ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3583/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 08 octombrie 1999 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 60/3/1999, ca urmare a disjungerii dispusă prin sentința civilă nr. 958 din 10 septembrie 1999, pronunțată de același Tribunal în Dosarul nr. 962/1999, reclamanta A.C. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Municipiului București și SC H.N. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâte cu foștii chiriași ai imobilului situat în București, strada L.C.

La data de 08 mai 2008, reclamanta a depus cerere de modificare și precizare a acțiunii în nulitate, formulată inițial la data de 10 septembrie 1999. Modificarea a constat în chemarea în judecată, ca pârât, a Municipiului București, iar precizarea a fost făcută în sensul că intervenienții în interes propriu din dosarul inițial de revendicare sunt pârâți în acțiunea în nulitate, în calitatea lor de cumpărători în contractele de vânzare-cumpărare atacate, aceștia fiind D.F., D.M., M.C., M.E.I., S.M., S.A.A., L.D., S.C.L., S.A., I.C., Z.V.V., Z.D.L., P.O., P.V., A.F. și C.I. Prin sentința civilă nr. 1396 din 02 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea în nulitate, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că imobilul litigios a fost proprietatea autorului reclamantei, C.P.N., de la care a fost preluat prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950; preluarea operată de stat a fost nelegală deoarece, în calitate de diplomat, proprietarul imobilului era exceptat de la naționalizare. Cu toate acestea, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de stat în baza Legii nr. 112/1995 sunt valabile, fiind încheiate cu respectarea dispozițiilor art. 9 din acest act normativ și cu bună-credință, în condițiile în care, la data înstrăinării, imobilul era deținut de vânzător și nu existau elemente care să ateste faptul că acesta nu ar avea însușirile cerute de lege pentru a putea transmite cumpărătorilor proprietatea asupra apartamentelor vândute.

Astfel, nu există nicio dovadă din care să rezulte că pârâții ar fi fost avizați în privința intenției reclamantei de a revendica imobilul, iar lipsa oricărui demers al acesteia pentru retrocedarea imobilului, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, atestă faptul că orice diligențe ar fi întreprins cumpărătorii, nu ar fi avut cum să cunoască o altă situație juridică a bunului decât cea de imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ indicat în art. 1 din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Susținerea reclamantei, în sensul că notorietatea nevalabilității titlului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate în baza Decretului nr. 92/1950 ar înlătura buna-credință cumpărătorilor, a fost înlăturată, motivat de faptul că subdobânditorii, la momentul cumpărării, nu aveau calitatea să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, ci erau obligați doar să depună diligențe pentru a cunoaște dacă statul avea titlu. Cum, în speță, imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar reclamanta nu a notificat pârâților intenția de retrocedare a imobilului, Tribunalul a apreciat că buna-credință a pârâților este lipsită de orice culpă sau îndoială, atât în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cât și în cazul celor încheiate în baza Legii nr. 4/1973, astfel că aceste contracte îndeplinesc condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Tribunalul a apreciat că aceasta este irelevantă în acțiunea în nulitate dedusă judecății, întemeiată pe art. 948 C. civ., unde instanța este sesizată numai cu verificarea condițiilor de valabilitate a actelor de înstrăinare; jurisprudența invocată de reclamantă se referă la privarea de bun și respectarea dreptului de proprietate privată, aspecte ce ar putea fi analizate într-o acțiune având ca obiect compararea titlurilor de proprietate opuse de către părți. Cu privire la neseriozitatea prețului, invocată de reclamantă drept cauză de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, s-a reținut că prețul vânzării a fost determinat de părți cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, așa încât nu poate fi considerat neserios în condițiile art. 1303 C. civ.

De altfel, anularea unui contract de vânzare-cumpărare pentru leziune o poate invoca numai lezatul, dacă este minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, ceea ce nu este cazul în speță. Împotriva sentinței susmenționate a declarat apel moștenitoarea reclamantei decedate, S.M.J. Prin decizia civilă nr. 213/A din 22 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității apelului, invocată de intimatul C.I.; a respins, ca lipsite de interes, excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei de calitate procesuală activă, invocate de intimata S.C.L.; a respins, ca lipsită de interes, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimatul A.F.; a respins excepțiile autorității de lucru judecat și lipsei de interes, invocate de intimații D.F., D.M.O., M.C.

