ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 139/2010

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 octombrie 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat în temeiul art. 139 alin. (3) și art. 150 și Legea nr. 302/2004, sesizarea Curții de Apel București, în vederea judecării cererii de transfer formulată de persoana condamnată F.P. pentru continuarea restului de pedeapsă din condamnarea dispusă de tribunalul Vâlcea într-un penitenciar din Republica Italiană. Curtea de Apel București, secția I penală, prin Sentința penală nr. 296 din 2 octombrie 2009 a dispus, urmare analizei actelor, admiterea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și transferarea condamnatului F.P.

(fiul lui A. și al lui C., născut la 20 octombrie 1958 în Italia) în Italia în vederea executării pedepsei de 5 ani închisoare. S-a dedus și prevenția de 5 august 2007 la zi. Curtea de Apel București analizând ansamblul actelor depuse în dosar a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 130 - 140 din Legea nr. 302/2004, dispunând în sensul celor arătate mai sus. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel susținând nelegalitatea și netemeinicia, întrucât nu au fost analizate în concret motivele de refuz al transferării prev. de art. 140 din Legea nr. 302/2004. S-a motivat că, potrivit ordinului de executare a sentinței străine, s-a creat persoanei condamnate o situație vădit mai grea decât cea din hotărârea românească de condamnare, întrucât autoritățile italiene i-au aplicat pedepsele accesorii de interdicție perpetuă de la P.P.U.N.

și de expatriere și de retragerea permisului de conducere pentru 2 ani. Totodată, se invocă și faptul că nu au fost cerute relații referitoare la temeiul de liberare condiționată de care ar beneficia persoana transferată în Italia deși, potrivit art. 140 lit. a) din aceeași lege se poate refuza cererea când există indicii temeinice că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate într-un termen mult prea scurt față de durata pedepsei potrivit legii române. În sfârșit, este criticată sentința sub aspectul dispozițiilor art. 140 lit. d) din Legea nr. 302/2004, când persoana condamnată nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanței străine, neexistând această dovadă.

Recursul este nefondat. Analizând recursul parchetului prin prisma dispozițiilor art. 140 lit. b), c) și d), Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 140 lit. b) din Lege nr. 302/2004 pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport de cea stabilită prin hotărârea instanței române. Or, textul se referă la pedeapsa principală a închisorii care trebuie să nu fie superioară pedepsei aplicate de statul român și nicidecum pedepsei accesorii. Referitor la pedepsele accesorii prevăzute de legea italiană și aplicate prin Ordinul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Napoli în discuție sunt expresia autorității autonome și independente a autorității italiene, fără a se putea aprecia că prin aceasta se stabilește "o pedeapsă mai gravă" în sensul dispozițiilor art. 140 lit. b) din Legea nr. 302/2004.

În acest context trebuie observat și faptul că la data de 14 octombrie 2009 persoana condamnată a fost audiată arătând că își susține cererea de transfer și că înțelege consecințele acceptării de către statul român a acestei cereri. Cât privește cea de a doua critică, referitoare la punerea în libertate a condamnatului, deci într-un termen prea scurt față de durata pedepsei potrivit legii române apare ca neîntemeiată atâta timp cât persoanei condamnate i se aplică condițiile referitoare la liberarea condiționată potrivit legii de executare a pedepselor din Italia.

Mai mult, din relațiile primite de la ANP rezultă că executarea pedepsei de 5 ani închisoare (pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri dispusă de Tribunalul Vâlcea prin Sentința penală 218/F din 12 decembrie 2007) a început la 5 august 2007, pedeapsă din care condamnatul a executat până la soluționarea în fond a cauzei 803 zile, restul neefectuat a fi dedus la zi în raport de data efectuării transferului. De altfel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Napoli și-a exprimat rezerva ca în funcție de data și ora transferului, efectiv la condamnatului, să se deducă pedeapsa la zi conform legii penitenciarelor italiene, situație ce înlătură orice interpretare a dispozițiilor art. 140 lit. c) din lege.

Referitor la obligația de achitare a debitelor la care a fost obligată persoana condamnată, în sensul că nu s-au analizat dispozițiile art. 140 lit. c) C. proc. pen., se constată că, indiferent de veridicitatea actelor depuse de către apărător pentru a dovedi efectuarea plății sumei datorate, este o chestiune de executare, ce poate fi realizată pe această cale. Pentru toate aspectele arătate, Înalta Curte constată recursul nefondat și-l va respinge ca atare în temeiul art. 385 9 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței penale nr. 296 din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind persoana condamnată F.P.. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a persoanei condamnate, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Onorariul pentru interpretul de limba italiană se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 19 ianuarie 2010.