ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4702/2011

Asupra cererii de revizuire

de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3742 pronunțată în data de 24

iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de D.G.F.P. Brașov, împotriva sentinței civile

nr. 81/F din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ

și fiscal, a modificat sentința atacată în sensul că a respins cererea reclamantului

S.C.V., ca neîntemeiată.

Prin considerentele hotărârii

pronunțate de instanța de recurs s-au reținut următoarele:

Prin sentința nr. 81/F

din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal,

a admis cererea formulată de reclamantul S.C.V. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.

Brașov, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 26 noiembrie 2010

emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, „în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente după sesizarea

în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic

superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea suspendării actelor administrative

atacate până la pronunțarea instanței de fond în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității

publice care a emis actul. În speță, s-a stabilit că procedura plângerii prealabile

a fost parcursă de reclamant.

Curtea de apel a arătat

că admiterea cererii de suspendare este condiționată de dovedirea unor motive bine

justificate și a unei pagube iminente ce ar putea leza patrimoniul reclamantului

sau ar perturba grav funcționarea unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ, ele determinându-se reciproc,

în absența vreuneia dintre acestea nefiind întrunite cerințele legale pentru admiterea

unei cereri de suspendare a unui act administrativ.

În privința plângerii

prealabile, instanța a constatat că reclamantul a făcut dovada că s-a adresat cu

contestație pârâtei care a emis actul fiscal (contestație înregistrată în 26

noiembrie 2010).

Îndoiala asupra legalității

actelor fiscale administrative emise de pârâtă este determinată de împrejurarea

că, textul art. 126 C. fisc. dispune că o operațiune devine impozabilă în România

numai dacă este efectuată cu plată, cu consecința că un partaj voluntar sau un schimb

de terenuri, nefiind făcute cu plată, ele nu sunt operațiuni impozabile și nu rezultă

achiziția de bunuri în sensul T.V.A., îndoială ce profită situației juridice a reclamantului.

S-a precizat în sentință

că în cursul anului 2007 art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. prevedea că scutirea

de T.V.A. nu se aplică pentru persoanele care livrau clădiri noi sau terenuri construibile

în situația în care au dedus T.V.A. sau ar fi avut dreptul să deducă T.V.A., adică

în condițiile în care terenurile, obiect al tranzacțiilor sau construcțiile noi

au fost achiziționate de la persoane care nu au facturat T.V.A., revânzătorul nu

era obligat să taxeze operațiunea de vânzare efectuată în anul 2007, deoarece nu

a avut dreptul să deducă nicio taxă câtă vreme aceasta nu a fost facturată de vânzător.

În ce privește paguba

iminentă, organul fiscal nu a avut în vedere că reclamantul este particular care,

dacă a achiziționat terenul respectiv a trebuit să achite o sumă, astfel că pretinsele

sume ce se trec în actul de control că au fost realizate din tranzacție nu au în

vedere și cheltuiala, încălcând astfel chiar definiția taxei pe valoare adăugată,

care trebuia să se refere la diferența dintre sumele cheltuite cu achiziția și suma

realizată prin vânzare.

În privința prejudiciului

s-a reținut că s-a emis somația de plată pe numele reclamantului.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs D.G.F.P. Brașov, recurs ce a fost admis prin decizia nr. 3742

din 24 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, modificându-se hotărârea atacată în sensul respingerii cererii de suspendare

a actelor administrative formulată de reclamant.

Instanța de recurs a reținut,

în esență, că reclamantul-intimat nu a dovedit una din condițiile prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv paguba iminentă, deoarece cuantumul

sumei ce face obiectul titlului executoriu – 553.681 RON – nu reprezintă prin el

însuși, în lipsa altor dovezi, o astfel de pagubă.

La data de 30 iunie 2011,

intimatul S.C.V. a formulat cerere de revizuire, invocând prevederile art. 21 din

Legea nr. 554/2004 și ale art. 322 și urm. C. proc. civ.

