ÎCCJ, Decizia nr. 231/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 24 octombrie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 294/32/2012

s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de condamnatul

K.M., constatând inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 522

1

alin. (2) C. proc. pen.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a fost sesizată cu recursul declarat de condamnatul

K.M. împotriva deciziei penale nr. 72 din data de 29 mai 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie.

La termenul de

judecată din 24 octombrie 2012, condamnatul K.M. a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 522

1

alin. (2) C. proc.

pen., în raport de prevederile art. 11, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art.

52 și art. 26 din Constituția României, art. 6 și art. 3 din CEDO, precum și art.

14 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că dispoziția legală a cărei

constituționalitate este criticată de către condamnat - respectiv prevederile art.

522

1

alin. (2) C. proc. pen. - nu îndeplinește exigențele ce decurg

din dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, constatându-se că

acest text nu are o legătură directă cu soluționarea cauzei.

În consecință, prima

instanță, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă

cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de condamnatul K.M. cu

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 522

1

alin. (2)

C. proc. pen.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs condamnatul K.M.

Examinând recursul

formulat de condamnatul K.M., în baza actelor și lucrărilor de la dosarul

cauzei, precum și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată

că acesta nu este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Potrivit art. 29 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea

cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea

cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ:

a) starea de

procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un

incident procedural creat în fața uni judecător sau arbitru, ce trebuie

rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii,

în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz,

în vigoare;

c) prevederile care

fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale

printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) interesul

procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Instanța de judecată

în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are

competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul

legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar

fi obiectul acestuia, și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

În cauză, excepția de

neconstituționalitate invocată, privind dispozițiile art. 522

1

alin.

(2) C. proc. pen., vizează un text de lege care este în vigoare și nu s-a

constatat anterior, printr-o decizie a Curții Constituționale, că este

neconstituțional.

Referitor la condiția

de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că

raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției

legale, a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința

soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesual

penal aflat pe rolul instanței judecătorești.

Astfel, decizia

Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să

producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Aceasta presupune, pe

de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția

procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea

decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului

deciziei judecătorului.

Dreptul de a invoca o

excepție de neconstituționalitate este un drept subiectiv, protejat de lege,

care nu are caracter absolut și trebuie exercitat în condițiile și în limitele

stabilite de lege (cu bună credință), cu respectarea scopului legii și nu

pentru a se încerca denaturarea legii sau a se împiedica aplicarea unei

instituții și norme legale.

În speță, condamnatul

K.M. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 522

1

alin. (2) C. proc. pen., în raport de prevederile art. 11, art. 16, art. 20, art.

21, art. 24, art. 52 și art. 26 din Constituția României, art. 6 și art. 3 din

CEDO, precum și art. 14 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și

Politice.

În mod corect, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că textul de lege

criticat nu are o legătură directă cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte

apreciază că finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea

de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție

legală, chiar dacă ea ar viza disciplinarea unor măsuri sau activități cu

implicații în desfășurarea procesului penal.

Dispozițiile art. 522

1

alin. (2) C. proc. pen., referitoare la procedura de judecată în cazul

persoanelor extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare, nu

au legătură cu soluționarea prezentei cauze, întrucât, așa cum rezultă din considerentele

mai sus enunțate, aplicarea normelor de procedură reprezintă o chestiune aflată

în competența exclusivă a instanțelor de judecată, și nu ține de

neconstituționalitatea textului de lege, care este de competența contenciosului

constituțional.

Față de

considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele

prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi

luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct.

1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul

K.M..

Totodată, în baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata sumei

de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul K.M. împotriva încheierii din 24

octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 294/32/2012.

Obligă recurentul

condamnat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2012.