și M.I.E.; a luat act de renunțarea apelantei-reclamante la judecarea apelului în contradictoriu cu intimații-intervenienți I.C., Z.V.V., Z.D.L., S.C.L. și A.F.; a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București și intimații-intervenienți S.A., D.F., D.M.O., S.M., S.A.A., D.R., P.O., P.V., C.I., L.D., M.C. și M.I.E. În motivarea soluției, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Excepția tardivității apelului este neîntemeiată, deoarece prin moartea reclamantei inițiale, intervenită după pronunțarea sentinței, dar mai înainte de comunicarea acesteia, termenul de apel s-a întrerupt, conform art. 285 alin. (1) C. proc.

civ.; termenul de apel nu a început să curgă din nou, în condițiile în care nu s-a făcut o nouă comunicare a hotărârii la cel din urmă domiciliu al părții, pe numele moștenirii, așa cum prevede art. 285 alin. (2) C. proc. civ. Excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active a reclamantei sunt lipsite de interes, atâta timp cât apelanta-reclamantă a renunțat la judecarea apelului împotriva intimatei care a invocat aceste excepții. Aceiași soluție se impune și cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât A.F., deoarece apelanta-reclamantă a renunțat la judecată și în contradictoriu cu acest intimat.

Excepția autorității de lucru judecat a fost argumentată de intimații-pârâți D. și M. pe existența deciziei civile nr. 580R din 14 martie 2006 a Tribunalului București și deciziei civile nr. 809 din 19 aprilie 2007, prin care s-au respins irevocabil acțiunile în revendicare formulate de autoarea apelantei împotriva acestora cu privire la aceleași apartamente. Excepția este neîntemeiată, deoarece între acțiunile soluționate prin deciziile irevocabile enunțate și cea din prezentul litigiu nu există identitate de obiect și cauză. Neîntemeiată este și excepția lipsei de interes, invocată de aceiași intimați-pârâți și argumentată pe ideea că apelanta-reclamantă nu ar mai avea interes să solicite constatarea nulității contractelor lor de vânzare-cumpărare, cât timp prin hotărârile irevocabile menționate anterior au fost respinse acțiunile sale privind revendicarea imobilelor dobândite prin aceste acte.

Apelanta-reclamantă are interes în a solicita instanței să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, chiar dacă anterior i s-au respins acțiunile privind revendicarea apartamentelor ce făceau obiectul acestor contracte deoarece, în ipoteza admiterii acțiunii în nulitate, nu ar mai exista temei juridic pentru continuarea posesiei intimaților-pârâți asupra imobilului. Pe fond, s-a reținut că apelul poartă asupra nelegalității și netemeiniciei soluției primei instanțe de respingere a acțiunii în nulitate față de intimații-pârâți D., M., P., L., S. și C., apelanta-reclamantă renunțând la judecarea apelului față de ceilalți intimați-pârâți. Din probele administrate a rezultat că intimații-pârâți D.D.

și D.F. ocupă parte din imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1973, încheiat în baza Legii nr. 4/1973, restul intimaților-pârâți deținând locuințe situate în același imobil, în baza unor acte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. În analiza valabilității contactelor de vânzare-cumpărare ale intimaților-pârâți, inclusiv al intimaților D., instanța de fond a avut în vedere dispozițiile speciale cuprinse în art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată. Acest text de lege reglementează regula nulității contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile trecute în patrimoniul statului fără titlu valabil, dar și o excepție de la această regulă, respectiv cazul în care actul de înstrăinare s-a încheiat cu bună credință.

Buna credință a intimaților-pârâți a fost în mod corect reținută de instanța de fond, în condițiile în care, la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare, titlul statului nu era contestat, iar din probele administrate nu a rezultat ca pârâții să fi cunoscut sau să fi putut cunoaște, prin diligențe proprii, intenția autoarei reclamantei de revendicare a imobilului. Dimpotrivă, la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, se înregistrase la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cererea nr. RR din 18 iulie 1997, prin care autorul reclamantei, R.A.C., solicita în baza acestei legi acordarea de despăgubiri pentru întregul imobil preluat de stat.

