ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1484/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1484/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

7 martie 2000, sub nr. 1615/2000 (nr. unic 16140/3/2008), precizată apoi la

dată de 19 martie 2009 și înregistrată ulterior sub nr. 11233/3/2009, în urma

disjungerii din Dosarul nr. 16140/3/2008, reclamantul T.M.G. (moștenitorul

defunctei-reclamante T.M.) a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București

prin Primarul General, SC H.N. SA, S.Ș.C.M., Ș.G., C.I., M.M. și T.G. și a

solicitat instanței să constate, prin hotărârea pe care o va pronunța,

nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare nr. 057/19545 din 30

septembrie 1996, nr. 676/29485 din 17 octombrie 1996 și nr. 3607 din 10 martie

1997.

În motivarea cererii,

reclamantul T.M.G. (moștenitorul defunctei reclamante T.M.) a arătat că

imobilul compus din apartamentele ce constituie obiectul celor trei contracte

de vânzare-cumpărare a fost proprietatea autorilor săi, M.L. și M.M.L.

Imobilul a fost

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. A susținut că, în termenul legal de 6

luni, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, T.M. a formulat cerere de

restituire în natură a acestui imobil, dar această cerere nu a fost

soluționată. Apartamentele au fost vândute chiriașilor, în baza contractelor de

vânzare-cumpărare arătate mai sus, în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte

care, susține reclamantul, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât au fost

încheiate cu încălcarea acestei legi. Reclamantul a menționat că, prin minime

diligente, pârâții persoane fizice, respectiv autorii lor, puteau să cunoască

situația juridică a imobilului în litigiu, respectiv că există o cerere de

restituire în natură a acestuia formulată de către fostul proprietar,

reaua-credință a părților contractante fiind dovedită.

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, art. 948 pct. 4,

966-968 din C. civ.

Părțile au prezentat

tribunalului originalul titlurilor pe care le dețin pentru imobilul compus din

apartamentele ce constituie obiectul contractelor de vânzare-cumpărare arătate

mai sus.

Pârâții au depus la

dosarul cauzei întâmpinări, prin care au solicitat respingerea cererii

formulate de reclamantul T.M.G., aceștia au invocat și excepții pe care,

ulterior, nu le-au mai susținut. De asemenea, pe parcursul procesului,

reclamantul a formulat mai multe cereri, pe care tribunalul le-a soluționat

prin încheierile de ședință pronunțate la termenele de judecată ce au fost

acordate în cauză.

Prin Sentința civilă

nr. 741 din 6 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul T.M.G., în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC H.N. SA, C.I., M.M.,

T.G., S.Ș.C.M. și Ș.G. A obligat reclamantul la plata către pârâta M.M. a sumei

de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței

menționate anterior a declarat apel reclamantul T.M.G.

În drept, apelul a

fost întemeiat pe dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ., precum și

textele de drept substanțial din Legea nr. 112/1995.

Prin Decizia civilă

nr. 59 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a

schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte capătul de

cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

A constatat nulitatea absolută a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare:

contractul de vânzare-cumpărare nr. 057/19545 din 30 septembrie 1996,

contractul de vânzare-cumpărare nr. 676/29485 din 17 octombrie 1996 și

contractul de vânzare-cumpărare nr. 3607/19796 din 10 martie 1997. A respins ca

nefondat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare, formulat în contradictoriu cu S.C. H.N. S.A.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Cu privire la critica

disjungerii capătului de cerere având ca obiect revendicarea, Curtea a reținut

că măsura disjungerii nu a avut un suport legal în raport de circumstanțele

concrete ale speței, însă, o măsură a casării cu trimitere spre rejudecarea

împreună a celor două capete de cerere, nu ar ajuta celeritatea pe care o aduce

în discuție apelantul, pentru că ar implica reluarea unui ciclu procesual între

Tribunal și Curtea de apel, după mai bine de 10 ani de la data înregistrării

cererii, în condițiile în care cauza nu ar primi o rezolvare pe fondul cauzei

nici măcar în primă instanță.

Pe fondul apelului,

Curtea a reținut că analiza titlului Statului nu se poate face decât prin

raportare la izvorul juridic al respectivului titlu. Se susține, în acest sens,

de către intimați că titlul Statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, nu a fost

desființat, ceea ce conferă valabilitate dreptului transmis de vânzător.

Chiar dacă nu este

desființat, nimic nu împiedică instanța să realizeze o privire asupra

decretului în ansamblul său, prin prisma conformității acestui act normativ cu

Constituția Republicii Populare Române, publicată în M. Of. nr. 87 bis din 13

aprilie 1948. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Constituția

Republicii Populare Române, proprietatea privată era garantată, fără ca textul

constituțional mai sus citat să conțină derogări de la acest principiu. Astfel,

Decretul nr. 92/1950, întrucât contravenea înseși dispozițiilor

constituționale, nu putea constitui o modalitate valabilă de transmitere în

patrimoniul Statului a dreptului de proprietate asupra unor bunuri aflate în

proprietatea unor particulari.

