ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4496/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4496/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, reclamanții V.D.A.V. și V.P.R., în contradictoriu cu

pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Municipiul

Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara prin Primar și

Primăria/Primarul Municipiului Timișoara, au formulat contestație la decizia

nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului prin care s-au soluționat notificările din 12 februarie 2002

și din 10 august 2001 depuse prin executor judecătoresc.

Contestatorii au solicitat: anularea

deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului; să se constate nulitatea absolută a actului

de naționalizare a imobilelor ce fac obiectul notificărilor din 12 februarie

2002 și din 10 august 2001; să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995 încheiat între Fondul Proprietății de

Stat, în calitate de vânzător, și Asociația Salariaților și Membrilor

Conducerii Societății Comerciale „C.C.”, în calitate de cumpărător, și a

anexelor acestuia, precum și actele adiționale la contractul societate, în

temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; să se constate

calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților (în sensul prevederilor

Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată) cu privire la imobilele ce fac

obiectul notificărilor din 12 februarie 2002 și din 10 august 2001; să se

stabilească drepturile ce li se cuvin raportat la calitatea de moștenitori pe

care o au reclamanții după V.P. și soția acestuia, V.I. (născută P.), acționari

la societățile ce fac obiectul notificărilor, respectiv Fabrica de Faianță „C.”

SA Timișoara și Moara I. (T.); să fie obligată entitatea învestită cu

soluționarea dosarului sau deținătorul imobilelor ce fac obiectul dosarului

pendinte la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa exercițiului dreptului de

folosință a bunurilor revendicate și care fac obiectul notificărilor de mai

sus, încă nerestituite, conform tarifelor pentru contractele de locațiune

practicate pentru sedii de societăți comerciale respectiv activități comerciale

în Municipiul Timișoara, de la data expirării termenului de 60 de zile prevăzut

de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, până la rămânerea

irevocabilă a prezentei contestații și punerea ei în executare, în condițiile

art. 998–999 C. civ.; să se dispună restituirea în natură a imobilului înscris

în CF nr. AA Timișoara, având număr topografic al parcelei XX, reprezentând

Piața A.V. și care a aparținut societății „C.C.”, așa cum rezultă și din

planșele foto cât și din extrasul CF depus în copie certificată, este o

veritabilă parcare administrată de A.D.P.S. Timiș, serviciul Telpark; în

subsidiar, în cazul în care restituirea, în tot sau în parte, în natură a

imobilelor ce fac obiectul notificărilor de mai sus nu este posibilă, solicită

restituirea acestora prin echivalent, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că decizia Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului nr.

533 din 30 decembrie 2008, comunicată la 24 ianuarie 2009, prin care le-au fost

respinse notificările depuse în 2001 și 2002, a fost emisă la mai bine de șapte

ani de la depunerea notificărilor, cu toate că Legea nr. 10/2001 a stabilit un

termen de 60 de zile pentru soluționarea notificărilor.

Imobilele ce fac obiectul

notificărilor au fost preluate abuziv prin naționalizare. Unchiul

reclamanților, V.P., așa cum rezultă din cuprinzătorul dosar existent la

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a fost condamnat

politic, în repetate rânduri, pentru opiniile sale (sentința civilă nr. 51/1960

a Tribunalului Militar Timișoara, condamnat la opt ani închisoare și

confiscarea întregii averi pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale).

În ce privește calitatea

reclamanților de moștenitori după defuncții V.P. și soția acestuia

(predecedată) V.l., această calitate a fost stabilită irevocabil de Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 140 din 16 februarie

2004, în Dosar nr. 1/C/2004, definitivă și irevocabilă. În cuprinsul deciziei

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului contestate li se recunoaște

calitatea de persoane îndreptățite numai față de V.P., nu și după V.I., soția

predecedată a acestuia (născută P.). În atare condiții, instanța este în măsură

să constate calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, în considerarea a

două elemente fundamentale – imobilele au fost preluate de stat fără titlu

valabil (abuziv) și reclamanții au calitatea de moștenitori după defuncții V.P.

și soția acestuia predecedată, V.I.