Devreme ce Legea nr. 112/1995 permitea acordarea de despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora doar pentru imobilele trecute în patrimoniul statului cu titlu valabil, cererea înregistrată de autorul reclamantei nu putea fi interpretată altfel decât ca o recunoaștere din partea acestuia a valabilității titlului statului asupra imobilului, venind să întărească convingerea intimaților-pârâți cu privire la calitatea vânzătorului de adevărat proprietar al bunului înstrăinat și să susțină, implicit, buna lor credință la momentul încheierii actelor lor de vânzare-cumpărare.

Faptul că această cerere nu fusese soluționată până la momentul încheierii contractelor în baza Legii nr. 112/1995 și ulterior, până la apariția Legii nr. 10/2001, nu poate reprezenta un motiv de nulitate a respectivelor contracte, cu atât mai mult cu cât despăgubirile cuvenite pentru imobilul în litigiu pot fi acordate în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care a fost deja declanșată de autoarea apelantei. La dosar au fost depuse copii de pe cererile de cumpărare a apartamentelor formulate de intimații-pârâți (mai puțin intimații D.), iar pe verso-ul acestora se regăsesc mai multe vize întocmite de instituțiile abilitate, care dovedesc demersurile făcute de aceștia la momentul cumpărării în vederea lămuririi situației juridice a locuințelor pe care doreau să le cumpere, critica formulată în acest sens fiind nefondată.

Mai mult decât atât, s-au depus la fond decizia civilă nr. 580R din 14 martie 2006 a Tribunalului București și decizia civilă nr. 809 din 19 aprilie 2007 a Curții de Apel București, prin care, respingându-se acțiunile în revendicare formulate de autoarea apelantei împotriva intimaților-pârâți D. și M., s-a reținut buna credință a acestora la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare. Nefondată este și critica prin care se susține că soluția pronunțată de instanța de fond ar încălca dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, care interzic înstrăinarea în baza acestei legi a imobilelor declarate monumente istorice. Din adresa eliberată la data de 11 noiembrie 1996 de Direcția Generală Patrimoniu Național - Direcția Monumentelor Istorice rezultă că, la acea dată, imobilul în litigiu se înscria în categoria imobilelor „bunuri culturale comune” și putea fi vândut chiriașilor, conform Legii nr. 112/1995 și H.G.

nr. 632/1996. Faptul că ulterior acest imobil a fost clasat monument istoric, fiind nominalizat în Lista Monumentelor Istorice din Municipiul București, actualizată, aprobată prin Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii și Cultelor și publicată în M. Of. al României abia la 16 iulie 2004, nu este de natură să atragă nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de către intimații-pârâți în anii 1996 și 1997, pentru fraudă la lege. Aceasta deoarece, pentru constatarea nulității absolute a unui act de vânzare-cumpărare este necesar ca motivul de nulitate invocat să fi existat la data încheierii actului. De asemenea, este nefondată și critica potrivit căreia, prin soluția pronunțată, instanța de fond ar fi încălcat dispozițiile art. II din Decretul nr. 50/1992, art. 480 C. civ., Constituției și practica Convenției Europene a Drepturilor Omului din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950 au fost în mod corect interpretate și aplicate de instanța de fond atunci când, verificând legitimarea procesuală a reclamantei, a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului acesteia și a fost trecut în proprietatea statului abuziv, deși titularul dreptului de proprietate era exceptat de la naționalizare, fiind diplomat. În ce privește dispozițiile art. 480 C. civ., ca și cele prevăzute în Constituția României de la 1948, în mod corect instanța de fond a reținut că nu pot fi aplicate, neavând relevanță juridică în soluționarea prezentei acțiuni, ce are ca obiect constatarea nulității actelor de vânzare-cumpărare și nu revendicarea imobilului.