Astfel, revizuentul arată

că în speță au fost încălcate următoarele principii și reglementări ale dreptului

comunitar:

a) încălcarea principiului

neutralității fiscale și aplicarea unei impozitări duble, prin nerespectarea normelor

Directivei nr. 112/2006, pct. 7, dar și a normelor dreptului național. Prin modul

în care se face calculul T.V.A. acesta este un impozit pe venitul total, și nu pe

diferența pe valoarea adăugată. De asemenea, deși s-a plătit impozitul legal prevăzut

și impus conform art. 77

1

C. fisc., acest mod de calcul a unui alt impozit,

este o dublă impunere.

b) se încalcă principiul

proporționalității între măsurile individuale dispuse și interesul general ce trebuie

ocrotit, consacrat în dreptul comunitar ca o regulă generală menită să asigure un

echilibru rezonabil între interesul general și drepturile subiective ori interesele

private cu care acesta ar veni în concurs, în virtutea căruia măsurile dispuse de

autoritățile fiscale nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și rezonabil

în vederea atingerii scopului de a urmări, preveni, împiedică în mod eficient afectarea

bugetului.

Ori, în contextul și în

condițiile în care autoritatea fiscală a precizat că nu sunt supuse taxării cu T.V.A.

tranzacțiile imobiliare efectuate de persoanele fizice, precizare făcută public,

un fapt notoriu cert, în august 2006, prin declarațiile șefului A.N.A.F. și Ministrului

Finanțelor, coroborat cu activitatea total transparentă - actele fiind încheiate

la notar, comunicate organului fiscal, declarațiile de venit au fost însușite și

nu s-au pretins, notificat, s-au făcut recalculări de organul fiscal - este dovedită

buna credință a contribuabilului. În acest caz orice obligație fiscală suplimentară

stabilită ulterior pe baza unei interpretări diferite a normelor legale de către

aceiași autoritate, în cuantum dublu față de pretinsa obligație de bază, constituie

o povară excesivă impusă contribuabilului.

Revizuentul a criticat

aplicarea majorărilor de întârziere, care sunt calculate cu nerespectarea normelor

de drept intern, aceasta fiind o răspundere civilă delictuală și nu este demonstrată

vinovăția ca element esențial în antrenarea răspunderii.

c) principiul securității

juridice - principiu prin care trebuie să fie protejai contribuabilul „contra unui

pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a

creat-o dreptul sau pe care acesta riscă să o creeze”. Ori legea fiscală românească,

un haos legislativ, nu permite nici accesul, nu este nici previzibilă, astfel că

autoritatea fiscală nu și-a definit clar exigențele, alta fiind interpretarea ce

se face începând cu anul 2009, după adoptarea O.U.G. nr. 106/2007.

d) nu s-a dat eficiență

Recomandărilor 89/1989 și 16/2003.

Analizând actele și lucrările

dosarului de recurs, precum și motivele cererii de revizuire, Înalta Curte constată

că cererea este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 322 C.

proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri rămâne definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă

fondul, se poate cere în următoarele cazuri (...)”.

În speță obiectul cererii

de revizuire l-a constituit o hotărâre dată în instanța de recurs referitoare la

o cerere de suspendare a unui act administrativ formulată în temeiul art. 14

alin. (1) C. proc. civ. O astfel de hotărâre nu îndeplinește condiția de „a evoca

fondul”, deoarece nu statuează asupra valabilității actului administrativ atacat,

ci asupra unor măsuri provizorii, urgente și anterioare judecării acțiunii de fond.

Astfel de hotărâri sunt reglementate ca având o existență provizorie, iar în respectivul

cadru procesual instanța nu trebuie să prejudece fondul. De asemenea, partea căreia

i s-a respins o cerere de suspendare a actului administrativ poate reitera această

cerere în cazul schimbării împrejurărilor care au determinat respingerea solicitării

de suspendare, ceea ce denotă faptul că respectivele hotărâri nici nu au o deplină

autoritate de lucru judecat.

Pentru considerentele

menționate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată nu îndeplinește condițiile

prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obiectul cererii de

revizuire și, în consecință, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de revizuentul S.C.V. împotriva deciziei nr. 3742 din 24 iunie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 octombrie 2011.