În ceea ce privește nulitatea

absolută a contractului de privatizare a SC C. SA Timișoara, Statul Român, prin

semnarea Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificat

prin Legea nr. 30/1994, s-a angajat să respecte dreptul de proprietate. În

atare condiții, de vreme ce în anul 1994 România a ratificat art. 1 Protocolul

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în 1995 a apărut Legea nr. 112

a caselor naționalizate, era de notorietate faptul că imobilele naționalizate

au fost preluate abuziv de statul comunist și au fost restituite în natură

foștilor proprietari deposedați. În regim de carte funciară, buna credință a

cumpărătorului nu poate fi invocată, devreme ce acesta a știut că bunul ce face

obiectul contractului de vânzare–cumpărare a fost preluat abuziv de către

vânzător, și chiar și numai prin prisma dreptului comun art. 480 C. civ.,

raportate la art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

la constituțiile României – anterioară lui 1989 și ulterioară lui 1989, nimeni

nu putea fi deposedat de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică,

și aceasta numai cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Or, cumpărătorii nu

numai că s-au dovedit de rea credință, dar aceștia au achiziționat doar o parte

din acțiunile statului.

Pentru despăgubirile solicitate

pentru lipsa de folosință a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat limpede interpretând dispozițiile art.

480, 998 și 999 C. civ. raportate la Legea nr. 10/2001, astfel: „Lipsa

rezolvării în termen legal a notificării generează imposibilitatea persoanelor

îndreptățite de a se bucura de bunul imobil care le aparținea și de care au fost

lipsite oricum o perioadă foarte mare de timp, societatea notificată

asumându-și riscul de a păstra un bun pentru care nu justifica dreptul de

proprietate și nici unul dintre atributele acestui drept, antrenându-i-se

astfel răspunderea în condițiile art. 998–999 C. civ. Prejudiciul creat constă

în lipsirea acestor persoane de exercițiul concret al dreptului de folosință

pentru construcțiile nedemolate, preluate abuziv de stat și încă nerestituite,

ca atribut important al dreptului de proprietate, dar și de valorificarea

concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate

asigura titularului dreptului, astfel încât acestea sunt îndreptățite la

contravaloarea lipsei de folosință”.

Raportat la nesoluționarea

notificărilor cu privire la Moara I. (T.), în cuprinsul deciziei Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului contestate arătându-se că printr-o

decizie ulterioară urmează ca entitatea investită cu soluționarea notificărilor

să se pronunțe, consideră că acest fapt reprezintă un abuz, în considerarea

termenului de 60 de zile stabilit prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

instanța fiind în măsură ca pe baza probelor existente la dosarul cauzei și

cele regăsite în dosarul administrativ, să soluționeze pe fond notificările,

pronunțând fie o decizie motivată de restituire în natură a Morii Iuliana, fie

acordarea de despăgubiri în echivalent.

Unitatea deținătoare sau entitatea

investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin

art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură, obligație dispusă și printr-o hotărâre judecătorească

definitivă nesocotită de pârâtă, se impune ca instanța investită să evoce

fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu

judecata căreia a fost sesizată.

În drept, s-au invocat dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 480, 998 și 999 C. civ., art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 alin. (2)

din Constituția României.

Pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a invocat

excepția tardivității, raportat la dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, excepția necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului

București, întrucât cauzele în constatarea nulității contractelor de

vânzare–cumpărare de acțiuni încheiate cu ocazia privatizării au natură

comercială, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul

de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995, față de dispozițiile art. 45 din Legea

nr. 10/2001, excepția lipsei de interes în ceea ce privește același capăt de

cerere, întrucât reclamanții nu justifică un interes legitim. De asemenea, s-au

mai susținut, excepția prematurității acțiunii, pentru solicitarea de

restituire în natură sau prin echivalent a Morii I., având în vedere că, până

în prezent, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a soluționat

și nu a emis decizie motivată asupra notificării cu acest obiect, excepția

inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului pentru capătul de cerere având ca

obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timișoara, față

de aspectul că dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, ca

și art. 18 lit. a) din același act normativ, se referă la măsuri reparatorii și

nu la restituirea în natură a imobilului revendicat.

Pe fondul cauzei, pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a solicitat respingerea ca neîntemeiată

a contestației, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada calității de

persoane îndreptățite, nu au depus la dosarul administrativ dovada calității de

moștenitor de pe urma lui V.I., iar notificarea reclamanților se încadrează în

prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, neputând beneficia așadar decât de

despăgubiri.

În ședința publică din 21 mai 2009,

reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că se judecă, în calitate de

pârâți, atât cu Primăria Municipiului Timișoara, cât și cu Primarul

Municipiului Timișoara.

În ședința publică de la 5 noiembrie

2009, tribunalul a respins excepția tardivității acțiunii, excepția necompetenței

funcționale a secției civile a Tribunalului București, excepția lipsei de

interes în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995, excepția

prematurității acțiunii, excepția inadmisibilității pentru capătul de cerere

având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA

Timișoara și a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material

la acțiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995 și excepția lipsei

calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului

înscris în CF nr. AA Timișoara, pentru considerentele expuse în încheierea de

ședință de la termenul menționat.

