ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3641/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin sentința nr. 604 din 28 martie 2011, Tribunalul Buzău, secția civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de P.E. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 500.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de agitație publică, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat, din analiza biletului de liberare din 28 aprilie 1955, emis de RPR-MAI-Formațiunea nr. AA Constanța, că P.I., tatăl, în prezent decedat, al reclamantului a fost condamnat, prin sentința penală nr. 44 din 24 ianuarie 1953, pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de agitație publică și că a executat efectiv o detenție de 3 ani, în perioada 29 aprilie 1952 - 28 aprilie 1955. În drept, s-a reținut că potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată în baza art. 327 C. pen. (de la 1936, cu modificările ulterioare), respectiv pentru infracțiunea de agitație publică, pentru care autorul reclamantului a fost condamnat prin sentința amintită anterior.

Referitor la cererea vizând obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului reclamantului la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de agitație publică, Tribunalul a respins-o, însă, ca neîntemeiată. A reținut, sub acest aspect, că temeiul juridic al acestei cereri, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, prin care s-a reținut, în esență, că respectivele dispoziții contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. În raport cu acestea, Tribunalul a constatat că este necesar a se avea în vedere și a se da deplină eficiență dispozițiilor art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție.

Or, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, Decizia Curții Constituționale, prin care o normă de drept dintr-o lege sau o ordonanță, a fost declarată neconstituțională își încetează efectele juridice după 45 zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale în M. Of., pe durata acestui termen dispozițiile în cauză fiind suspendate de drept, î n același sens, fiind și prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată în M. Of. nr. 807/3.12.2010. În speță, întrucât Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a reieșit că la data de 31 decembrie 2010, efectele juridice ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au încetat, atâta vreme cât în perioada 15 noiembrie - 31 decembrie 2010, nu a fost adoptat nici de Parlament, nici de Guvern, vreun act normativ care să pună de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Această Decizie a Curții Constituționale este, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, definitivă și obligatorie, fiind, așadar, opozabilă „erga omnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. 1 alin. (5) din Constituție potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe cale de consecință, având în vedere considerentele arătate, concluzia care s-a impus a fost aceea a respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii, întrucât dispoziția din Legea nr. 221/2009, pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, a fost declarată neconstituțională și și-a încetat efectele juridice la data de 31 decembrie 2010, începând cu această dată nemaiexistând un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, pentru persoanele la care se referă legea specială amintită.

Soluția instanței de fond a fost menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 429 din 30 mai 2011, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului. La termenul de judecată din data de 30 mai 2011, în temeiul dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., raportate la cele ale art. XXVI alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea soluționării proceselor, Curtea a recalificat calea de atac exercitată de reclamant împotriva sentinței civile a Tribunalului, ca fiind recurs și nu apel, cum greșit a considerat acesta.

În cauză nu a putut fi validat raționamentul recurentului, în sensul că dispozițiile art. XVII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu sunt incidente în cauză, întrucât s-a pronunțat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, o hotărâre de declinare a competenței teritoriale, de către Judecătoria Focșani în favoarea Judecătoriei Buzău, motivat de faptul că textul de lege menționat, care stabilește calea de atac a recursului pentru cauzele care nu au fost soluționate, în primă instanță, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, prin sintagma de a nu se fi pronunțat o hotărâre până la acel moment, se referă în mod evident, la o hotărâre prin care să se fi soluționat procesul, condiție pe care cea de declinare a competenței nu o îndeplinește.

Procedând la examinarea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, în raport de normele procedurale incidente în cauză, Curtea a constatat că recursul declarat de reclamant este nefondat. Cu referire la criticile vizând pretinsa încălcare a principiului retroactivității, cu consecința directă a inaplicabilității în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, întrucât aceasta nu fusese pronunțată la momentul introducerii acțiunii, Curtea le-a înlăturat, raționamentul juridic prezentat de recurent fiind formulat printr-o flagrantă încălcare a art. 147 alin. (1) din Constituția României și respectiv a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. S-a subliniat, în acest sens, că potrivit doctrinei, o dispoziție constatată a fi neconstituțională încetează să mai existe, la modul general și absolut, întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a statului.

Norma constituțională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept a cărui constituționalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituționalitate a normei aplicabile în speță. În condițiile acestea, atât timp cât la data soluționării cauzei, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 își încetaseră efectele juridice, urmare faptului că în intervalul de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, prima instanță, în mod legal, dând curs dispozițiilor statuate de art. 147 alin. (1) și art. 1 alin. (5) din Constituția României, respectiv a celor cuprinse la art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, a aplicat dispozițiile Deciziei nr. 1358/2010 și constatând încetarea efectelor juridice ale normei reglementată de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pe care se întemeiau, în principal, pretențiile reclamantului, a respins acțiunea. În acest context, față de încetarea efectelor juridice ale textului de lege pe care se întemeiază pretențiile recurentului, în mod legal instanța de fond a considerat că în cauză nu se mai impune administrarea altor probatorii, neputându-se discuta, astfel cum a pretins recurentul, de o denegare de dreptate.