Cu aceeași motivare a fost înlăturată și susținerea reclamantei întemeiată pe practica Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva aplicării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Raționamentul instanței de fond este corect, toate aceste dispoziții legale care ocrotesc dreptul de proprietate privată neavând relevanță în analiza prezentei acțiuni, ce are ca obiect verificarea legalității actelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți și nu a dreptului de proprietate asupra imobilului. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă și intervenienta S.C.L. I. Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: 1. În mod nelegal, prin decizia recurată, s-a respins acțiunea în constatarea nulității contractelor pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cererea pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a fost înaintată Tribu­nalului în septembrie 1999, anterior apariției Legii nr. 10/2001, așa încât soluționarea ei nu se putea face prin raportare la această lege, ci la temeiul de drept indicat în cuprinsul său. Motivul de nulitate invocat prin acțiune, frauda la lege, a fost dovedit prin încheierea actelor juridice de înstrăinare de către statul neproprietar, care a intrat în posesia imobilului în mod nelegal, prin încălcarea a înseși prevederilor actului de naționalizare. Art. II din Decretul nr. 92/1950 excepta de la naționalizare pe intelectualii profesioniști, or din această categorie făcea parte autorul reclamantei, N.P.C., diplomat de carieră.

Prin naționalizarea imobilului de la o persoană exceptată de la această măsură, titlul statului nu poate fi considerat valabil, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de vânzătorul neproprietar și cumpărător nu au efect obligatoriu decât în privința lor (res inter alios acta), nu și în privința adevăratului proprietar, bunul nefiind scos din patrimoniul adevăratului proprietar. În cauza P., Curtea Europeană observă că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în cazul situației bunurilor față de care statul deținea un titlu de proprietate și nici o altă dispoziție internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea așadar un titlu.

Vânzarea în temeiul Legii nr. 112/1995, ca ingerință litigioasă, era lipsită de bază legală, reprezentând o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În cazul în care se reține caracterul abuziv al preluării imobilului, este aplicabilă ipoteza vânzării bunului altuia, care înlătură principiul validității aparenței de drept. Buna credință a cumpărătorilor caselor naționalizate, nereglementată anterior drept cauză de salvare de la nulitate a contractului de vânzare-cumpărare a bunului altuia, este invenția Legii nr. 10/2001, lege ulterioară formulării acțiunii din prezenta cauză. La momentul naționalizării imobilului în litigiu, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi considerat a reprezenta un titlu valabil de preluare, cu atât mai mult cu cât naționalizarea imobilului s-a făcut cu încălcarea a înseși prevederilor exprese ale acestui act normativ.

De aici concluzia relei-credințe a chiriașilor-cumpărători la încheierea actelor de vânzare-cumpărare atacate. În apărarea chiriașilor-cumpărători, pentru justificarea bunei lor credințe, s-a invocat principiul eror communis facit jus. Incidența acestui principiu este, însă, subsecventă întrunirii cumulative a două condiții, una privind eroarea referitoare la calitatea de proprietar a statului vânzător, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și de asemenea, invincibilă și cealaltă privind buna credință a subdobânditorilor, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoiala imputabilă acestora. Principiul în discuție nu-și găsește aplicarea în cazul în care chiriașul a cunoscut cine este adevăratul proprietar al imobilului, iar speranța în nereușita proprietarului de a-și revendica imobilul exclude ideea de bună credință și nimicește aparența de drept.

Caracterul comun și invincibil al erorii nu se prezumă, ci trebuie dovedit de subdobânditorii caselor naționalizate. 2. În mod nelegal, prin decizia recurată s-a reținut, ca temei al respingerii acțiunii, formularea de către autorul reclamantei, în baza Legii nr. 112/1995, a cererii de despăgubiri pentru imobilul litigios. S-a omis, în mod voit, a se ține seama de redactarea textului acestei legi, în baza căruia fostul proprietar al imobilului naționalizat nu era îndreptățit să solicite restituirea în natură dacă nu îndeplinea condiția de a fi locuit cu titlu de chiriaș în imobil sau imobilul să fi fost nelocuit (liber) la data respectivă. Dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului a fost precizat abia prin Legea nr. 213/1998, prin formularea acțiunilor în revendicare și prin Legea nr. 10/2001, prin formularea notificărilor.

Nu s-a reținut nici faptul că, în anul 1997, s-a formulat acțiune în revendicarea imobilului litigios în contradictoriu cu reprezentanții statului, acțiune care nu a fost soluționată nici până în prezent. 3. Instanța de apel a considerat, în mod greșit, ca fiind nefondată critica adusă sentinței de fond cu privire la încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 480 C. civ., Constituției și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului. Contrar celor reținute de instanța de apel, orice încălcare a normelor legale, încheierea unor acte juridice cu încălcarea legilor, principiilor de drept, a Constituției, a C. civ. are relevanță în acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege.

