ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4496/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții V.D.A.V. și V.P.R., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara prin Primar și Primăria/Primarul Municipiului Timișoara, au formulat contestație la decizia nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului prin care s-au soluționat notificările din 12 februarie 2002 și din 10 august 2001 depuse prin executor judecătoresc.

Contestatorii au solicitat: anularea deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; să se constate nulitatea absolută a actului de naționalizare a imobilelor ce fac obiectul notificărilor din 12 februarie 2002 și din 10 august 2001; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995 încheiat între Fondul Proprietății de Stat, în calitate de vânzător, și Asociația Salariaților și Membrilor Conducerii Societății Comerciale „C.C.”, în calitate de cumpărător, și a anexelor acestuia, precum și actele adiționale la contractul societate, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; să se constate calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților (în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată) cu privire la imobilele ce fac obiectul notificărilor din 12 februarie 2002 și din 10 august 2001; să se stabilească drepturile ce li se cuvin raportat la calitatea de moștenitori pe care o au reclamanții după V.P.

și soția acestuia, V.I.

(născută P.), acționari la societățile ce fac obiectul notificărilor, respectiv Fabrica de Faianță „C.” SA Timișoara și Moara I. (T.); să fie obligată entitatea învestită cu soluționarea dosarului sau deținătorul imobilelor ce fac obiectul dosarului pendinte la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa exercițiului dreptului de folosință a bunurilor revendicate și care fac obiectul notificărilor de mai sus, încă nerestituite, conform tarifelor pentru contractele de locațiune practicate pentru sedii de societăți comerciale respectiv activități comerciale în Municipiul Timișoara, de la data expirării termenului de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, până la rămânerea irevocabilă a prezentei contestații și punerea ei în executare, în condițiile art. 998–999 C. civ.; să se dispună restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timișoara, având număr topografic al parcelei XX, reprezentând Piața A.V.

și care a aparținut societății „C.C.”, așa cum rezultă și din planșele foto cât și din extrasul CF depus în copie certificată, este o veritabilă parcare administrată de A.D.P.S. Timiș, serviciul Telpark; în subsidiar, în cazul în care restituirea, în tot sau în parte, în natură a imobilelor ce fac obiectul notificărilor de mai sus nu este posibilă, solicită restituirea acestora prin echivalent, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că decizia Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului nr. 533 din 30 decembrie 2008, comunicată la 24 ianuarie 2009, prin care le-au fost respinse notificările depuse în 2001 și 2002, a fost emisă la mai bine de șapte ani de la depunerea notificărilor, cu toate că Legea nr. 10/2001 a stabilit un termen de 60 de zile pentru soluționarea notificărilor.

Imobilele ce fac obiectul notificărilor au fost preluate abuziv prin naționalizare. Unchiul reclamanților, V.P., așa cum rezultă din cuprinzătorul dosar existent la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a fost condamnat politic, în repetate rânduri, pentru opiniile sale (sentința civilă nr. 51/1960 a Tribunalului Militar Timișoara, condamnat la opt ani închisoare și confiscarea întregii averi pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale). În ce privește calitatea reclamanților de moștenitori după defuncții V.P. și soția acestuia (predecedată) V.l., această calitate a fost stabilită irevocabil de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 140 din 16 februarie 2004, în Dosar nr. 1/C/2004, definitivă și irevocabilă.

În cuprinsul deciziei Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului contestate li se recunoaște calitatea de persoane îndreptățite numai față de V.P., nu și după V.I., soția predecedată a acestuia (născută P.). În atare condiții, instanța este în măsură să constate calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, în considerarea a două elemente fundamentale – imobilele au fost preluate de stat fără titlu valabil (abuziv) și reclamanții au calitatea de moștenitori după defuncții V.P. și soția acestuia predecedată, V.I. În ceea ce privește nulitatea absolută a contractului de privatizare a SC C. SA Timișoara, Statul Român, prin semnarea Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificat prin Legea nr. 30/1994, s-a angajat să respecte dreptul de proprietate.

