ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 139/2010

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 20 octombrie 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București a solicitat în temeiul art. 139 alin. (3) și art. 150 și Legea

nr. 302/2004, sesizarea Curții de Apel București, în vederea judecării cererii

de transfer formulată de persoana condamnată F.P. pentru continuarea restului

de pedeapsă din condamnarea dispusă de tribunalul Vâlcea într-un penitenciar

din Republica Italiană.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin Sentința penală nr. 296 din 2 octombrie 2009 a dispus, urmare

analizei actelor, admiterea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București și transferarea condamnatului F.P. (fiul lui A. și al lui C., născut

la 20 octombrie 1958 în Italia) în Italia în vederea executării pedepsei de 5

ani închisoare.

S-a dedus și prevenția de 5 august 2007

la zi.

Curtea de Apel București analizând

ansamblul actelor depuse în dosar a constatat îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 130 - 140 din Legea nr. 302/2004, dispunând în sensul celor arătate mai

sus.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel susținând nelegalitatea și

netemeinicia, întrucât nu au fost analizate în concret motivele de refuz al

transferării prev. de art. 140 din Legea nr. 302/2004.

S-a motivat că, potrivit ordinului

de executare a sentinței străine, s-a creat persoanei condamnate o situație

vădit mai grea decât cea din hotărârea românească de condamnare, întrucât

autoritățile italiene i-au aplicat pedepsele accesorii de interdicție perpetuă

de la P.P.U.N. și de expatriere și de retragerea permisului de conducere pentru

2 ani.

Totodată, se invocă și faptul că nu

au fost cerute relații referitoare la temeiul de liberare condiționată de care

ar beneficia persoana transferată în Italia deși, potrivit art. 140 lit. a) din

aceeași lege se poate refuza cererea când există indicii temeinice că, odată

transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate într-un termen mult prea

scurt față de durata pedepsei potrivit legii române.

În sfârșit, este criticată sentința

sub aspectul dispozițiilor art. 140 lit. d) din Legea nr. 302/2004, când

persoana condamnată nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin

hotărârea instanței străine, neexistând această dovadă.

Recursul este nefondat.

Analizând recursul parchetului prin

prisma dispozițiilor art. 140 lit. b), c) și d), Înalta Curte constată

următoarele:

Potrivit art. 140 lit. b) din Lege

nr. 302/2004 pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit

superioară sau inferioară în raport de cea stabilită prin hotărârea instanței

române.

Or, textul se referă la pedeapsa

principală a închisorii care trebuie să nu fie superioară pedepsei aplicate de

statul român și nicidecum pedepsei accesorii.

Referitor la pedepsele accesorii

prevăzute de legea italiană și aplicate prin Ordinul Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Napoli în discuție sunt expresia autorității autonome și

independente a autorității italiene, fără a se putea aprecia că prin aceasta se

stabilește "o pedeapsă mai gravă" în sensul dispozițiilor art. 140

lit. b) din Legea nr. 302/2004.

În acest context trebuie observat și

faptul că la data de 14 octombrie 2009 persoana condamnată a fost audiată

arătând că își susține cererea de transfer și că înțelege consecințele

acceptării de către statul român a acestei cereri.

Cât privește cea de a doua critică,

referitoare la punerea în libertate a condamnatului, deci într-un termen prea

scurt față de durata pedepsei potrivit legii române apare ca neîntemeiată atâta

timp cât persoanei condamnate i se aplică condițiile referitoare la liberarea

condiționată potrivit legii de executare a pedepselor din Italia.

Mai mult, din relațiile primite de

la ANP rezultă că executarea pedepsei de 5 ani închisoare (pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de droguri dispusă de Tribunalul Vâlcea prin Sentința

penală 218/F din 12 decembrie 2007) a început la 5 august 2007, pedeapsă din

care condamnatul a executat până la soluționarea în fond a cauzei 803 zile,

restul neefectuat a fi dedus la zi în raport de data efectuării transferului.

De altfel, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Napoli și-a exprimat rezerva ca în funcție de data și ora transferului,

efectiv la condamnatului, să se deducă pedeapsa la zi conform legii

penitenciarelor italiene, situație ce înlătură orice interpretare a

dispozițiilor art. 140 lit. c) din lege.

Referitor la obligația de achitare a

debitelor la care a fost obligată persoana condamnată, în sensul că nu s-au

analizat dispozițiile art. 140 lit. c) C. proc. pen., se constată că,

indiferent de veridicitatea actelor depuse de către apărător pentru a dovedi

efectuarea plății sumei datorate, este o chestiune de executare, ce poate fi

realizată pe această cale.

Pentru toate aspectele arătate,

Înalta Curte constată recursul nefondat și-l va respinge ca atare în temeiul

art. 385

9

pct. 2 lit. b) C. proc. pen., conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței

penale nr. 296 din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind persoana condamnată

F.P..

Onorariul de avocat pentru apărarea

din oficiu a persoanei condamnate, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Onorariul pentru interpretul de

limba italiană se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

19 ianuarie 2010.