Prin sentința civilă nr. 157 din 4

februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de

cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare–cumpărare din 30

noiembrie 1995 și s-a respins acest capăt de cerere ca prescris; s-a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, ca neîntemeiată; s-au respins celelalte

capete de cerere din acțiunea formulată de reclamanții V.D.A.V. și V.P.R. în

contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Municipiul

Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria

Municipiului Timișoara prin Primar, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul București, a reținut următoarele considerente:

Asupra excepției prescripției

dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995,

s-a reținut incidența prevederilor art. 45 alin. (1), (2), (4) și (5) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele

făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad

sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate

cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Actele juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca

obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările

ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună credință. Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele

întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate

cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu

încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data

înstrăinării. Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de

nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an) de la data

intrării în vigoare a prezentei legi” (termenul de un an a fost prelungit

succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001).

Prin contractul de vânzare–cumpărare

din 30 noiembrie 1995, Fondul Proprietății de Stat a înstrăinat către Asociația

Salariaților și Membrilor Conducerii SC C.C. un număr de 47.975 acțiuni, iar

fosta Fabrică de Faianță „C.” a făcut obiectul notificărilor reclamanților,

astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (5) în ceea ce privește

termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, care era deja împlinit

la momentul introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului pentru capătul

de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA

Timișoara, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, prin adresa din 04

aprilie 2006, s-au înaintat Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului,

spre competentă soluționare, ambele notificări formulate de către reclamanți, așadar

inclusiv cea referitoare la Moara T., fără ca această instituție să formuleze obiecții.

De asemenea, prin decizia contestată, nr. 533 din 30 decembrie 2008 s-a consemnat

că cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului aparținând Morii

I. (T.) a fost soluționată printr-o decizie ulterioară, Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului recunoscându-și astfel implicit legitimarea de a se pronunța

asupra notificării privind imobilul arătat, care atrage și calitatea sa procesuală

pasivă în litigiul privind contestarea deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008. Mai

mult, incidența sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) și art.

18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care conferă persoanei îndreptățite doar posibilitatea

de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, constituie un aspect de fond, iar

nu de legitimare procesuală pasivă.

Raportat la fondul pricinii, s-a reținut

că reclamantul V.P.R. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din

10 august 2001, prin care a solicitat, în calitatea sa de succesor de pe urma lui

V.P., unchiul său, restituirea prin echivalent a părții care i se cuvine din imobilul

situat în Municipiul Timișoara, constând în Fabrica de Faianță „C.” și Moara „T.”.

De asemenea, reclamantul V.D.A.V. a formulat notificarea din 12 februarie 2002,

în calitate de moștenitor al unchiului său V.P., restituirea în natură a imobilului

constând în Fabrica de Faianță „C.”.

Prin decizia contestată, nr. 533 din

30 decembrie 2008 s-au respins notificările cu privire la cererea de restituire

în natură, motivat de faptul că sunt incidente prevederile art. 31 din Legea

nr. 10/2001 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii reclamanților, în valoare

de 1.292.654 RON, corespunzător celor 4.840 acțiuni deținute de antecesorul V.P.

la fosta Fabrica de Faianță „C.” Timișoara, actuala SC C.C. SA Timișoara. S-a consemnat

totodată în cuprinsul deciziei că cererea de restituire în natură sau prin echivalent

a imobilului aparținând Morii I. (T.) va fi soluționată printr-o decizie ulterioară.

În ceea ce privește numărul de acțiuni

pentru care s-au acordat despăgubiri, s-a constatat că reclamanții, prin notificările

formulate, au invocat expres doar calitatea lor de succesori de pe urma lui V.P.,

unchiul acestora, fără a face vreo referire și la V.I. Totodată, decizia civilă

nr. 140 din 16 februarie 2004, raportat la care reclamanții pretind că fac dovada

calității lor de moștenitori și de pe urma acesteia din urmă, se referă explicit

tot la aspectul că reclamanții îl moștenesc pe V.P. Totodată, la dosar nu există

vreun document care să ateste susținerile reclamanților în sensul existenței calității

de succesori ai numitei V.I., astfel încât în mod corect s-au avut în vedere, prin

decizia contestată, doar cele 4.840 de acțiuni care au aparținut lui V.P., așa cum

reiese din înscrisurile depuse la dosar.

În mod corect s-a dispus de către Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

bănesc, iar nu restituirea în natură, pentru fosta Fabrică de Faianță „C.” și terenul

aferent. Astfel, conform dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când persoana îndreptățită

era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data

preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită

era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.