În atare condiții, de vreme ce în anul 1994 România a ratificat art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în 1995 a apărut Legea nr. 112 a caselor naționalizate, era de notorietate faptul că imobilele naționalizate au fost preluate abuziv de statul comunist și au fost restituite în natură foștilor proprietari deposedați. În regim de carte funciară, buna credință a cumpărătorului nu poate fi invocată, devreme ce acesta a știut că bunul ce face obiectul contractului de vânzare–cumpărare a fost preluat abuziv de către vânzător, și chiar și numai prin prisma dreptului comun art. 480 C. civ., raportate la art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la constituțiile României – anterioară lui 1989 și ulterioară lui 1989, nimeni nu putea fi deposedat de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică, și aceasta numai cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

Or, cumpărătorii nu numai că s-au dovedit de rea credință, dar aceștia au achiziționat doar o parte din acțiunile statului. Pentru despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat limpede interpretând dispozițiile art. 480, 998 și 999 C. civ. raportate la Legea nr. 10/2001, astfel: „Lipsa rezolvării în termen legal a notificării generează imposibilitatea persoanelor îndreptățite de a se bucura de bunul imobil care le aparținea și de care au fost lipsite oricum o perioadă foarte mare de timp, societatea notificată asumându-și riscul de a păstra un bun pentru care nu justifica dreptul de proprietate și nici unul dintre atributele acestui drept, antrenându-i-se astfel răspunderea în condițiile art. 998–999 C. civ.

Prejudiciul creat constă în lipsirea acestor persoane de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru construcțiile nedemolate, preluate abuziv de stat și încă nerestituite, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acestea sunt îndreptățite la contravaloarea lipsei de folosință”.

Raportat la nesoluționarea notificărilor cu privire la Moara I. (T.), în cuprinsul deciziei Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului contestate arătându-se că printr-o decizie ulterioară urmează ca entitatea investită cu soluționarea notificărilor să se pronunțe, consideră că acest fapt reprezintă un abuz, în considerarea termenului de 60 de zile stabilit prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța fiind în măsură ca pe baza probelor existente la dosarul cauzei și cele regăsite în dosarul administrativ, să soluționeze pe fond notificările, pronunțând fie o decizie motivată de restituire în natură a Morii Iuliana, fie acordarea de despăgubiri în echivalent.

Unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură, obligație dispusă și printr-o hotărâre judecătorească definitivă nesocotită de pârâtă, se impune ca instanța investită să evoce fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 480, 998 și 999 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității, raportat la dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, excepția necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului București, întrucât cauzele în constatarea nulității contractelor de vânzare–cumpărare de acțiuni încheiate cu ocazia privatizării au natură comercială, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995, față de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, excepția lipsei de interes în ceea ce privește același capăt de cerere, întrucât reclamanții nu justifică un interes legitim.

De asemenea, s-au mai susținut, excepția prematurității acțiunii, pentru solicitarea de restituire în natură sau prin echivalent a Morii I., având în vedere că, până în prezent, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a soluționat și nu a emis decizie motivată asupra notificării cu acest obiect, excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timișoara, față de aspectul că dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, ca și art. 18 lit. a) din același act normativ, se referă la măsuri reparatorii și nu la restituirea în natură a imobilului revendicat.

Pe fondul cauzei, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, nu au depus la dosarul administrativ dovada calității de moștenitor de pe urma lui V.I., iar notificarea reclamanților se încadrează în prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, neputând beneficia așadar decât de despăgubiri. În ședința publică din 21 mai 2009, reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că se judecă, în calitate de pârâți, atât cu Primăria Municipiului Timișoara, cât și cu Primarul Municipiului Timișoara.

În ședința publică de la 5 noiembrie 2009, tribunalul a respins excepția tardivității acțiunii, excepția necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului București, excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995, excepția prematurității acțiunii, excepția inadmisibilității pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timișoara și a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995 și excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timișoara, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la termenul menționat.

