipsiți

de echivoc că pentru a beneficia de aceste dispoziții legale, ar fi fost

necesar ca actul de vânzare cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

O

astfel de constare este corectă și legală, indiferent care ar fi practica

secției, deoarece, potrivit textului de lege arătat, doar

proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor.

Or,

faptul că dobândirea imobilului a avut loc cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 a fost statuat prin sentința civilă

nr.

745 din 1 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București,

devenită

definitivă și rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare cumpărare pentru fraudă la lege.

În

aceste condiții, instanța de apel nu putea să facă o nouă analiză a legalității

contractului de vânzare cumpărare, pentru că ar fi încălcat efectul pozitiv al

lucrului judecat.

O

astfel de analiză nu se putea realiza nici în condițiile în care în prezentul

litigiu figurează o altă parte în calitate de pârât,

deoarece atât analizarea titlului de proprietate în cadrul acțiunii în

revendicare,

cât și dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, republicate,

trebuie raportate la respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare

cumpărare.

Nefondate sunt și susținerile recurenților

referitoare la faptul

că instanța de apel ar fi reținut autoritatea de

lucru judecat.

În

realitate, instanța de apel a făcut tocmai aplicarea efectului pozitiv al

lucrului judecat, pentru că a constatat că hotărârea judecătorească anterioară,

prin care s-a statuat cu puterea lucrului judecat că au fost încălcate

dispozițiile Legii nr. 112/1995, este opozabilă reclamanților, care au fost și

parte în acel proces.

Este

total lipsită de fundament susținerea potrivit căreia, prin încuviințarea

efectuării unei expertize de evaluare, prima instanța ar fi recunoscut

temeinicia pretențiilor reclamanților.

Recunoașterea temeiniciei unor pretenții deduse

judecății nu

poate avea loc decât în urma unei soluții de admitere a

cererii de chemare în judecată, după ce fondul raportului juridic dedus

judecății a fost analizat prin raportare la lege și pe baza tuturor probelor

administrate în cauză.

Or,

în speță, cererea de chemare în judecată a fost respinsă,

iar încuviințarea efectuării unei expertize

tehnice nu are un alt rol

decât acela de a ajuta la stabilirea

întinderii pretențiilor, în situația în care instanța ar fi ajuns la concluzia

că ele sunt întemeiate.

Fată

de cele arătate, recursul declarat de reclamanți se va privi ca nefondat și, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.V.D., C.A.S.I. și C.T.F. împotriva

deciziei nr. 696/A din 30 noiembrie 2010 a

Curții

de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.