ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2677/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2677/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 28 august 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în

dosarul nr. 1204/54/2012/a1 s-a

dispus respingerea cererii privind

înlocuirea măsurii arestării preventive formulată de

inculpata B.E.M.

S-a menținut măsura arestării

preventive față de ambii inculpați

B.I.R. și B.E.M.

Pentru a dispune astfel,

instanța de a reținut următoarele:

Analizând, conform dispozițiilor art. 300 C. proc. pen.

art. 160

b

C. proc. pen. legalitatea și

temeinicia măsurii

arestării preventive

dispusă împotriva inculpaților B.I.R. și B.E.M., în raport de actele și

lucrările

dosarului, s-a constatat că temeiurile pentru care s-a dispus

arestarea preventivă a inculpaților, subzistă în

continuare și nu s-au

modificat.

Curtea a reținut că raportat la

întreg ansamblul probator

administrat

până în acest moment, există în continuare suficiente probe și indicii

temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit

faptele pentru care sunt judecați și pentru

care

a intervenit deja o condamnare în primă instanță la pedeapsa

închisorii

cu executare în regim de detenție.

De asemenea, s-a reținut că

subzistă în continuare pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta

lăsarea în libertate a

inculpaților,

raportat la gravitatea deosebită a faptelor pentru care

sunt judecați inculpații (trafic de persoane prev. de art. 12 și art.

13 din

Legea 678/2001) și pentru care

au fost condamnați de prima instanță,

fapte

a căror săvârșire creează o rezonanță socială negativă în

comunitate. S-a arătat că, circumstanțele

personale ale inculpaților nu

justifică revocarea arestării preventive

sau dispunerea unei alte

măsuri neprivative

de libertate, în condițiile în care nu s-a demonstrat

că inculpații ar fi fost vreodată angajați în muncă,

existând astfel riscul

comiterii unor

noi infracțiuni în situația punerii sale în libertate.

Totodată, față de complexitatea

cauzei, numărul de participanți

la activitatea infracțională, probatoriile ce s-au impus

a fi administrate

nu

se poate aprecia că durata arestării preventive până în prezent ar

fi depășit o durată rezonabilă,

neputându-se concluziona că pericolul

pentru ordinea publică s-ar fi estompat, având în vedere

natura și gravitatea deosebită a faptelor, modalitatea și împrejurările concrete

în care au fost săvârșite.

Curtea a apreciat că la acest

moment, măsura preventivă a

arestării se impune în continuare, fiind necesară în raport de scopul

măsurilor preventive, neputându-se acorda prioritate

interesului

personal al inculpaților, care

au invocat diverse aspecte familiale, față

de interesul general al

societății care, în cauzele penale de acest

gen,

impune privarea de libertate a unor persoane pentru buna desfășurare a

procesului penal și protejarea ordinii publice, ținând

seama de gravitatea

faptelor comise.

Constatând că toate aceste

aspecte reținute, nu s-au modificat

și nu au încetat, neexistând nici un argument de fapt

sau de drept

pentru a se dispune

cercetarea inculpaților în stare de libertate, iar față de gravitatea faptelor,

caracterul transfrontalier al acestora,

numărul

mare de participanți la activitatea infracțională, modul de

comitere a faptelor, numărul mare de părți

vătămate, din care unele

minore, s-a apreciat că nu este suficientă în

acest moment

dispunerea unei alte măsuri

preventive neprivative de libertate, astfel

că în temeiul art. 300

2

C. proc. pen., s-a menținut arestarea preventivă

dispusă față de inculpații B.I.R. și B.E.M.

Pentru aceleași considerente

expuse mai sus a fost respinsă și

cererea

de înlocuire a măsurii arestului preventiv formulată de apelanta inculpată

B.E.M.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs

inculpații

B.I.R. și B.E.M.,

solicitând

revocarea măsurii arestării

preventive și judecarea în stare de libertate.

Examinând recursurile declarate

de inculpații B.I.R.

și B.E.M.,

sub

toate aspectele, conform

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că

acestea nu sunt

fondate pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Cu privire la dispoziția vizând

respingerea cererii de înlocuire a

măsurii arestării preventive formulată de inculpata B.E.M.

,

Înalta Curte va respinge

această critică, având în vedere

că

potrivit dispozițiilor art. 141 teza II-a C. proc. pen.,

încheierea prin care prima instanță sau instanța

de apel respinge

cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a

măsurii

arestării preventive nu este supusă

niciunei căi de atac.

Din examinarea lucrărilor

dosarului, se constată că raportat la

întreg ansamblul probator administrat până în acest

moment, există

în

continuare suficiente probe și indicii temeinice din care rezultă

presupunerea rezonabilă că

inculpații au săvârșit faptele pentru care

sunt judecați și pentru care a intervenit deja o

condamnare în primă

instanță

la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție.