Față de aceste prevederi, ultima teză

a art. se impune a fi interpretată în sensul în care persoanele îndreptățite asociate,

membri ai aceleiași familii, dețineau capitalul social în integralitatea lui, respectiv

toate acțiunile aparțineau membrilor aceleiași familii. Or, în cauză, astfel cum

reiese din înscrisurile depuse la dosar, pe lângă V.P. și V.I. mai exista un acționar,

I.M., raportat la care nu s-a pretins și dovedit că ar fi fost membru al familiei

acestora, cu un număr de 320 acțiuni, reprezentând 3,20% din capitalul social, astfel

încât măsurile reparatorii se puteau stabili numai în echivalent.

Mai mult, unul dintre reclamanți, V.P.R.,

a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 10 august 2001, prin care

a solicitat, în calitatea sa de succesor de pe urma lui V.P., unchiul său, restituirea

prin echivalent a părții care i se cuvine din imobilul situat în Municipiul Timișoara,

constând în Fabrica de Faianță „C.” și Moara „T.”, doar reclamantul V.D.A.V. solicitând

restituirea în natură.

Considerentele de mai sus sunt valabile

și în ceea ce privește terenul ce a aparținut societății Anonime C., întrucât și

această solicitare s-a analizat tot în funcție de acțiunile deținute de autorii

reclamanților la fosta Fabrică de Faianță „C.” și de prevederile art. 18 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, raportat la dispozițiile art. 3 alin. (1)

lit. b) din același act normativ.

Față de cele expuse, întrucât decizia

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului a soluționat în mod corect aspectele

referitoare la calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților și la întinderea

drepturilor ce li se cuvin acestora de pe urma lui V.P. și V.I., iar prin însăși

emiterea deciziei s-a apreciat incidența Legii nr. 10/2001, care privește regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie

1989, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere ale contestației

referitoare la anularea deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008, nulitatea absolută

a actului de naționalizare a imobilelor ce fac obiectul notificărilor din 12 februarie

2002 și din 10 august 2001, constatarea calității de persoane îndreptățite a reclamanților,

stabilirea drepturilor ce li se cuvin raportat la calitatea de moștenitori pe care

o au reclamanții după V.P. și soția acestuia, V.I., restituirea imobilului – Fabrica

de Faianță „C.” – în natură sau prin echivalent.

În ceea ce privește capătul de cerere

având ca obiect obligarea entității învestite cu soluționarea dosarului sau deținătorul

imobilelor ce fac obiectul dosarului pendinte la plata unor despăgubiri reprezentând

lipsa exercițiului dreptului de folosință a bunurilor revendicate și care fac obiectul

notificărilor, încă nerestituite, s-a apreciat de asemenea că este neîntemeiat.

Astfel, obiectul cauzei îl reprezintă

o contestație a deciziei emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

formulată în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, invocat expres ca temei juridic

prin cererea de chemare în judecată. Conform prevederilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării

sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde

îndreptățită.

Fiind o veritabilă cale jurisdicțională

de atac împotriva actelor prin care se soluționează notificarea în baza Legii

nr. 10/2001, contestația se circumscrie obiectului notificării la care se referă,

neputându-se solicita în fața tribunalului ceea ce nu s-a cerut prin notificare,

cum este și cazul despăgubirilor pentru lipsa de folosință. De asemenea, în regimul

Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii cuprind doar restituirea în natură sau prin

echivalent, nu și prejudiciul menționat. Mai mult, contravaloarea lipsei de folosință

se impune a fi solicitată de la persoana cere are detenția imobilului, acesta fiind

cel care îi culege fructele și care profită de bun, iar niciuna dintre persoanele

chemate în judecată nu are această calitate în prezent, ci SC C.C. SA Timișoara.

Totodată, valoarea solicitată cu titlu

de despăgubiri nu a fost precizată și dovedită de către reclamanți, deși li s-a

pus în vedere acest aspect, iar pentru contravaloarea lipsei de folosință nu pot

fi aplicate prevederile art. 371

2

alin. (2) C. proc. civ., invocate de

către contestatori, întrucât acestea se referă la dobânzi, penalități sau sume de

o natură similară.

În ceea ce privește Moara I. (T.), reclamanții

au invocat de asemenea prin contestație calitatea de acționar a autorului V.P. și

a soției acestuia, V.I., însă nu au făcut dovezi în ceea ce privește această calitate

de acționar, numărul de acțiuni deținute la această persoană juridică (actele atașate

se referă doar la acțiunile de la societatea C.), identificarea și situarea acesteia,

existența sau nu a acesteia în natură în prezent, probe în lipsa cărora nu s-a putut

aprecia în sensul temeiniciei solicitării lor, a fost respins și acest capăt de

cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții.