Prin sentința civilă nr. 157 din 4 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995 și s-a respins acest capăt de cerere ca prescris; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca neîntemeiată; s-au respins celelalte capete de cerere din acțiunea formulată de reclamanții V.D.A.V. și V.P.R. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara prin Primar, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București, a reținut următoarele considerente: Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995, s-a reținut incidența prevederilor art. 45 alin. (1), (2), (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință. Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an) de la data intrării în vigoare a prezentei legi” (termenul de un an a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001). Prin contractul de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995, Fondul Proprietății de Stat a înstrăinat către Asociația Salariaților și Membrilor Conducerii SC C.C. un număr de 47.975 acțiuni, iar fosta Fabrică de Faianță „C.” a făcut obiectul notificărilor reclamanților, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (5) în ceea ce privește termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, care era deja împlinit la momentul introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timișoara, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, prin adresa din 04 aprilie 2006, s-au înaintat Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, spre competentă soluționare, ambele notificări formulate de către reclamanți, așadar inclusiv cea referitoare la Moara T., fără ca această instituție să formuleze obiecții.

De asemenea, prin decizia contestată, nr. 533 din 30 decembrie 2008 s-a consemnat că cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului aparținând Morii I. (T.) a fost soluționată printr-o decizie ulterioară, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului recunoscându-și astfel implicit legitimarea de a se pronunța asupra notificării privind imobilul arătat, care atrage și calitatea sa procesuală pasivă în litigiul privind contestarea deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008. Mai mult, incidența sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care conferă persoanei îndreptățite doar posibilitatea de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, constituie un aspect de fond, iar nu de legitimare procesuală pasivă.

Raportat la fondul pricinii, s-a reținut că reclamantul V.P.R. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 10 august 2001, prin care a solicitat, în calitatea sa de succesor de pe urma lui V.P., unchiul său, restituirea prin echivalent a părții care i se cuvine din imobilul situat în Municipiul Timișoara, constând în Fabrica de Faianță „C.” și Moara „T.”. De asemenea, reclamantul V.D.A.V. a formulat notificarea din 12 februarie 2002, în calitate de moștenitor al unchiului său V.P., restituirea în natură a imobilului constând în Fabrica de Faianță „C.”. Prin decizia contestată, nr. 533 din 30 decembrie 2008 s-au respins notificările cu privire la cererea de restituire în natură, motivat de faptul că sunt incidente prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii reclamanților, în valoare de 1.292.654 RON, corespunzător celor 4.840 acțiuni deținute de antecesorul V.P.

la fosta Fabrica de Faianță „C.” Timișoara, actuala SC C.C. SA Timișoara. S-a consemnat totodată în cuprinsul deciziei că cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului aparținând Morii I. (T.) va fi soluționată printr-o decizie ulterioară. În ceea ce privește numărul de acțiuni pentru care s-au acordat despăgubiri, s-a constatat că reclamanții, prin notificările formulate, au invocat expres doar calitatea lor de succesori de pe urma lui V.P., unchiul acestora, fără a face vreo referire și la V.I. Totodată, decizia civilă nr. 140 din 16 februarie 2004, raportat la care reclamanții pretind că fac dovada calității lor de moștenitori și de pe urma acesteia din urmă, se referă explicit tot la aspectul că reclamanții îl moștenesc pe V.P.

Totodată, la dosar nu există vreun document care să ateste susținerile reclamanților în sensul existenței calității de succesori ai numitei V.I., astfel încât în mod corect s-au avut în vedere, prin decizia contestată, doar cele 4.840 de acțiuni care au aparținut lui V.P., așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar. În mod corect s-a dispus de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, iar nu restituirea în natură, pentru fosta Fabrică de Faianță „C.” și terenul aferent. Astfel, conform dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.

Față de aceste prevederi, ultima teză a art. se impune a fi interpretată în sensul în care persoanele îndreptățite asociate, membri ai aceleiași familii, dețineau capitalul social în integralitatea lui, respectiv toate acțiunile aparțineau membrilor aceleiași familii. Or, în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, pe lângă V.P. și V.I. mai exista un acționar, I.M., raportat la care nu s-a pretins și dovedit că ar fi fost membru al familiei acestora, cu un număr de 320 acțiuni, reprezentând 3,20% din capitalul social, astfel încât măsurile reparatorii se puteau stabili numai în echivalent.