Totodată, față de complexitatea

cauzei, numărul de participanți

la activitatea infracțională, probatoriile ce s-au impus

a fi administrate

nu

se poate aprecia că durata arestării preventive până în prezent ar

fi depășit o durată rezonabilă,

neputându-se concluziona că pericolul

pentru ordinea publică s-ar fi estompat, având în vedere

natura și

gravitatea

deosebită a faptelor, modalitatea și împrejurările concrete

în care au fost săvârșite.

Înalta Curte, consideră că în

ceea ce îi privește pe inculpații B.I.R. și B.E.M., subzistă

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

, respectiv pedepsele prevăzute pentru

infracțiunile reținute în

sarcina

inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea lori în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, raportat la gravitatea deosebită a

faptelor pentru care sunt judecați inculpații (trafic de persoane prev. de art.

12 și art. 13 din Legea

678/2001) și

pentru care au fost condamnați de prima instanță, fapte

a căror săvârșire creează o rezonanță socială

negativă în comunitate.

S-a arătat

că, circumstanțele personale ale inculpaților nu justifică

revocarea

arestării preventive sau dispunerea unei alte măsuri

neprivative de libertate, în condițiile în care nu s-a demonstrat că

inculpații ar fi fost vreodată angajați în muncă,

existând astfel riscul

comiterii unor

noi infracțiuni în situația punerii sale în libertate.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru

apărarea

drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, referitor la cazurile de

excepție în care o persoană poate fi lipsită de

libertate, inculpații

B.I.R. și

B.E.M.

au fost inițial

reținuți în vederea aducerii în fața autorităților

judiciare competente

existând motive verosimile de a bănui că au

săvârșit o infracțiune [lit. c)].

Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea

arestării

preventive a inculpaților este

justificată, întrucât subzistă temeiurile

avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive, temeiuri

prevăzute

de art. 148 lit. f), C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

356/2006, respectiv pedeapsa pentru

infracțiunile

reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea în libertate prezintă un

pericol concret pentru

ordinea publică.

Totodată, Curtea a apreciat că

sunt în continuare îndeplinite

cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit

cărora,

în cauzele

privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață

sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului

penal

ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la

urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua

față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b)

obligarea de a nu

părăsi localitatea; c)

obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea

preventivă.

Având în vedere faptul că

măsurile preventive aduc atingere

libertății individuale, consfințită ca un drept

fundamental al persoanei,

legiuitorul a

instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice

orice abuz în luarea și menținerea măsurilor

preventive.

În reglementarea acestora, se

recomandă instituirea unui grad

diferențiat de constrângere a libertății individuale sau

a altor drepturi

și

libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză

concretă, măsura preventivă care

poate asigura scopul urmărit prin

cea

mai redusă constrângere.

Individualizarea măsurii

preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv

instanței în cursul judecății, pentru

a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau

localitatea

este

suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de

inculpat a măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi

menținută atunci când instanța

constată

insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau

localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv

a

făptuitorului.

Din perspectiva Convenției

Europene a Drepturilor Omului, în

art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată

sau deținută, în

condițiile prevăzute de

paragraful 1 lit. a) din prezentul articol, are

dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în

cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei

garanții

care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul

dispoziției enunțate, Curtea a stabilit

cu

exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este

esențial ca, în funcție de starea de detenție a

persoanei împotriva

căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele

naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a

depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale

sacrificiului care, în circumstanțele cauzei,

putea fi impus în mod

rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de

principiu, că termenul final al

detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful

3 este ziua când

hotărârea de condamnare

a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie

chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că

gravitatea unei fapte poate justifica

menținerea stării de arest în condițiile în care durata

acestuia nu a

depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la

dispozițiile

cuprinse în legea națională

corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3

din CEDO Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpații nu

pot

fi cercetați în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului

penal astfel cum este reglementat de art. 136

alin. (1) C. pen.,

impunându-se

menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat

în acest fel și principiul proporționalității

între măsura preventivă și

gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite,

la

împrejurarea că în cauză s-a pronunțat o

hotărâre de condamnare

chiar și

nedefinitivă, că urmează să fie soluționat apelul declarat de

inculpat -

Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii

arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții, Înalta

Curte, a apreciat că detenția provizorie

este

legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care

primează în raport de interesul privat al inculpatului

- și nici nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor

Omului,

iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea

scopului procesului penal.

Față de aceste considerente, în

conformitate cu dispozițiile art.

385

ind. 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a

respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații B.I.R.

și B.E.M.

împotriva încheierii de

ședință

din 28 august 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală

și pentru cauze cu minori pronunțată în dosarul

nr. 1204/54/2012/a1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații B.I.R. și B.E.M. împotriva

încheierii de ședință din 28

august 2012 a Curții de Apel Craiova, se

cția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în

dosarul

nr. 1204/54/2012/a1.

Obligă recurenții inculpați la

plata sumei de câte 200 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte

100 lei,

reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 05 septembrie 2012.