Instanța are

posibilitatea de a analiza constituționalitatea Decretului nr. 92/1950 față de

prevederile Constituției din anul 1948 pentru că dispozițiile Legii nr. 47/1992,

republicată, stabilesc Curții Constituționale o competență funcțională

exclusivă pentru analiza constituționalității unor acte normative, doar pentru

legile și ordonanțele intrate în vigoare după apariția Constituției din anul

Constituțiile în vremea cărora au fost adoptate rămâne un aspect de analiză

pentru instanțele de judecată care au a se pronunța asupra valabilității unor

titluri în baza cărora au fost încheiate alte acte juridice translative de

proprietate.

Curtea consideră că,

la momentul celor trei vânzări, Statul nu avea un titlu, respectiv transmiterea

de facto din patrimoniul său a imobilului din Str. P.C. nu a avut o acoperire

legală în Decretul nr. 92/1950 întrucât prin acesta nu a fost respectată

ordinea constituțională a Republicii Populare Române care, prin Constituție,

garanta dreptul de proprietate privată, fără distincții sau discriminări.

Prin urmare, Statul

vânzător nu a avut un titlu la momentul la care a realizat transferul dreptului

de proprietate, ceea ce conturează nulitatea vânzării, indiferent de existența

sau neexistența bunei credințe a cumpărătorilor chiriași. Toate părțile, ca și

instanța de fond, fac referiri, în susținerile punctelor de vedere exprimate,

la existența sau, după caz, la inexistența bunei credințe ca și circumstanță

care ar avea semnificația juridică a protejării, respectiv infirmării dreptului

subdobânditorului, realizând, în fapt și în drept, o extindere a efectelor

juridice a teoriei proprietarului aparent, teorie valabilă la nivelul anilor

1996-2000 doar în materia succesiunii.

Astfel, deși se

interpretează, în funcție de poziția procesuală deținută, existența sau, după

caz, inexistența bunei credințe, această împrejurare nu are nicio relevanță în

ceea ce privește nulitatea actului de vânzare -cumpărare provenit de la un

vânzător care are nu are un titlu, căci un titlu nevalabil, ce încalcă în mod

evident legea fundamentală reprezentată de Constituție, este echivalent cu lipsa

titlului, din punctul de vedere al efectelor juridice.

Niciun text de lege

expres nu caracterizează buna -credință ca o modalitate de „salvare

juridică" pentru un act translativ de proprietate, atunci când vânzătorul

nu deține un titlu asupra a ceea ce vinde, întrucât nimeni nu se poate obliga

în mod valabil la ceva ce nu are în patrimoniul său, în alți termeni nu se

poate transmite un drept de proprietate care nu este conform cerințelor legale

în vigoare la data preluării faptice a imobilului în discuție. Jurisprudența

care, în anumite cauze și în anumite perioade, a tratat buna-credință a

cumpărătorului ca un element ce confirmă validitatea actului juridic al

transferului dreptului de proprietate, nu a avut un temei legal expres, iar

jurisprudența nu este și nu a fost un izvor de drept. Abia în anul 2001, prin

art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a concretizat la nivel legislativ

relevanța juridică a bunei credințe la momentul încheierii actelor de

vânzare-cumpărare pentru imobilele preluate fără titlu valabil.

În prezenta cauză,

deși acest text de lege este invocat ca mijloc de apărare de către intimații

S.Ș.C.M., Ș.G. și B.L., respectivul articol nu este aplicabil întrucât cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului în luna martie a anului 2000, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Conform principiului constituțional al

neretroactivității legii civile, consacrat prin celebrul adagiu tempus regit

actum, se poate afirma că anterior datei de intrare în vigoare a Legii nr.

10/2001, buna -credință nu avea ca efect, în raport de dispozițiile Codului

civil, natura unei cauze care să acopere lipsa titlului vânzătorului și să

„salveze" din punct de vedere juridic actul translativ de proprietate de

sancțiunea nulității.

Atunci când

legiuitorul a apreciat că este nevoie să acorde o relevanță juridică unei stări

de fapt constând în buna credință a uneia persoane implicate într-un act sau

fapt juridic, a precizat-o în mod expres. Este cazul dispozițiilor art. 494,

485 și următoarele C. civ., art. 1895, 1898 și 1899 C. civ. Nu este recunoscut

un asemenea efect împrejurării bunei credințe, prin dispozițiile Codului Civil

sau ale altui act normativ, în materia condițiilor de validitate ale

contractului translativ de vânzare-cumpărare, iar dispozițiile art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, rămân inaplicabile pentru că

prezentul litigiu a debutat cu un an mai înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, aspect pe care intimații care invocă dispozițiile acestui act

normativ, îl ignoră.