Mai mult, unul dintre reclamanți, V.P.R., a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 10 august 2001, prin care a solicitat, în calitatea sa de succesor de pe urma lui V.P., unchiul său, restituirea prin echivalent a părții care i se cuvine din imobilul situat în Municipiul Timișoara, constând în Fabrica de Faianță „C.” și Moara „T.”, doar reclamantul V.D.A.V. solicitând restituirea în natură. Considerentele de mai sus sunt valabile și în ceea ce privește terenul ce a aparținut societății Anonime C., întrucât și această solicitare s-a analizat tot în funcție de acțiunile deținute de autorii reclamanților la fosta Fabrică de Faianță „C.” și de prevederile art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, raportat la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din același act normativ.

Față de cele expuse, întrucât decizia Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului a soluționat în mod corect aspectele referitoare la calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților și la întinderea drepturilor ce li se cuvin acestora de pe urma lui V.P. și V.I., iar prin însăși emiterea deciziei s-a apreciat incidența Legii nr. 10/2001, care privește regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere ale contestației referitoare la anularea deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008, nulitatea absolută a actului de naționalizare a imobilelor ce fac obiectul notificărilor din 12 februarie 2002 și din 10 august 2001, constatarea calității de persoane îndreptățite a reclamanților, stabilirea drepturilor ce li se cuvin raportat la calitatea de moștenitori pe care o au reclamanții după V.P.

și soția acestuia, V.I., restituirea imobilului – Fabrica de Faianță „C.” – în natură sau prin echivalent. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea entității învestite cu soluționarea dosarului sau deținătorul imobilelor ce fac obiectul dosarului pendinte la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa exercițiului dreptului de folosință a bunurilor revendicate și care fac obiectul notificărilor, încă nerestituite, s-a apreciat de asemenea că este neîntemeiat. Astfel, obiectul cauzei îl reprezintă o contestație a deciziei emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, formulată în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, invocat expres ca temei juridic prin cererea de chemare în judecată.

Conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită. Fiind o veritabilă cale jurisdicțională de atac împotriva actelor prin care se soluționează notificarea în baza Legii nr. 10/2001, contestația se circumscrie obiectului notificării la care se referă, neputându-se solicita în fața tribunalului ceea ce nu s-a cerut prin notificare, cum este și cazul despăgubirilor pentru lipsa de folosință. De asemenea, în regimul Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii cuprind doar restituirea în natură sau prin echivalent, nu și prejudiciul menționat.

Mai mult, contravaloarea lipsei de folosință se impune a fi solicitată de la persoana cere are detenția imobilului, acesta fiind cel care îi culege fructele și care profită de bun, iar niciuna dintre persoanele chemate în judecată nu are această calitate în prezent, ci SC C.C. SA Timișoara. Totodată, valoarea solicitată cu titlu de despăgubiri nu a fost precizată și dovedită de către reclamanți, deși li s-a pus în vedere acest aspect, iar pentru contravaloarea lipsei de folosință nu pot fi aplicate prevederile art. 371 2 alin. (2) C. proc. civ., invocate de către contestatori, întrucât acestea se referă la dobânzi, penalități sau sume de o natură similară. În ceea ce privește Moara I. (T.), reclamanții au invocat de asemenea prin contestație calitatea de acționar a autorului V.P.

și a soției acestuia, V.I., însă nu au făcut dovezi în ceea ce privește această calitate de acționar, numărul de acțiuni deținute la această persoană juridică (actele atașate se referă doar la acțiunile de la societatea C.), identificarea și situarea acesteia, existența sau nu a acesteia în natură în prezent, probe în lipsa cărora nu s-a putut aprecia în sensul temeiniciei solicitării lor, a fost respins și acest capăt de cerere. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții. Prin decizia nr. 643 A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanți.

În motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut, în ce privește critica vizând neanalizarea aspectului privind nevalabilitatea titlului statului, că aceasta nu poate fi primită, pe de o parte, pentru faptul că analizarea solicitată nu constituie un petit distinct în contestația formulată, care să aibă ca efect pronunțarea distinctă într-o astfel de cerere în dispozitivul sentinței, ci o situație premisă a primirii pretențiilor reclamanților, cel mult analizată ca și o chestiune prejudicială, iar pe de altă parte, o astfel de analiză este inutilă și lipsită de interes, întrucât ea a fost cercetată în prealabil de către intimata emitentă a deciziei contestate – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în sensul stabilirii în concret a caracterului abuziv al preluării imobilelor ce au făcut obiectul notificărilor, ca o chestiune premisă a soluționării favorabile a acestora, prin aplicarea textelor de lege incidente speței.

Instanța de apel a considerat ca fiind neîntemeiată și critica privind inaplicarea principiului restituirii în natură, întrucât, astfel cum a reținut prima instanță, în situația notificărilor contestatorilor, nu se aplică textele de lege invocate din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în natură, ci prevederile exprese prevăzute în art. 3 alin. (1) lit. b) și în art. 31 alin. (1), (3) și (4) din acest act normativ. În speță, nu s-a făcut dovada deținerii în proprietate direct de către autorii reclamanților a imobilelor terenuri și clădiri ce au aparținut fostei Societăți Anonime Române C., inclusiv a Morii I., ci a acțiunilor deținute, raportate valoric la activele societății. Pe cale de consecință, prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) trebuiesc coroborate cu prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit art. 31 alin. (3) teza I din lege, măsurile reparatorii prin echivalent se vor propune de către instituția implicată în privatizarea societății care a preluat patrimoniul persoanei juridice – în cauză Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor prin decizie motivată, iar potrivit art. 31 alin. (4), recalcularea valorii acțiunilor se face în baza activului net din ultimul bilanț, contabil – astfel cum s-a și procedat în mod temeinic și legal de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Astfel în speță, preluarea prin naționalizare la stat în 1949 potrivit bilanțului din 15 septembrie 1949 s-a făcut potrivit ultimului bilanț al Societății Anonime Române C., în care asociați apar autorul reclamanților V.P., soția V.I.

în cote de câte 48,40% fiecare, dar și un la treilea asociat I.M. cu 3,2%, deținând primii câte 4.840 acțiuni fiecare, iar ultimul 320 acțiuni. Din înscrisurile atașate acestei preluări, rezultă că naționalizarea a privit inclusiv Moara I., pentru care reclamanții nu au administrat dovezi certe, în sensul că ar fi fost o societate distinctă de societatea C., practic aceasta (o clădire cu destinația de moară – samota) constituind un activ în cadrul imobilelor preluate la stat de la Societatea Anonimă C. Că este așa, o dovedește și extrasul de CF, din care rezultă naționalizarea în 1949 și preluarea activelor Societății C., pentru ca în anul 1963 să se dispună de către stat, desprinderea din societatea de stat formată, a clădirii și transferarea ei în administrarea Întreprinderii M.T.

Timișoara, așadar având o destinație clară, probabil ca și cea anterioară, potrivit unor prezumții simple aplicate. De altfel, expertiza tehnică în construcții a identificat construcțiile aflate în patrimoniul Societății C.C. Timișoara, inclusiv moara, cu precizarea că aceste construcții nu prezintă modificări în sensul de adăugiri în plan vertical ori orizontal, față de vechile construcții. Acestea constituie practic activele – construcții preluate prin naționalizare la stat în anul 1949, de la cei trei acționari sus-menționați. S-a mai reținut că, din bilanțurile Societății Anonime C. din 1947–1949, rezultă că în patrimoniul acesteia figurau clădiri, mijloace, investiții, creanțe–debite și terenurile evidențiate în CF înainte de preluare, asigurând funcționalitatea clădirilor respective.

Curtea a constatat că nici critica apelanților–reclamanți privind ignorarea înscrisului eliberat de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în sensul că C.C.