La recursul reclamantei au fost depuse întâmpinări de către intimații S.C.L., A.F. și C.I., care au solicitat respingerea acestuia. II. Recurenta-intervenientă S.C.L. a invocat drept motiv de recurs pe cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul reclamantei: 1. În cadrul primului motiv de recurs s-a invocat nelegalitatea confirmării în apel a soluției primei instanțe de respingere a acțiunii în nulitate deduse judecății, față de dispozițiile legale pe care a fost motivată decizia recurată - art. 45 din Legea nr. 10/2001, față de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atacate cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (decurgând din faptul că imobilul înstrăinat a fost preluat de stat fără titlu valabil) și față de neîndeplinirea, în cauză, a condițiilor principiului error comunis facit jus.

Este adevărat că instanța de apel și-a argumentat, în mod greșit, soluția pronunțată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, numai că o atare greșeală nu poate conduce la modificarea hotărârii recurate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care soluția dată este conformă normelor legale și principiilor de drept aplicabile în cauză în raport de data sesizării instanței. Astfel, cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii cu privire la imobilul litigios a fost formulată la data de 10 septembrie 1999, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 948 C. civ.

Rezultă că, raportat la data sesizării instanței, care este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform regulii tempus regit actum care cârmuiește aplicarea legii civile în timp, soluționarea acțiunii în nulitate era guvernată de dispozițiile de drept comun în materia nulității actelor juridice de înstrăinare, iar nu de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Așa fiind, în mod legal, prima instanță și-a argumentat în drept soluția pe dispozițiile art. 948 C. civ. Instanța de apel, deși în analiza valabilității contractelor de vânzare-cumpărare atacate s-a raportat, în mod corect, la atitudinea subiectivă a chiriașilor-cumpărători la momentul încheierii acestora, invocată de reclamantă în justificarea nulității respectivelor contracte, în drept s-a raportat, în mod greșit, la dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Așa cum s-a arătat deja, o asemenea greșeală nu este de natură să schimbe soluția pronunțată în cauză, în condițiile în care dispozițiile legale la care s-a raportat instanța de apel pentru a menține sentința de fond impuneau verificarea aceleiași condiții de valabilitate a actelor de înstrăinare care a făcut și obiectul analizei primei instanțe și la care a făcut trimitere și reclamanta prin cererea de chemare în judecată, respectiv atitudinea subiectivă constând în buna sau reaua credință a subdobânditorilor la momentul contractării. Din acest punct de vedere, este de observat că norma cuprinsă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu face decât să consacre expres soluția aplicabilă și înainte de intrarea ei în vigoare, dar pe temeiul unui principiu de drept, acela al validității aparenței în drept - error communis facit jus.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională care, prin Deciziile nr. 191 din 25 iunie 2002 și nr. 33 din 28 ianuarie 2003, a statuat că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 după republicarea legii, nu aduce nimic novator în materia nulității actelor de înstrăinare imobiliară, ci reprezintă în fapt „consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credințe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”. În ce privește atitudinea subiectivă a subdobânditorilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, atât la fond, cât și în apel s-a reținut, în mod corect, buna-credință a acestora la contractare, cu consecința menținerii valabilității actelor atacate.

Astfel, referitor la contractele de vânzare-cumpărare cu privire la care reclamanta și-a restrâns pretențiile în calea de atac a apelului, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că, anterior încheierii respectivelor contracte, reclamanta nu a întreprins nici un demers în sensul contestării titlului statului, adică nu a formulat cerere de restituire a imobilului în procedura Legii nr. 112/1995 sau potrivit dreptului comun și nici măcar nu i-a notificat pe chiriași despre intenția sa de a reintra în posesia imobilului; dimpotrivă, autorul ei, R.A.C., a înregistrat la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cerere de acordare de despăgubiri pentru imobilul litigios, modalitatea de reparație solicitată fiind prevăzută de Legea nr. 112/1995 pentru imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu valabil.

Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., buna-credință a subdobânditorilor pe Legea nr. 112/1995 este mai presus de orice culpă sau chiar îndoială. Aceasta pentru că, orice demersuri ar fi întreprins aceștia înainte de cumpărare, nu ar fi ajuns la o altă concluzie decât aceea că titlul statului nu este contestat și că, prin urmare, statul-vânzător avea toate însușirile cerute de lege pentru a putea înstrăina.