Prin decizia nr. 643 A din 28 iunie 2011,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins apelul declarat de reclamanți.

În motivarea soluției sale, instanța

de apel a reținut, în ce privește critica vizând neanalizarea aspectului privind

nevalabilitatea titlului statului, că aceasta nu poate fi primită, pe de o parte,

pentru faptul că analizarea solicitată nu constituie un petit distinct în contestația

formulată, care să aibă ca efect pronunțarea distinctă într-o astfel de cerere în

dispozitivul sentinței, ci o situație premisă a primirii pretențiilor reclamanților,

cel mult analizată ca și o chestiune prejudicială, iar pe de altă parte, o astfel

de analiză este inutilă și lipsită de interes, întrucât ea a fost cercetată în prealabil

de către intimata emitentă a deciziei contestate – Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, în sensul stabilirii în concret a caracterului abuziv al preluării

imobilelor ce au făcut obiectul notificărilor, ca o chestiune premisă a soluționării

favorabile a acestora, prin aplicarea textelor de lege incidente speței.

Instanța de apel a considerat ca fiind

neîntemeiată și critica privind inaplicarea principiului restituirii în natură,

întrucât, astfel cum a reținut prima instanță, în situația notificărilor contestatorilor,

nu se aplică textele de lege invocate din Legea nr. 10/2001 privind restituirea

în natură, ci prevederile exprese prevăzute în art. 3 alin. (1) lit. b) și în

art. 31 alin. (1), (3) și (4) din acest act normativ.

În speță, nu s-a făcut dovada deținerii

în proprietate direct de către autorii reclamanților a imobilelor terenuri și clădiri

ce au aparținut fostei Societăți Anonime Române C., inclusiv a Morii I., ci a acțiunilor

deținute, raportate valoric la activele societății.

Pe cale de consecință, prevederile

art. 3 alin. (1) lit. b) trebuiesc coroborate cu prevederile art. 31 din Legea

nr. 10/2001, privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit art. 31 alin. (3) teza I din

lege, măsurile reparatorii prin echivalent se vor propune de către instituția implicată

în privatizarea societății care a preluat patrimoniul persoanei juridice – în cauză

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, după stabilirea valorii recalculate

a acțiunilor prin decizie motivată, iar potrivit art. 31 alin. (4), recalcularea

valorii acțiunilor se face în baza activului net din ultimul bilanț, contabil –

astfel cum s-a și procedat în mod temeinic și legal de către intimata Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului.

Astfel în speță, preluarea prin naționalizare

la stat în 1949 potrivit bilanțului din 15 septembrie 1949 s-a făcut potrivit ultimului

bilanț al Societății Anonime Române C., în care asociați apar autorul reclamanților

V.P., soția V.I. în cote de câte 48,40% fiecare, dar și un la treilea asociat I.M.

cu 3,2%, deținând primii câte 4.840 acțiuni fiecare, iar ultimul 320 acțiuni.

Din înscrisurile atașate acestei preluări,

rezultă că naționalizarea a privit inclusiv Moara I., pentru care reclamanții nu

au administrat dovezi certe, în sensul că ar fi fost o societate distinctă de societatea

C., practic aceasta (o clădire cu destinația de moară – samota) constituind un activ

în cadrul imobilelor preluate la stat de la Societatea Anonimă C.

Că este așa, o dovedește și extrasul

de CF, din care rezultă naționalizarea în 1949 și preluarea activelor Societății

C., pentru ca în anul 1963 să se dispună de către stat, desprinderea din societatea

de stat formată, a clădirii și transferarea ei în administrarea Întreprinderii M.T.

Timișoara, așadar având o destinație clară, probabil ca și cea anterioară, potrivit

unor prezumții simple aplicate.

De altfel, expertiza tehnică în construcții

a identificat construcțiile aflate în patrimoniul Societății C.C. Timișoara, inclusiv

moara, cu precizarea că aceste construcții nu prezintă modificări în sensul de adăugiri

în plan vertical ori orizontal, față de vechile construcții.

Acestea constituie practic activele –

construcții preluate prin naționalizare la stat în anul 1949, de la cei trei acționari

sus-menționați.

S-a mai reținut că, din bilanțurile Societății

Anonime C. din 1947–1949, rezultă că în patrimoniul acesteia figurau clădiri, mijloace,

investiții, creanțe–debite și terenurile evidențiate în CF înainte de preluare,

asigurând funcționalitatea clădirilor respective.

