ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4702/2011

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 3742 pronunțată în data de 24 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de D.G.F.P. Brașov, împotriva sentinței civile nr. 81/F din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată în sensul că a respins cererea reclamantului S.C.V., ca neîntemeiată. Prin considerentele hotărârii pronunțate de instanța de recurs s-au reținut următoarele: Prin sentința nr. 81/F din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul S.C.V.

în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Brașov, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 26 noiembrie 2010 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea suspendării actelor administrative atacate până la pronunțarea instanței de fond în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul.

În speță, s-a stabilit că procedura plângerii prealabile a fost parcursă de reclamant. Curtea de apel a arătat că admiterea cererii de suspendare este condiționată de dovedirea unor motive bine justificate și a unei pagube iminente ce ar putea leza patrimoniul reclamantului sau ar perturba grav funcționarea unei autorități publice sau a unui serviciu public. Cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ, ele determinându-se reciproc, în absența vreuneia dintre acestea nefiind întrunite cerințele legale pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act administrativ. În privința plângerii prealabile, instanța a constatat că reclamantul a făcut dovada că s-a adresat cu contestație pârâtei care a emis actul fiscal (contestație înregistrată în 26 noiembrie 2010). Îndoiala asupra legalității actelor fiscale administrative emise de pârâtă este determinată de împrejurarea că, textul art. 126 C. fisc.

dispune că o operațiune devine impozabilă în România numai dacă este efectuată cu plată, cu consecința că un partaj voluntar sau un schimb de terenuri, nefiind făcute cu plată, ele nu sunt operațiuni impozabile și nu rezultă achiziția de bunuri în sensul T.V.A., îndoială ce profită situației juridice a reclamantului. S-a precizat în sentință că în cursul anului 2007 art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. prevedea că scutirea de T.V.A. nu se aplică pentru persoanele care livrau clădiri noi sau terenuri construibile în situația în care au dedus T.V.A. sau ar fi avut dreptul să deducă T.V.A., adică în condițiile în care terenurile, obiect al tranzacțiilor sau construcțiile noi au fost achiziționate de la persoane care nu au facturat T.V.A., revânzătorul nu era obligat să taxeze operațiunea de vânzare efectuată în anul 2007, deoarece nu a avut dreptul să deducă nicio taxă câtă vreme aceasta nu a fost facturată de vânzător.

În ce privește paguba iminentă, organul fiscal nu a avut în vedere că reclamantul este particular care, dacă a achiziționat terenul respectiv a trebuit să achite o sumă, astfel că pretinsele sume ce se trec în actul de control că au fost realizate din tranzacție nu au în vedere și cheltuiala, încălcând astfel chiar definiția taxei pe valoare adăugată, care trebuia să se refere la diferența dintre sumele cheltuite cu achiziția și suma realizată prin vânzare. În privința prejudiciului s-a reținut că s-a emis somația de plată pe numele reclamantului. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs D.G.F.P. Brașov, recurs ce a fost admis prin decizia nr. 3742 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, modificându-se hotărârea atacată în sensul respingerii cererii de suspendare a actelor administrative formulată de reclamant.

Instanța de recurs a reținut, în esență, că reclamantul-intimat nu a dovedit una din condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv paguba iminentă, deoarece cuantumul sumei ce face obiectul titlului executoriu – 553.681 RON – nu reprezintă prin el însuși, în lipsa altor dovezi, o astfel de pagubă. La data de 30 iunie 2011, intimatul S.C.V. a formulat cerere de revizuire, invocând prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 322 și urm. C. proc. civ. Astfel, revizuentul arată că în speță au fost încălcate următoarele principii și reglementări ale dreptului comunitar: a) încălcarea principiului neutralității fiscale și aplicarea unei impozitări duble, prin nerespectarea normelor Directivei nr. 112/2006, pct. 7, dar și a normelor dreptului național.

Prin modul în care se face calculul T.V.A. acesta este un impozit pe venitul total, și nu pe diferența pe valoarea adăugată. De asemenea, deși s-a plătit impozitul legal prevăzut și impus conform art. 77 1 C. fisc., acest mod de calcul a unui alt impozit, este o dublă impunere. b) se încalcă principiul proporționalității între măsurile individuale dispuse și interesul general ce trebuie ocrotit, consacrat în dreptul comunitar ca o regulă generală menită să asigure un echilibru rezonabil între interesul general și drepturile subiective ori interesele private cu care acesta ar veni în concurs, în virtutea căruia măsurile dispuse de autoritățile fiscale nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și rezonabil în vederea atingerii scopului de a urmări, preveni, împiedică în mod eficient afectarea bugetului.

Ori, în contextul și în condițiile în care autoritatea fiscală a precizat că nu sunt supuse taxării cu T.V.A. tranzacțiile imobiliare efectuate de persoanele fizice, precizare făcută public, un fapt notoriu cert, în august 2006, prin declarațiile șefului A.N.A.F. și Ministrului Finanțelor, coroborat cu activitatea total transparentă - actele fiind încheiate la notar, comunicate organului fiscal, declarațiile de venit au fost însușite și nu s-au pretins, notificat, s-au făcut recalculări de organul fiscal - este dovedită buna credință a contribuabilului. În acest caz orice obligație fiscală suplimentară stabilită ulterior pe baza unei interpretări diferite a normelor legale de către aceiași autoritate, în cuantum dublu față de pretinsa obligație de bază, constituie o povară excesivă impusă contribuabilului.

Revizuentul a criticat aplicarea majorărilor de întârziere, care sunt calculate cu nerespectarea normelor de drept intern, aceasta fiind o răspundere civilă delictuală și nu este demonstrată vinovăția ca element esențial în antrenarea răspunderii. c) principiul securității juridice - principiu prin care trebuie să fie protejai contribuabilul „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă să o creeze”. Ori legea fiscală românească, un haos legislativ, nu permite nici accesul, nu este nici previzibilă, astfel că autoritatea fiscală nu și-a definit clar exigențele, alta fiind interpretarea ce se face începând cu anul 2009, după adoptarea O.U.G.

nr. 106/2007. d) nu s-a dat eficiență Recomandărilor 89/1989 și 16/2003. Analizând actele și lucrările dosarului de recurs, precum și motivele cererii de revizuire, Înalta Curte constată că cererea este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 322 C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri rămâne definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri (...)”. În speță obiectul cererii de revizuire l-a constituit o hotărâre dată în instanța de recurs referitoare la o cerere de suspendare a unui act administrativ formulată în temeiul art. 14 alin. (1) C. proc. civ. O astfel de hotărâre nu îndeplinește condiția de „a evoca fondul”, deoarece nu statuează asupra valabilității actului administrativ atacat, ci asupra unor măsuri provizorii, urgente și anterioare judecării acțiunii de fond.

Astfel de hotărâri sunt reglementate ca având o existență provizorie, iar în respectivul cadru procesual instanța nu trebuie să prejudece fondul. De asemenea, partea căreia i s-a respins o cerere de suspendare a actului administrativ poate reitera această cerere în cazul schimbării împrejurărilor care au determinat respingerea solicitării de suspendare, ceea ce denotă faptul că respectivele hotărâri nici nu au o deplină autoritate de lucru judecat. Pentru considerentele menționate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obiectul cererii de revizuire și, în consecință, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul S.C.V. împotriva deciziei nr. 3742 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011.