ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4056/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4056/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă,

reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de 7.000.000 euro, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării tatălui său la 15 ani

temniță grea și 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii

sociale și la 5 ani închisoare corecțională și 2.000 RON amendă pentru deținere

ilegală de armament.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 1 alin. (2) pct. A, art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 48 alin. (3) din

Constituție.

Prin sentința civilă nr. 2363 din 27 septembrie 2010,

Tribunalul Timiș, secția civilă,

a admis

în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro,

echivalent în RON, despăgubiri în nume propriu pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnarea tatălui său și 5.000 euro, în echivalent RON, în calitate de descendentă

de gradul I a defunctului său tată, pentru prejudiciul moral suferit de acesta prin

condamnare cu caracter politic.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere,

în esență, că reclamanta, în calitate de fiică a lui G.I., condamnat la 15 ani temniță

grea și 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale și

la 5 ani pentru închisoare corecțională și 2.000 RON amendă pentru deținere ilegală

de armament, întrunește condițiile pentru a beneficia de prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că a admis acțiunea în parte, în

modalitatea sus arătată.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 890/A din 18 mai 2011, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis

apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei soluții, Curtea de apel a reținut

că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost

admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive

politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate,

și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare,

în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile

și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege

nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare,

astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți

(hotărârea din 05 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu

s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008 în cauza Slavov

și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea

deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute

de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum

și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut

în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute

și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile

art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul

nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate

și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la

baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului

pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

S-a apreciat că această soluție se impune, chiar dacă

pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională

a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare

(facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce

în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute

în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit

art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă

în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță

de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas

definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea

cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen

legal, de către reclamantă

care, invocând

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a formulat

următoarele critici:

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susține

că la data introducerii cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr.

221/2009, aceasta fiind legea aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Se susține că principiul egalității în fața legii implică

instituirea unui tratament egal pentru situații care nu sunt diferite.

Recurenta susține că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 contravine art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit

căruia, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără

nicio discriminare.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive

a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității

cetățenilor în fața legii.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor

ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost

soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură

să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre

judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri,

formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și

exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii,

consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale,

tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale

pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului și creează premisele unei discriminări între

persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un

tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive

la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din

21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice născute după ce dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale,

iar aplicarea acesteia prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea

pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România

este parte, instanța fiind obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale,

respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Se susține că, prin aplicarea în cauza de față a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, au fost încălcate prevederile art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 și art. 14

din Convenție.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului, admiterea apelului reclamantei,

iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate,

care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul

legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentei, Curtea de apel a dezlegat

corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori

de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

În acest sens, în mod legal Curtea de apel a reținut că

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul

era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional

nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința

respingerii acțiunii.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în

recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată

în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,

în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției

din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea

la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul

nediscriminării.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta

s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare

din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea

ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare

a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără

nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență

la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare

în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația

internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai

au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive

a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare

la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale

și convenționale anterior analizate.

Recurenta a invocat ca temei al recursului său și dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să poată fi încadrate

în acest motiv de nelegalitate.

În consecință, nefiind întrunite condițiile cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă

va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

B.M. împotriva deciziei nr. 890/A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.