Curtea a constatat că nici critica apelanților–reclamanți

privind ignorarea înscrisului eliberat de la Consiliul Național pentru Studierea

Arhivelor Securității, în sensul că C.C. și Moara I. au fost naționalizate de la

V.P., soția sa, V.I., născută P., fiind predecedată și care astfel ar produce efectele

îngăduite de Legea nr. 10/2001, în sensul că aceasta ar fi fost moștenită de V.P.,

soțul supraviețuitor (astfel cum se sugerează) – nu este fondată, pe de o parte,

pentru că în actele de preluare se au în vedere activele din ultimul bilanț al fostei

societăți anonime, în care se arată în clar cei trei acționari și bunurile din patrimoniul

societății (inclusiv clădirea morii), – aspect ce n-a fost răsturnat prin probe

contrare de către apelanții–contestatori, iar pe de altă parte, pentru că potrivit

certificatului de deces de la dosar, prima soție a lui V.P., V.I., a decedat în

anul 1952, după preluarea bunurilor prin naționalizare, dar pe numele anterior căsătoriei,

cel purtat după nașterea sa, de P.I., ceea ce prezumă o separare, un divorț al soților,

anterior decesului, dar pentru care apelanții n-au administrat dovezi certe la dosar,

pentru clarificarea deplină a acestui aspect.

Invocarea deciziei civile nr. 140/2004

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara privind dezbaterea succesiunii față de autorul

V.P. în care moștenitorii sunt constatați a fi, soția supraviețuitoare V.M. și reclamanții,

în calitate de nepoți de frate predecedat, nu prezintă relevanță, pentru a proba

vocația la moștenire a reclamanților față de prima soție (având calitatea de – acționară)

a lui V.P., V.I. născută P. (și decedată cu numele de P. în 1952).

Regimul aplicării măsurilor reparatorii

prin echivalent prevăzut de art. 31 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 îl urmează

și imobilul denumit Piața A.V., fiind irelevant faptul că aceasta nu a făcut obiectul

privatizării în 1995 a SC C.C. SA, în condițiile în care, făcea parte din patrimoniul

fostei Societăți Anonime Române C. la data naționalizării.

În condițiile în care, potrivit considerentelor

sus-menționate, nu se impune aplicarea regulii privind restituirea în natură, potrivit

textelor de lege sus-menționate, capătul de cerere privind pretențiile pentru lipsa

de folosință a imobilelor pretinse în natură, este neîntemeiat, astfel că este nefondată

critica privind respingerea cererii cu acest obiect în sentința apelată, fiind inaplicabile

prevederile art. 998–999 C. civ. și decizia civilă nr. 2779 din 7 mai 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție invocată în motivele de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții,

formulând următoarele critici:

În dezvoltarea primului motiv de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea

recurată conține considerente contradictorii.

Astfel, se susține că, pe de o parte

instanța de apel pretinde că pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului ar fi soluționat printr-o decizie ulterioară notificarea vizând Moara T.

(I.), iar de altă parte, arată că nu există nicio dovadă cu privire la acțiunile

autorilor contestatorilor.

Totodată, în mod greșit instanța a apreciat

că este inutil și lipsit de interes să se stabilească modul de preluare a bunului

din patrimoniul autorilor persoanelor îndreptățite, ignorând astfel tratatele la

care România este parte, o atare motivare fiind străină de natura pricinii.

Dispozițiile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., raportate la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 justifică invocarea

motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul

că instanța era obligată să analizeze valabilitatea ari nevalabilitatea titlului

statului atunci când are în vedere un imobil obiect al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, în mod greșit a reținut

instanța de apel că nu s-a făcut dovada deținerii în proprietate direct de către

autorii reclamanților a imobilelor terenuri și clădiri, ce au aparținut fostei Societăți

Anonime Române C., inclusiv a Morii I.

În cel de-al doilea motiv de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța

de apel nu a avut în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că instanțele

de la Timișoara, prin hotărâre rămasă irevocabilă, au stabilit calitatea de persoane

îndreptățite în baza dreptului de acrescământ a contestatorilor V.D. și V.R., după

defunctul lor unchi V.P. și a fostei sale soții predecedată V.l., născută P.

Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului a soluționat notificarea numai cu privire la C.C., nu și la Moara

I. (T.) și nu a avut în vedere acțiunile deținute de V.l., apreciind că notificatorii,

contestatori în dosarul pendinte, nu ar fi îndreptățiți cu privire la bunurile acesteia,

chiar dacă aceasta a predecedat.

