ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 695/2010

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 273 din 7 octombrie 2009, Tribunalul Hunedoara a condamnat pe inculpatul S.N.D., cetățean român, fără antecedente penale, la 5 (cinci) ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 257 C. pen.

În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului S.N.D. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În temeiul art. 6

1

alin. (2), (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat pe inculpatul S.N.D. la plata sumei de 2.000 RON și 1.300 euro sau echivalent în RON la data plății efective, către partea civilă A.A.C.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în perioada august - octombrie 2007, pretinzându-se ofițer de poliție, calitate pe care nu o avea, inculpatul S.N.D. a promis părții civile A.A.C., că prin influența pe care o are pe lângă persoane cu funcții de conducere din cadrul M.I.R.A. va „aranja" angajarea părții civile ca subofițer în cadrul M.I.R.A., fără a susține examenele teoretice, practice și medicale impuse de lege la angajarea ca polițist sau jandarm în cadrul M.I.R.A. În schimbul acestei promisiuni a pretins și primit de la partea civilă sumele de 1.300 euro și 2.000 RON.

Situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză, respectiv: declarațiile martorilor A.A.C., A.A., A.A.B., A.A.A. și C.M., adresa Direcției Generale Anticorupție și procesul-verbal de transcriere a SMS-urilor.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia penală nr. 100/A din 24 noiembrie 2009, a admis apelul declarat de inculpatul S.N.D. împotriva Sentinței penale nr. 273/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, a desființat sentința penală atacată sub aspectul individualizării pedepsei la care a fost condamnat inculpatul și, sub aspectul aplicării disp. art. 6

1

alin. (2), (4) din Legea nr. 78/2000, rejudecând cauza în aceste limite, a redus pedeapsa aplicată inculpatului S.N.D. de la 5 ani închisoare la 3 ani închisoare.

A înlăturat obligarea inculpatului de a plăti părții civile A.A.C. suma de 2.000 RON și 1.300 euro sau echivalentul în RON la data plății efective.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. a confiscat de la inculpat suma de 2.000 RON și 1.300 euro sau echivalentul în RON la data confiscării efective.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Împotriva sus-menționatei decizii, a declarat recurs A.A.C., solicitând în scris admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de apel și, parțial, a sentinței instanței de fond, în sensul de a obliga inculpatul S.N.D. la plata sumelor de bani și de a-i aplica acestuia pedeapsa inițială, de 5 ani închisoare.

A mai arătat că sentința instanței de fond este nelegală sub aspectul aplicării disp. art. 6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000, în loc de art. 256 alin. (2) C. pen., însă dispozițiile indicate din C. pen. trebuie interpretate în sensul că inculpatul trebuie obligat la plata sumelor de bani către recurent, față de faptul că banii nu se găsesc, pentru a putea fi confiscați.

Recursul este nefondat.

Analizând recursul formulat prin prisma calității persoanei care l-a declarat, în raport de disp. art. 385

2

rap. la art. 362 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât legea nu distinge, Curtea urmează să analizeze toate motivele arătate în scris.

Așa fiind, verificând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și în raport de probele dosarului, Curtea constată că hotărârea instanței de control judiciar este legală și temeinică.

Astfel, cu privire la primul motiv de recurs, respectiv obligarea inculpatului la plata sumelor de bani către recurent, arătând că în cauză sunt incidente disp. art. 256 alin. (2) C. pen., Curtea constată că este nefondat.

Motivarea recurentului în sensul că dispozițiile sus-menționate trebuie interpretate în sensul că inculpatul trebuie obligat la plata sumelor de bani către recurent, față de faptul că banii nu se găsesc, pentru a putea fi confiscați, nu poate fi primită.

Potrivit disp. art. 256 alin. (2) C. pen., „banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani".

Din economia textului rezultă foarte clar că, banii, în speța de față, se confiscă, în folosul statului, nu se restituie celui care i-a dat pentru săvârșirea infracțiunii.

Este o distincție întâi semantică între cuvintele restituire și confiscare și pentru ca lucrurile să fie foarte clare, legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care „bunurile, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat", cum este cazul prev. de art. 255 alin. (5) C. pen.

Cum inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257 C. pen., și nu de legea specială, în cauză, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea disp. art. 257 alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) C. pen., dispunând confiscarea sumelor de bani primite de inculpat.

Mai mult decât atât, conform Deciziei LXI din 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dispozițiile art. 6

1

alin. (2) și alin. (4) din Legea nr. 78/2000, privind restituirea banilor care au făcut obiectul infracțiunii sunt aplicabile numai infracțiunilor prevăzute de legea specială.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv majorarea pedepsei aplicate inculpatului prin revenirea la pedeapsa aplicată de instanța de fond, Curtea constată că situația de fapt a fost corect reținută, fiind bine stabilită încadrarea juridică dată faptei, aspecte față de care, în mod just a fost individualizată pedeapsa aplicată inculpatului.

Așa după cum a și motivat instanța de apel, o pedeapsă de 5 ani, cum fusese aplicată inculpatului prin sentința instanței de fond era excesivă, față de circumstanțele personale ale inculpatului, care este fără antecedente penale și care justifică concluzia că reeducarea acestuia poate fi realizată și prin stabilirea unei pedepse mai mici, de 3 ani închisoare, însă cu aceeași modalitate de executare în regim de detenție.

Se constată că, la stabilirea pedepsei, s-a avut în vedere gradul de pericol social deosebit al acestui gen de fapte, împrejurările în care aceasta a fost comisă și condițiile în care s-a desfășurat activitatea infracțională.

Pedeapsa, astfel cum este definită de disp. art. 52 C. pen., este o măsură de constrângere și, în același timp, un mijloc de reeducare a celui condamnat, aplicată în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, ținându-se seama și de influența pe care o exercită asupra altor persoane, îndeplinind astfel și o funcție de intimidare a celor ce ar fi ispitiți să comită infracțiuni.

Raportat la toate aceste aspecte, Curtea apreciază că pedeapsa aplicată a fost just individualizată, potrivit criteriilor prev. de art. 72 C. pen., corespunzând scopului educativ-preventiv prev. de art. 52 C. pen., astfel ca nu se impune majorarea acesteia.

Ca atare, după verificarea cauzei și în raport de disp. art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., recursul fiind nefondat, Curtea urmează a-l respinge, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., și a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A.A.C. împotriva Deciziei penale nr. 100/A din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat S.N.D., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 23 februarie 2010.