ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2066/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2066/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar
a constatat următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Cadrul procesual
La 31 octombrie 2011 reclamanta SC W.C.
SRL a învestit Curtea de Apel Constanța cu o acțiune în contencios
administrativ, formulată în contradictoriu cu Autoritatea Navală Română,
solicitând în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 suspendarea provizorie a
deciziei nr. 283 din 27 septembrie 2011, prin care s-a dispus suspendarea
autorizației, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.
Hotărârea Curții de Apel
Prin sentința nr. 402/CA din 21
noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța a fost respinsă cererea de suspendare
a actului administrativ formulată de reclamanta SC W.C. SRL, în contradictoriu
cu pârâta Autoritatea Navală Română, ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța
a reținut că
la 27 septembrie 2011 pârâta a emis
decizia nr. 283 prin care a dispus suspendarea autorizației emisă în favoarea
reclamantei la 24 august 2009, pentru activitatea de încărcare-descărcare nave,
întrucât reclamanta nu îndeplinea cerința impusă de art. 5 alin. (1) lit. b)
din anexa 1 a O.M.L.P.T.L. nr. 287/2003, în sensul nedeținerii vreunui element
de suprastructură portuară în proprietate, închiriere sau prin concesiune.
La 28 octombrie 2011 prin decizia nr.
306, pârâta a dispus retragerea autorizației întrucât, deși reclamanta a avut
la dispoziție un interval de 30 de zile de la data emiterii suspendării, totuși
nu a complinit cerința legii privind dovedirea deținerii cu vreun titlu a
elementelor de suprastructură portuară.
Temeiul legal al actului
administrativ emis este art. 5 alin. (1) lit. b) din anexa la O.M.L.P.T.L. nr.
287/2003, art. 41 alin. (2) din anexa 3 al aceluiași ordin, precum și H.G. nr. 1133/2002
privind organizarea și funcționarea A.N.R.
Doctrina și practica judiciară au
statuat că actul administrativ cu caracter unilateral se bucură de prezumția de
legalitate și se execută din oficiu, însă de la această regulă există o
situație de excepție, când efectele acestuia sunt vremelnic întrerupte prin
suspendarea executării actului, în temeiul art. 14 alin. (1) teza a I-a sau,
după caz, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Însă, a reținut instanța de primă
jurisdicție că, în ambele ipoteze, legea impune îndeplinirea cumulativă a două
condiții: cazul bine justificat și paguba iminentă.
Instanța a reținut că pentru a
suspenda executarea unui act administrativ nu este suficient doar ca partea
interesată să susțină că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, ci
trebuie să prezinte indicii pe baza cărora să se poată realiza o analiză în
concret a cazului bine justificat și a iminenței unei pagube, în raport cu
natura și amploarea măsurii dispuse prin actul contestat și datele economice
ale contribuabilului.
În cauza dedusă judecății, instanța
de fond a constatat că nu se verifică existența unui caz bine justificat,
întrucât instanța îndrituită să aprecieze asupra suspendării solicitate nu
poate, în cadrul acestei proceduri speciale, sumare, să procedeze la o analiză
a oportunității măsurii luate de pârâtă prin actul administrativ a cărui
suspendare se solicită.
Atâta vreme cât pârâta a dispus
suspendarea autorizației acordată reclamantei, iar ulterior retragerea
acesteia, pentru neîndeplinirea unor cerințe stipulate de lege, în privința
elementelor de suprastructură portuară deținute de reclamantă, neîndeplinire de
altfel necontestată de reclamantă, invocarea culpei unui terț pentru
nerespectarea de către reclamantă a legii, ca și justificare pentru obținerea
suspendării măsurii dispuse de pârâtă, nu reprezintă circumstanțe care să creeze
o îndoială serioasă asupra actului administrativ a cărei suspendare se dorește.
Pe de altă parte, instanța a reținut
că cercetarea caracterului întemeiat sau nu al motivelor de reziliere a
contractului de închiriere pe care reclamanta l-a încheiat cu C.N. A.P.M. SA,
terț față de părțile în cauză, poate fi făcută în cadrul unui eventual litigiu
pe fond al părților, și nu în procedura sumară aleasă în prezenta cauză de
către reclamantă.
Nici condiția referitoare la prejudiciu
ce nu ar putea fi ulterior reparat nu este întrunită în cauză, întrucât nu s-a
dovedit de către reclamantă producerea iminentă a acestuia și nici
imposibilitatea reparării ulterioare a acestuia.
Recursul declarat de SC W.C. SRL
Prin motivele de recurs formulate, recurenta
a criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, arătând că
instanța a pronunțat o sentință cu încălcarea legii, printr-o interpretare
greșită a actului dedus judecății.
Astfel, recurenta a prezentat cazul
bine justificat ca fiind acela al contractului valabil încheiat pe care îl are
societatea recurentă pentru deținerea domeniului portuar valabil până în 2014,
contractul de închiriere din 30 iulie 2009, reziliat intempestiv și nelegal de
partea contractantă – C.N. A.P.M., pentru care a fost sesizată instanța de
judecată, cauză ce formează obiectul dosarului nr. 13068/118/2011 aflat pe
rolul Tribunalului Constanța.
Recurenta apreciază că prin
contestarea în instanță a măsurii de reziliere a contractului de închiriere
face să se nască în favoarea reclamantei aparența de nelegalitate a actului
contestat, suspendarea, ulterior retragerea licenței de autorizare de către
intimată.
Recurenta a susținut că iminența
producerii unui prejudiciu este reprezentată de imposibilitatea acoperirii și
amortizării tuturor investițiilor realizate de societate.
II. Decizia instanței de recurs
Înalta Curte de Casație și Justiție
sesizată cu soluționarea recursului declarat, mai înainte de a analiza motivele
de recurs formulate, a constatat că recursul nu au fost timbrat cu taxa de
timbru datorată, deși recurenta a fost citată cu mențiunea achitării taxei
datorate pentru soluționarea recursului declarat.
Înalta Curte reține că în
conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele
judiciare de timbru, recursul trebuia timbrat cu suma de 2 lei și cu 0,15 lei
timbru judiciar conform prevederilor O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr.
123/1997.
Având în vedere faptul că recurenta
nu și-a îndeplinit obligația ce-i revenea, conform prevederilor legale arătate,
Curtea va aplica sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (3) din
Legea nr. 146/1997 și art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 și, în conformitate
cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul ca
netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul formulat de SC W.C.
SRL împotriva sentinței nr. 402/CA din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel
Constanța, secția contencios administrativ și fiscal ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 27 aprilie 2012.