Sub acest aspect hotărârea instanței

de apel este criticabilă pe aspectul nelegalității deoarece nu numai că instanța

de apel nu face nicio referire cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat,

dar în motivarea hotărârii recurate se vorbește despre un presupus divorț, aspect

care nu a fost pus în discuția părților, în condițiile art. 129 alin. (5) C.

pen.civ., fiind încălcat astfel principiul contradictorialității. Mai mult, în niciuna

din întâmpinări sau note de ședință nu se aduce nicio critică sau vreo referire

la vreun pretins divorț, astfel încât elementul de noutate regăsit în cuprinsul

motivării hotărârii, excede cadrului legal și încalcă prezumția lucrului judecat

prevăzută de C. civ.

În ce privește Piața A.V. care, în extrasul

de CF - foaia de proprietate, figurează aparținând fostei societăți C.C. Statul

nu și-a întabulat dreptul de proprietate și mai mult, terenul reprezentând Piața

A.V., considerat a fi parcare, dar neamenajată, neexistând nicio autorizare și documentație

în acest sens, așa cum rezultă din expertizele tehnice judiciare necontestate de

părți, piață care nu a făcut niciodată obiectul vreunei privatizări și care se bucură

de prezumția de adevăr cu privire la înscrierile din cartea funciară - cu siguranță

poate fi restituit în natură, neexistând niciun impediment pentru a fi restituită

în natură.

Nu există la dosarul cauzei nicio întâmpinare,

cerere sau vreo pretenție, afară de cea a contestatorilor, cu privire la Piața A.V.

Spus altfel, cu toate că pârâții nu pretind că bunul nu poate fi restituit, nu indică

nici un fel de impediment la restituire, nu formulează apărări sau critici, totuși,

instanța de apel și instanța de fond nu găsesc că bunul poate fi restituit în natură,

fără a aduce nici un argument juridic în acest sens. Numai că dispozițiile art.

1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului îndreptățesc pe contestatori

să spere la respectarea dreptului acestora cu privire la bunul reprezentând Piața

A.V. și speranța legitimă că și această piață le va fi restituită în natură.

Este dovedit prin extras CF in extenso,

prin expertiză tehnică judiciară în specialitatea topo și construcții, că terenul

reprezentând Piața A.V. este liber și poate fi retrocedat, neexistând nicio construcție

sau bariere pe acesta.

Solicită admiterea recursului, modificarea

în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamanților, iar pe fond,

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Intimații–pârâți nu au formulat întâmpinare.

Verificând legalitatea

deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul

este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel a stabilit

în mod corect, atât că reclamanții dețin calitatea de persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în calitatea lor de succesori de pe urma

autorului lor, V.P., acționar al

fostei Societăți Anonime Române C., cât și faptul că, în raport

de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, aceștia au dreptul la despăgubiri,

neputând fi primită cererea lor de restituire în natură a imobilelor ce au aparținut

fostei societăți, astfel că sub acest aspect, criticile formulate prin cererea de

recurs sunt nefondate.

În acest sens instanța de apel a reținut

că imobilele terenuri și clădiri, inclusiv Moara I., nu au fost deținute în proprietate

direct de către autorii reclamanților, ci au aparținut fostei Societăți Anonime

Române C., astfel că reclamanții nu pot pretinde restituirea în natură a acestora,

față de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) coroborate cu cele ale art. 31 din

Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Pentru aceleași considerente

nu poate fi primită nici critica vizând restituirea în natură a Pieței A.V.,

întrucât prin decizia recurată s-a confirmat

soluția dată în primă instanță în sensul că, la data naționalizării, aceasta făcea

parte din patrimoniul fostei Societăți Anonime Române C., astfel că urmează regimul

măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzut de art. 31 alin. (3) și (4) din Legea

nr. 10/2001.

Față de aceste dispoziții legale, reținute

corect de instanțele anterioare, nu prezintă relevanță că imobilul este liber sau

nu și nici împrejurarea că pârâții nu s-au opus restituirii acestuia, astfel cum

susțin recurenții, întrucât legea specială prevede dreptul reclamanților exclusiv

la măsuri reparatorii în echivalent, în calitatea lor de succesori ai acționarilor

fostei societăți, care a deținut în patrimoniu acest imobil.

Totodată, instanța de apel a reținut

în mod corect că analizarea de către instanță a solicitării privind constatarea

nevalabilității titlului statului este inutilă și lipsită de interes, întrucât ea

a fost cercetată în prealabil de către intimata emitentă a deciziei contestate –

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în sensul stabilirii în concret

a caracterului abuziv al preluării imobilelor ce au făcut obiectul notificărilor,

ca o chestiune premisă a soluționării favorabile a acestora.