Cererea de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 era un element în plus de natură a întări convingerea cumpărătorilor că vânzătorul avea calitatea de proprietar al imobilului pe care urma a-l înstrăina, deoarece Legea nr. 112/1995 prevedea acordarea de despăgubiri doar pentru imobilele preluate de stat cu titlu valabil, de unde și concluzia instanței de apel că o atare cerere echivalează cu o recunoaștere a valabilității titlului statului din partea moștenitorului fostului proprietar.

Cu atât mai mult, subdobânditorii în baza Legii nr. 4/1973 nu pot fi altfel calificați decât ca fiind de bună-credință, în condițiile în care au contractat în perioada regimului comunist, când nici o persoană nu putea pune la îndoială calitatea de proprietar a statului asupra bunurilor de care acesta dispunea; pe de altă parte, la acel moment nu se putea prevedea perspectiva unei schimbări a regimului politic care să poată permite celor în drept să acționeze pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv, ceea ce a făcut ca cei care au cumpărat în asemenea condiții să se încreadă întemeiat pe aparența de proprietar a statului înstrăinător.

În contextul arătat, când nu era de conceput vreun demers al fostului proprietar în contra titlului de preluare a statului, nu se poate susține reaua-credință la contractare a celor ce au dobândit în baza Legii nr. 4/1973 . Rezultă că, atât chiriașii-cumpărători care au contractat în baza Legii nr. 4/1973, cât și cei care au contractat în baza Legii nr. 112/1995 s-au aflat, în momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare, într-o eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar a statului-înstrăinător întrucât, în absența contestării la acel moment a titlului statului, nu doar ei, ci și orice altă persoană în locul lor, cu toate diligențele pe care le-ar fi depus, nu ar fi putut cunoaște viciile titlului înstrăinătorului.

Sunt astfel îndeplinite, în speță, și condițiile principiului error communis facit jus, al cărui efect constă tocmai în salvarea de la nulitate a actelor de înstrăinare cu titlu oneros privind imobile, încheiate de un proprietar aparent. Pe cale de consecință, criticile recurentei-reclamante vizând pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea acestui principiu nu sunt întemeiate, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cât privește faptul că titlul statului nu este valabil, întrucât preluarea imobilului litigios din proprietatea autorului reclamantei s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, acesta a fost reținut atât la fond, cât și în apel.

Contrar însă susținerilor din recurs, nevalabilitatea titlului statului nu atrage nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru fraudă la lege. Aceasta pentru că, la încheierea respectivelor contracte au fost respectate dispozițiile art. 9 alin. (1) din actul normativ menționat, care permiteau chiriașilor titulari de contracte de închiriere să cumpere apartamentele ce nu se restituiau în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora. Or, apartamentele înstrăinate titularilor contractelor de închiriere nu fuseseră solicitate a fi restituite în natură de fostul proprietar sau moștenitorii săi, nefiind astfel nici un impediment legal la vânzarea lor.

În plus, cât timp la momentul contractării, chiriașii-cumpărători nu au cunoscut sau nu puteau cunoaște, în ciuda oricăror diligențe pe care le-ar fi depus, nevalabilitatea titlului statului, actele lor de dobândire rămân valabile, ca efect al principiului validității aparenței în drept, potrivit celor deja arătate. Prin urmare, nici criticile în acest sens nu sunt întemeiate și nu fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cât privește condițiile privării de bun, invocate, de asemenea, în cadrul primului motiv de recurs prin raportare la cauza P., acestea pot fi analizate într-un litigiu de revendicare, iar nu în cel pendinte, unde instanța a fost sesizată cu verificarea condițiilor de valabilitate a unor acte juridice de înstrăinare.