și Moara I. au fost naționalizate de la V.P., soția sa, V.I., născută P., fiind predecedată și care astfel ar produce efectele îngăduite de Legea nr. 10/2001, în sensul că aceasta ar fi fost moștenită de V.P., soțul supraviețuitor (astfel cum se sugerează) – nu este fondată, pe de o parte, pentru că în actele de preluare se au în vedere activele din ultimul bilanț al fostei societăți anonime, în care se arată în clar cei trei acționari și bunurile din patrimoniul societății (inclusiv clădirea morii), – aspect ce n-a fost răsturnat prin probe contrare de către apelanții–contestatori, iar pe de altă parte, pentru că potrivit certificatului de deces de la dosar, prima soție a lui V.P., V.I., a decedat în anul 1952, după preluarea bunurilor prin naționalizare, dar pe numele anterior căsătoriei, cel purtat după nașterea sa, de P.I., ceea ce prezumă o separare, un divorț al soților, anterior decesului, dar pentru care apelanții n-au administrat dovezi certe la dosar, pentru clarificarea deplină a acestui aspect.

Invocarea deciziei civile nr. 140/2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara privind dezbaterea succesiunii față de autorul V.P. în care moștenitorii sunt constatați a fi, soția supraviețuitoare V.M. și reclamanții, în calitate de nepoți de frate predecedat, nu prezintă relevanță, pentru a proba vocația la moștenire a reclamanților față de prima soție (având calitatea de – acționară) a lui V.P., V.I. născută P. (și decedată cu numele de P. în 1952). Regimul aplicării măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzut de art. 31 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 îl urmează și imobilul denumit Piața A.V., fiind irelevant faptul că aceasta nu a făcut obiectul privatizării în 1995 a SC C.C. SA, în condițiile în care, făcea parte din patrimoniul fostei Societăți Anonime Române C. la data naționalizării.

În condițiile în care, potrivit considerentelor sus-menționate, nu se impune aplicarea regulii privind restituirea în natură, potrivit textelor de lege sus-menționate, capătul de cerere privind pretențiile pentru lipsa de folosință a imobilelor pretinse în natură, este neîntemeiat, astfel că este nefondată critica privind respingerea cererii cu acest obiect în sentința apelată, fiind inaplicabile prevederile art. 998–999 C. civ. și decizia civilă nr. 2779 din 7 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată în motivele de apel. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, formulând următoarele critici: În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenții susțin că hotărârea recurată conține considerente contradictorii. Astfel, se susține că, pe de o parte instanța de apel pretinde că pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ar fi soluționat printr-o decizie ulterioară notificarea vizând Moara T. (I.), iar de altă parte, arată că nu există nicio dovadă cu privire la acțiunile autorilor contestatorilor. Totodată, în mod greșit instanța a apreciat că este inutil și lipsit de interes să se stabilească modul de preluare a bunului din patrimoniul autorilor persoanelor îndreptățite, ignorând astfel tratatele la care România este parte, o atare motivare fiind străină de natura pricinii. Dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., raportate la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 justifică invocarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanța era obligată să analizeze valabilitatea ari nevalabilitatea titlului statului atunci când are în vedere un imobil obiect al Legii nr. 10/2001. De asemenea, în mod greșit a reținut instanța de apel că nu s-a făcut dovada deținerii în proprietate direct de către autorii reclamanților a imobilelor terenuri și clădiri, ce au aparținut fostei Societăți Anonime Române C., inclusiv a Morii I. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel nu a avut în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că instanțele de la Timișoara, prin hotărâre rămasă irevocabilă, au stabilit calitatea de persoane îndreptățite în baza dreptului de acrescământ a contestatorilor V.D.

și V.R., după defunctul lor unchi V.P. și a fostei sale soții predecedată V.l., născută P. Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a soluționat notificarea numai cu privire la C.C., nu și la Moara I. (T.) și nu a avut în vedere acțiunile deținute de V.l., apreciind că notificatorii, contestatori în dosarul pendinte, nu ar fi îndreptățiți cu privire la bunurile acesteia, chiar dacă aceasta a predecedat. Sub acest aspect hotărârea instanței de apel este criticabilă pe aspectul nelegalității deoarece nu numai că instanța de apel nu face nicio referire cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat, dar în motivarea hotărârii recurate se vorbește despre un presupus divorț, aspect care nu a fost pus în discuția părților, în condițiile art. 129 alin. (5) C. pen.civ., fiind încălcat astfel principiul contradictorialității.