În ce privește însă criticile

recurenților reclamanți privind nesoluționarea notificărilor formulate în ce privește

drepturile ce li se cuvin de pe urma lui

V.I. (născută P.), de asemenea acționar la societățile ce fac

obiectul notificărilor, acestea sunt fondate.

Astfel, o

biectul acțiunii cu care reclamanții

au investit instanța în prezentul dosar îl constituie, atât contestația formulată

împotriva deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, cât și solicitarea de soluționare de către

instanță a notificării prin care au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent

a imobilului aparținând Morii I. (T.), în legătură cu care, în decizia contestată

s-a prevăzut că va fi soluționată printr-o decizie ulterioară.

Prin dispoziția contestată, s-au respins

notificările cu privire la cererea de restituire în natură, motivat de faptul că

sunt incidente prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001 și s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii reclamanților, în valoare de 1.292.654 RON, corespunzător

celor 4.840 acțiuni deținute de antecesorul V.P. la fosta Fabrica de Faianță C.

Timișoara, actuala SC C.C. SA Timișoara.

Ambele instanțe au reținut că, potrivit

deciziei civile nr. 140/2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, moștenitorii

lui V.P. sunt soția supraviețuitoare V.M. și reclamanții, în calitate de nepoți

de frate predecedat, această hotărâre neprezentând relevanță pentru a proba vocația

la moștenire a reclamanților față de prima soție (având calitatea de acționară)

a lui V.P., V.I. născută P. (și decedată cu numele de P. în 1952).

Instanțele de fond erau competente cu

soluționarea pe fond a notificării formulate de reclamanți, sens în care se constată

a fi întemeiate criticile acestora cu privire la obligația instanței de a pronunța

o soluție prin care să dispună asupra calității lor de persoane îndreptățite de

pe urma lui V.I., iar nu să se limiteze la a menționa că acest aspect va fi soluționat

de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului printr-o decizie ulterioară,

soluție într-adevăr, ineficientă și care contravine celor statuate prin decizia

nr. XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât în decizia

Curții de Apel Timișoara (nr. 140/2004), se prevede că anterior preluării de către

stat, imobilul a fost proprietatea numitului V.P. și soției acestuia, V.I., născută

P.

Este evident că această hotărâre prezintă

putere de lucru judecat în cauza pendinte, dar numai în ce privește dezbaterea succesiunii

față de autorul V.P., în care moștenitorii sunt constatați a fi, soția supraviețuitoare

V.M. și reclamanții, în calitate de nepoți de frate predecedat, fiind greșit considerentul

potrivit căruia această decizie nu prezintă relevanță pentru a proba vocația la

moștenire a reclamanților față de prima soție (având calitatea de – acționară) a

lui V.P., V.I., născută P. (și decedată cu numele de P. în 1952).

În soluționarea contestației reclamanților

instanța era ținută să verifice calitatea acestora de persoane îndreptățite, în

calitate de succesori de pe urma lui V.I., care potrivit bilanțului din 15 septembrie

1949 al Societății Anonime Române C., deținea 4.840 acțiuni, reprezentând 48,40%

din capitalul social al acestei societăți, precum și măsurile reparatorii ce li

se cuvin, în raport de situația de fapt reținută.

Pe de altă parte, în ce privește imobilul

aparținând Morii I. (T.), Curtea de Apel s-a limitat să constate că reclamanții

nu au administrat dovezi certe, reținând că ar fi fost o societate distinctă de

Societatea C., dedusă din împrejurarea că în anul 1963 s-a dispus de către stat

desprinderea clădirii din societatea de stat formată și transferarea ei în administrarea

Întreprinderii de M.T. Timișoara, trăgând concluzia că aceasta ar avea o destinație,

„probabil ca și cea anterioară, potrivit unor prezumții simple”.

Astfel, se constată că nu s-a stabilit

în mod cert, prin raportare la probele cauzei, calitatea reclamanților de persoane

îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, de pe urma lui V.I., acționar la societatea

preluată de stat, precum și situația juridică a imobilului Moara I. (T.).

Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta

Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile

în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări

de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Or, în speță, instanța de apel nu a stabilit

pe deplin situația de fapt, față de circumstanțele concrete ale cauzei, așa cum

au fost expuse mai sus, neexistând un probatoriu adecvat și pertinent în acest sens.

Dată fiind împrejurarea că situația de

fapt nu a fost pe deplin lămurită, Înalta Curte se află în imposibilitatea de a

aplica ea însăși dispozițiile legale, astfel că, având în vedere prevederile

art. 314 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei

spre rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

V.D.A.V. și V.P.R. împotriva deciziei nr. 643 A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.