Referitor la cea de-a doua susținere formulată de recurent, vizând ignorarea dispozițiilor deciziei de neconstituționalitate, argumentat de aplicarea art. 20 din Constituție, Curtea a constatat că este, de asemenea, nefondată. În acest sens, s-a avut în vedere că însăși instanța europeană, în Cauza K. împotriva României, a statuat că în dreptul românesc, controlul constituționalității, pe calea unei excepții, constituie unicul instrument prin care o persoană poate acționa pentru a contesta o dispoziție legală, în ipoteza în care drepturile sale constituționale i-au fost atinse. În continuare, instanța europeană a statuat că, asigurând respectarea principiilor și a Normelor constituționale, inclusiv a drepturilor omului, Curtea Constituțională îndeplinește rolul de garant pentru buna funcționare a unei societăți democratice.

În acest context, Curtea Europeană a concluzionat că Deciziile Curții Constituționale care admit o excepție de neconstituționalitate sunt, conform Constituției, de aplicare imediată și obligatorii pentru toate autoritățile publice, inclusiv puterea judecătorească și produc efecte erga omnes, constituind totodată izvor de drept, în condițiile în care instanțele naționale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituțional. În acest context, argumentele formulate de recurent nu au putut fi avute în vedere, întrucât încalcă atributele caracterului definitiv și obligatoriu ale deciziei, statuat de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Ca atare, Curtea a apreciat ca nefondate și criticile vizând pretinsa încălcare a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât incidența textelor de lege invocate a făcut deja obiectul analizei judecătorilor constituționali, regăsindu-se în considerentele Deciziei nr. 1358/2010, considerente care, astfel cum a subliniat și judecătorul fondului, sunt general obligatorii și se impun, cu aceeași forță ca și dispozitivul deciziei, tuturor subiectelor de drept, conform celor statuate prin alte două Decizii ale Curții Constituționale nr. 415/2009 și respectiv nr. 873/2010. În ceea ce privește invocarea precedentului judiciar, Curtea a reamintit că, în sistemul dreptului românesc, acesta nu este izvor de drept și cu atât mai puțin poate fi invocat, în prezentul recurs, ca o critică de nelegalitate a sentinței.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul P.E., solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului, în sensul schimbării în tot a sentinței Tribunalului și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. A arătat că în mod eronat a fost calificată de către Curtea de Apel Ploiești calea de atac exercitată ca fiind recurs, întrucât au fost ignorate dispozițiile imperative ale art. XXVI alin. (2) din Legea nr. 202/2010, cu consecința privării sale de un grad de jurisdicție. În continuare, recurentul a solicitat ca în rejudecarea apelului pe fond să fie avute motivele de apel referitoare la nepronunțarea Tribunalului asupra probatoriului solicitat a fi administrat în cauză.

Totodată, la judecarea recursului a solicitat a se avea în vedere neretroactivitatea legii civile, principiu consacrat prin art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, raporturile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul național și rolul judecătorului național în aplicarea Convenției, precum și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție care interzice discriminarea. Înalta Curte, în prealabil analizei motivelor de recurs, constată că acesta nu este admisibil, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Prin dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală. Una dintre regulile comune referitoare la instituirea și exercitarea căilor de atac este unicitatea dreptului de a uza de o atare cale. În procedură, dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează o dată cu declararea acesteia.

Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac. Rezultă că împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga. Recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul de legalitate al hotărârii atacate. Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului”, iar conform art. 377 alin. (2) pct. 4 din Cod, „sunt irevocabile hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”. Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența Curții de Apel”.

Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 28 martie 2011, devenind astfel incident art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „(…) se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluționat de Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr. 429 din 30 mai 2011. Nu pot fi primite astfel susținerile recurentului referitoare la calificarea greșită de către Curtea de Apel a căii de atac exercitată împotriva sentinței pronunțate de Tribunal ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, constatându-se că hotărârea de declinare a competenței teritoriale nu reprezintă, în accepțiunea legii, o hotărâre prin care să se soluționeze litigiul, cum corect a reținut și Curtea de Apel Ploiești.

Prin urmare, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel, fiind irevocabilă, nu putea fi atacată din nou cu recurs, întrucât s-ar deschide calea „recursului la recurs”, ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului. Astfel, recurentul nu s-a conformat unei condiții specifice de admisibilitate a recursului în această materie. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept. Cum recursul de față înfrânge această regulă a procedurii civile, el se privește ca inadmisibil și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva deciziei nr. 429 din 30 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2012.