Mai mult, în niciuna din întâmpinări sau note de ședință nu se aduce nicio critică sau vreo referire la vreun pretins divorț, astfel încât elementul de noutate regăsit în cuprinsul motivării hotărârii, excede cadrului legal și încalcă prezumția lucrului judecat prevăzută de C. civ. În ce privește Piața A.V. care, în extrasul de CF - foaia de proprietate, figurează aparținând fostei societăți C.C. Statul nu și-a întabulat dreptul de proprietate și mai mult, terenul reprezentând Piața A.V., considerat a fi parcare, dar neamenajată, neexistând nicio autorizare și documentație în acest sens, așa cum rezultă din expertizele tehnice judiciare necontestate de părți, piață care nu a făcut niciodată obiectul vreunei privatizări și care se bucură de prezumția de adevăr cu privire la înscrierile din cartea funciară - cu siguranță poate fi restituit în natură, neexistând niciun impediment pentru a fi restituită în natură.

Nu există la dosarul cauzei nicio întâmpinare, cerere sau vreo pretenție, afară de cea a contestatorilor, cu privire la Piața A.V. Spus altfel, cu toate că pârâții nu pretind că bunul nu poate fi restituit, nu indică nici un fel de impediment la restituire, nu formulează apărări sau critici, totuși, instanța de apel și instanța de fond nu găsesc că bunul poate fi restituit în natură, fără a aduce nici un argument juridic în acest sens. Numai că dispozițiile art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului îndreptățesc pe contestatori să spere la respectarea dreptului acestora cu privire la bunul reprezentând Piața A.V. și speranța legitimă că și această piață le va fi restituită în natură.

Este dovedit prin extras CF in extenso, prin expertiză tehnică judiciară în specialitatea topo și construcții, că terenul reprezentând Piața A.V. este liber și poate fi retrocedat, neexistând nicio construcție sau bariere pe acesta. Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamanților, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Intimații–pârâți nu au formulat întâmpinare.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Curtea de Apel a stabilit în mod corect, atât că reclamanții dețin calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în calitatea lor de succesori de pe urma autorului lor, V.P., acționar al fostei Societăți Anonime Române C., cât și faptul că, în raport de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, aceștia au dreptul la despăgubiri, neputând fi primită cererea lor de restituire în natură a imobilelor ce au aparținut fostei societăți, astfel că sub acest aspect, criticile formulate prin cererea de recurs sunt nefondate.

În acest sens instanța de apel a reținut că imobilele terenuri și clădiri, inclusiv Moara I., nu au fost deținute în proprietate direct de către autorii reclamanților, ci au aparținut fostei Societăți Anonime Române C., astfel că reclamanții nu pot pretinde restituirea în natură a acestora, față de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) coroborate cu cele ale art. 31 din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Pentru aceleași considerente nu poate fi primită nici critica vizând restituirea în natură a Pieței A.V., întrucât prin decizia recurată s-a confirmat soluția dată în primă instanță în sensul că, la data naționalizării, aceasta făcea parte din patrimoniul fostei Societăți Anonime Române C., astfel că urmează regimul măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzut de art. 31 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Față de aceste dispoziții legale, reținute corect de instanțele anterioare, nu prezintă relevanță că imobilul este liber sau nu și nici împrejurarea că pârâții nu s-au opus restituirii acestuia, astfel cum susțin recurenții, întrucât legea specială prevede dreptul reclamanților exclusiv la măsuri reparatorii în echivalent, în calitatea lor de succesori ai acționarilor fostei societăți, care a deținut în patrimoniu acest imobil. Totodată, instanța de apel a reținut în mod corect că analizarea de către instanță a solicitării privind constatarea nevalabilității titlului statului este inutilă și lipsită de interes, întrucât ea a fost cercetată în prealabil de către intimata emitentă a deciziei contestate – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în sensul stabilirii în concret a caracterului abuziv al preluării imobilelor ce au făcut obiectul notificărilor, ca o chestiune premisă a soluționării favorabile a acestora.