2. Critica prin care recurenta-reclamantă impută instanței de apel că a avut în vedere la pronunțarea soluției cererea de acordare de despăgubiri formulată, în temeiul Legii nr. 112/1995, de către autorul său, nu este întemeiată. Cererea respectivă prezenta relevanță pe aspectul poziției subiective a chiriașilor-cumpărători la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, în sensul celor reținute în analiza primului motiv de recurs, astfel că, în mod corect, instanța de apel a ținut seama de ea atunci când a analizat valabilitatea contractelor.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel trebuia să țină seama și de cererea sa în revendicare, formulată în anul 1997. Întrucât cauzele de nulitate a unui act juridic trebuie să existe la data încheierii actului, în speță interesa exclusiv dacă astfel de demersuri fuseseră inițiate până la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, ceea ce nu este cazul în speță, conform situației de fapt reținută în etapele procesuale anterioare, imposibil de schimbat în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ. 3. În fine, nici critica privind pronunțarea soluției de respingere a acțiunii în nulitate cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 480 C. civ., Constituției și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului nu este fondată și prin urmare, nici din acest punct de vedere nu este aplicabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950 reglementează persoanele exceptate de la aplicarea măsurii de naționalizare și ca atare, el are relevanță în stabilirea valabilității titlului statului întemeiat pe Decretul nr. 92/1950, fiind corect aplicate în cauză. În acest sens, instanțele anterioare au reținut că imobilul litigios a fost preluat de stat din proprietatea autorului reclamantei, deși acesta era exceptat de la naționalizare, fiind diplomat, ceea ce echivalează cu constatarea nevalabilității titlului statului. Nevalabilitatea titlului statului nu atrage însă, în mod automat, nulitatea actelor de înstrăinare încheiate de stat, ci numai dacă ea era sau putea fi cunoscută, la momentul contractării, de către subdobânditori, conform celor deja reținute în analiza primului motiv de recurs.

Prin urmare, simpla încălcare la preluarea imobilului litigios a prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 este lipsită de eficiență juridică în ce privește valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil de către statul-neproprietar. Referitor la dispozițiile art. 480 C. civ., în mod corect instanța de apel a reținut că acestea nu au relevanță în soluționarea acțiunii în nulitate deduse judecății. Art. 480 C. civ. reprezintă cadrul juridic general pentru soluționarea acțiunii în revendicare, iar nu pentru acțiunea în nulitatea actelor de înstrăinare încheiate de stat cu privire la imobile preluate în perioada comunistă, cum este cea care face obiectul prezentului litigiu.

De aceea, nu se poate susține că pronunțarea soluției în cauză s-a făcut cu încălcarea acestor dispoziții. În ce privește Constituția și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă s-a limitat să invoce generic încălcarea acestora, fără să arate, în concret, care anume dispoziții din Constituție și Convenție au fost încălcate și care ar fi fost relevanța lor în soluționarea acțiunii pendinte, spre a face posibil controlul judiciar. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge în consecință, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. II.

Cu privire la recursul intervenientei: În ședința publică de la termenul la care au avut loc dezbaterile, 15 aprilie 2011, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes în promovarea recursului de către intervenientă, față de faptul că soluția pronunțată în etapele procesuale anterioare îi este favorabilă acesteia. Excepția este întemeiată și va fi admisă, în sensul argumentelor ce vor urma. Pentru exercitarea recursului, trebuie îndeplinite condițiile generale necesare pentru exercițiul acțiunii civile, printre care și interesul. Interesul, ca și condiție de exercițiu a cererii în justiție, semnifică scopul judecății, folosul practic pe care partea îl urmărește prin inițierea demersului judiciar.

În speță, intervenienta S.C.L. nu justifică interes în promovarea recursului, neputând obține nici un folos practic de pe urma acestui demers judiciar, în condițiile în care soluțiile pronunțate în primă instanță și în apel îi sunt favorabile. Astfel, în primă instanță, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al intervenientei a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar instanța de apel a luat act de renunțarea reclamantei la apel față de această parte. Prin urmare, obținând câștig de cauză în etapele procesuale anterioare, intervenienta S.C.L. nu are interes să declare recurs, motiv pentru care recursul exercitat de ea va fi respins, ca lipsit de interes. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata S.A., față de care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs. Cheltuielile de judecată efectuate de intimata S.A. în etapa procesuală a recursului se ridică la suma de 300 RON și reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanța de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M.J. împotriva deciziei nr. 213 A din 22 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de intervenienta S.C.L. împotriva aceleiași decizii. Obligă pe recurenta-reclamantă la 300 RON cheltuieli de judecată către intimata S.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2011.