ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2066/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual La 31 octombrie 2011 reclamanta SC W.C. SRL a învestit Curtea de Apel Constanța cu o acțiune în contencios administrativ, formulată în contradictoriu cu Autoritatea Navală Română, solicitând în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 suspendarea provizorie a deciziei nr. 283 din 27 septembrie 2011, prin care s-a dispus suspendarea autorizației, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 402/CA din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța a fost respinsă cererea de suspendare a actului administrativ formulată de reclamanta SC W.C.

SRL, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Navală Română, ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că la 27 septembrie 2011 pârâta a emis decizia nr. 283 prin care a dispus suspendarea autorizației emisă în favoarea reclamantei la 24 august 2009, pentru activitatea de încărcare-descărcare nave, întrucât reclamanta nu îndeplinea cerința impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din anexa 1 a O.M.L.P.T.L. nr. 287/2003, în sensul nedeținerii vreunui element de suprastructură portuară în proprietate, închiriere sau prin concesiune. La 28 octombrie 2011 prin decizia nr. 306, pârâta a dispus retragerea autorizației întrucât, deși reclamanta a avut la dispoziție un interval de 30 de zile de la data emiterii suspendării, totuși nu a complinit cerința legii privind dovedirea deținerii cu vreun titlu a elementelor de suprastructură portuară.

Temeiul legal al actului administrativ emis este art. 5 alin. (1) lit. b) din anexa la O.M.L.P.T.L. nr. 287/2003, art. 41 alin. (2) din anexa 3 al aceluiași ordin, precum și H.G. nr. 1133/2002 privind organizarea și funcționarea A.N.R. Doctrina și practica judiciară au statuat că actul administrativ cu caracter unilateral se bucură de prezumția de legalitate și se execută din oficiu, însă de la această regulă există o situație de excepție, când efectele acestuia sunt vremelnic întrerupte prin suspendarea executării actului, în temeiul art. 14 alin. (1) teza a I-a sau, după caz, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004. Însă, a reținut instanța de primă jurisdicție că, în ambele ipoteze, legea impune îndeplinirea cumulativă a două condiții: cazul bine justificat și paguba iminentă.

Instanța a reținut că pentru a suspenda executarea unui act administrativ nu este suficient doar ca partea interesată să susțină că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte indicii pe baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat și a iminenței unei pagube, în raport cu natura și amploarea măsurii dispuse prin actul contestat și datele economice ale contribuabilului. În cauza dedusă judecății, instanța de fond a constatat că nu se verifică existența unui caz bine justificat, întrucât instanța îndrituită să aprecieze asupra suspendării solicitate nu poate, în cadrul acestei proceduri speciale, sumare, să procedeze la o analiză a oportunității măsurii luate de pârâtă prin actul administrativ a cărui suspendare se solicită.

Atâta vreme cât pârâta a dispus suspendarea autorizației acordată reclamantei, iar ulterior retragerea acesteia, pentru neîndeplinirea unor cerințe stipulate de lege, în privința elementelor de suprastructură portuară deținute de reclamantă, neîndeplinire de altfel necontestată de reclamantă, invocarea culpei unui terț pentru nerespectarea de către reclamantă a legii, ca și justificare pentru obținerea suspendării măsurii dispuse de pârâtă, nu reprezintă circumstanțe care să creeze o îndoială serioasă asupra actului administrativ a cărei suspendare se dorește. Pe de altă parte, instanța a reținut că cercetarea caracterului întemeiat sau nu al motivelor de reziliere a contractului de închiriere pe care reclamanta l-a încheiat cu C.N.

A.P.M. SA, terț față de părțile în cauză, poate fi făcută în cadrul unui eventual litigiu pe fond al părților, și nu în procedura sumară aleasă în prezenta cauză de către reclamantă. Nici condiția referitoare la prejudiciu ce nu ar putea fi ulterior reparat nu este întrunită în cauză, întrucât nu s-a dovedit de către reclamantă producerea iminentă a acestuia și nici imposibilitatea reparării ulterioare a acestuia. 3. Recursul declarat de SC W.C. SRL Prin motivele de recurs formulate, recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, arătând că instanța a pronunțat o sentință cu încălcarea legii, printr-o interpretare greșită a actului dedus judecății.

Astfel, recurenta a prezentat cazul bine justificat ca fiind acela al contractului valabil încheiat pe care îl are societatea recurentă pentru deținerea domeniului portuar valabil până în 2014, contractul de închiriere din 30 iulie 2009, reziliat intempestiv și nelegal de partea contractantă – C.N. A.P.M., pentru care a fost sesizată instanța de judecată, cauză ce formează obiectul dosarului nr. 13068/118/2011 aflat pe rolul Tribunalului Constanța. Recurenta apreciază că prin contestarea în instanță a măsurii de reziliere a contractului de închiriere face să se nască în favoarea reclamantei aparența de nelegalitate a actului contestat, suspendarea, ulterior retragerea licenței de autorizare de către intimată.

Recurenta a susținut că iminența producerii unui prejudiciu este reprezentată de imposibilitatea acoperirii și amortizării tuturor investițiilor realizate de societate. II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, mai înainte de a analiza motivele de recurs formulate, a constatat că recursul nu au fost timbrat cu taxa de timbru datorată, deși recurenta a fost citată cu mențiunea achitării taxei datorate pentru soluționarea recursului declarat. Înalta Curte reține că în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, recursul trebuia timbrat cu suma de 2 lei și cu 0,15 lei timbru judiciar conform prevederilor O.G.

nr. 32/1995 modificată prin Legea nr. 123/1997. Având în vedere faptul că recurenta nu și-a îndeplinit obligația ce-i revenea, conform prevederilor legale arătate, Curtea va aplica sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 și, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează recursul formulat de SC W.C. SRL împotriva sentinței nr. 402/CA din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal ca netimbrat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2012.