În ce privește însă criticile recurenților reclamanți privind nesoluționarea notificărilor formulate în ce privește drepturile ce li se cuvin de pe urma lui V.I. (născută P.), de asemenea acționar la societățile ce fac obiectul notificărilor, acestea sunt fondate. Astfel, o biectul acțiunii cu care reclamanții au investit instanța în prezentul dosar îl constituie, atât contestația formulată împotriva deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cât și solicitarea de soluționare de către instanță a notificării prin care au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului aparținând Morii I. (T.), în legătură cu care, în decizia contestată s-a prevăzut că va fi soluționată printr-o decizie ulterioară.

Prin dispoziția contestată, s-au respins notificările cu privire la cererea de restituire în natură, motivat de faptul că sunt incidente prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii reclamanților, în valoare de 1.292.654 RON, corespunzător celor 4.840 acțiuni deținute de antecesorul V.P. la fosta Fabrica de Faianță C. Timișoara, actuala SC C.C. SA Timișoara. Ambele instanțe au reținut că, potrivit deciziei civile nr. 140/2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, moștenitorii lui V.P. sunt soția supraviețuitoare V.M. și reclamanții, în calitate de nepoți de frate predecedat, această hotărâre neprezentând relevanță pentru a proba vocația la moștenire a reclamanților față de prima soție (având calitatea de acționară) a lui V.P., V.I.

născută P. (și decedată cu numele de P. în 1952). Instanțele de fond erau competente cu soluționarea pe fond a notificării formulate de reclamanți, sens în care se constată a fi întemeiate criticile acestora cu privire la obligația instanței de a pronunța o soluție prin care să dispună asupra calității lor de persoane îndreptățite de pe urma lui V.I., iar nu să se limiteze la a menționa că acest aspect va fi soluționat de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului printr-o decizie ulterioară, soluție într-adevăr, ineficientă și care contravine celor statuate prin decizia nr. XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii. Aceasta cu atât mai mult cu cât în decizia Curții de Apel Timișoara (nr. 140/2004), se prevede că anterior preluării de către stat, imobilul a fost proprietatea numitului V.P.

și soției acestuia, V.I., născută P. Este evident că această hotărâre prezintă putere de lucru judecat în cauza pendinte, dar numai în ce privește dezbaterea succesiunii față de autorul V.P., în care moștenitorii sunt constatați a fi, soția supraviețuitoare V.M.

și reclamanții, în calitate de nepoți de frate predecedat, fiind greșit considerentul potrivit căruia această decizie nu prezintă relevanță pentru a proba vocația la moștenire a reclamanților față de prima soție (având calitatea de – acționară) a lui V.P., V.I., născută P. (și decedată cu numele de P. în 1952). În soluționarea contestației reclamanților instanța era ținută să verifice calitatea acestora de persoane îndreptățite, în calitate de succesori de pe urma lui V.I., care potrivit bilanțului din 15 septembrie 1949 al Societății Anonime Române C., deținea 4.840 acțiuni, reprezentând 48,40% din capitalul social al acestei societăți, precum și măsurile reparatorii ce li se cuvin, în raport de situația de fapt reținută.

Pe de altă parte, în ce privește imobilul aparținând Morii I. (T.), Curtea de Apel s-a limitat să constate că reclamanții nu au administrat dovezi certe, reținând că ar fi fost o societate distinctă de Societatea C., dedusă din împrejurarea că în anul 1963 s-a dispus de către stat desprinderea clădirii din societatea de stat formată și transferarea ei în administrarea Întreprinderii de M.T. Timișoara, trăgând concluzia că aceasta ar avea o destinație, „probabil ca și cea anterioară, potrivit unor prezumții simple”. Astfel, se constată că nu s-a stabilit în mod cert, prin raportare la probele cauzei, calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, de pe urma lui V.I., acționar la societatea preluată de stat, precum și situația juridică a imobilului Moara I. (T.).

Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Or, în speță, instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt, față de circumstanțele concrete ale cauzei, așa cum au fost expuse mai sus, neexistând un probatoriu adecvat și pertinent în acest sens. Dată fiind împrejurarea că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, Înalta Curte se află în imposibilitatea de a aplica ea însăși dispozițiile legale, astfel că, având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții V.D.A.V. și V.P.R. împotriva deciziei nr. 643 A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.