Acesta este și

motivul pentru care aprecierea Decretului nr. 92/1950 ca nefiind un titlu

valabil, nu are în vedere dispozițiile exprese ale art. 2 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 10/2001 (încălcarea dispozițiilor legale despre care se face vorbire

în texul de lege putându-se raporta la nerespectarea în spirit și literă a

dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Constituția Republicii Populare Române din

anul 1948), ci dispozițiile constituționale proprii Republicii Populare Române

din anul 1948.

Posibilitatea

instanței de a analiza, din oficiu, valabilitatea titlului vânzătorului este

prevăzută de dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, chiar dacă

această posibilitate este, în mod logic legată, de prevederile alineatului

precedent care fac vorbire despre dreptul foștilor proprietari de a-și

revendica imobilele dacă acestea nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație. Or, așa cum a fost concepută Legea nr. 112/1995 pentru a permite

cumpărarea de către chiriași a imobilelor preluate cu titlu de către Statul

Român, această lege nu a constituit pentru foștii proprietari o lege specială

de reparație, un astfel de caracter avându-l, în limitele definite de

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului din ultimii ani

în cauzele împotriva Statului Român, Legea nr. 10/2001. Acest act normativ este

însă ulterior înregistrării pe rolul instanțelor judecătorești a prezentei

cauze.

Chiar dacă

dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 au în vedere

situația revendicării bunurilor de către fostul proprietar, iar prezenta speță

nu poartă asupra revendicării, din cauza unei greșite măsuri de disjungere, ele

pot fi utilizate ca instrument juridic și în analiza validității unui titlu

translativ de proprietate întrucât instanța, atunci când se pronunță asupra

unui litigiu, trebuie să aibă în vedere și scopul urmărit prin promovarea

respectivei acțiuni, pentru că, dacă se acceptă punctul de vedere contrar, ar

însemna ca disjungerea să ajungă să împiedice judecata, iar nu să o faciliteze.

în cauză, autoarea apelantului și acesta din urmă după decesul mamei sale, nu

au cerut constatarea nulității doar ca un element de reparație morală sau

simbolică, ci în scopul readucerii în patrimoniu a bunului vândut de către un

detentor neproprietar.

Împrejurarea că

instanța nu se pronunță asupra temeiniciei revendicării nu o poate exonera de

obligația de a utiliza toate instrumentele juridice aplicabile pentru a

răspunde obiectului și scopului capătului de cerere pentru care a judecat

prezentul apel.

Nu are importanță

câte notificări a făcut autoarea apelantului și ce a cerut prin aceste

notificări, câtă vreme buna-credință, ca stare de fapt a cumpărătorilor, reală

sau fictivă, nu are nicio relevanță în cauză, în raport de sancțiunea nulității

absolute ce lovește orice act juridic translativ de proprietate în situația în

care vânzătorul nu deține un titlu valabil, până la intrarea în vigoare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în forma inițială.

Cu privire la

principiul conform căruia error communis facit jus invocat în apărare, Curtea

apreciază că Statul Român nu avea cum să se afle în eroare asupra

nevalabilității titlului său, câtă vreme Statul este garantul respectării

legilor și a Constituției, obligație ce i-a revenit de-a lungul timpului, chiar

și la nivelul anului 1950 când a emis Decretul nr. 92/1950, cu ignorarea și

nerespectarea, în spirit și literă, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din

Constituția Republicii Populare Române din anul 1948.

Includerea clauzei de

răspundere pentru evicțiune în contractele de vânzare-cumpărare încheiate

semnalează în mod clar reaua credință a pârâtului Municipiul București la

încheierea celor trei contracte de vânzare-cumpărare și exclude, cu evidență,

pretinsa eroare comună a părților.

În privința acelorași

pretenții formulate în contradictoriu cu pârâtul SC H.N. SA, instanța de apel a

respins capătul de cerere având ca obiect nulitate contracte întrucât acest

pârât a acționat doar în calitate de mandatar legal al pârâtului Municipiul

București, în numele și pe seama acestuia, neputând fi făcut răspunzător pentru

o eventuală depășire a mandatului acordat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâta M.M., de pârâții S.Ș.C.M., Ș.G., B.L. și de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În motivarea

recursurilor s-a arătat în esență că imobilul în cauză a intrat cu titlu în

proprietatea statului, și anume Legea nr. 112/1995, că au fost încheiate,

contractele în litigiu, cu respectarea dispozițiilor în vigoare la acea dată,

că părțile au fost de bună credință la încheierea contractelor, raportat

diligentele foștilor proprietari, că și înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 în practica instanțelor se analiza buna credință a părților la

încheierea contractelor de vânzare, în cazul cererilor de constatare a

nulității contractelor de vânzare pe motivul înstrăinării bunului altuia.

Recurenții au mai

arătat că obiectul acțiunii după disjungerea cererii de revendicare a rămas

nulitatea contratelor pentru încălcarea prevederilor legale cu rea credință,

astfel că instanța de apel nu era învestită cu analizarea valabilității

titlului de preluare al statului.

Înalta Curte a

constatat fondate motivele de recurs pentru considerentele expuse mai jos.

Instanța de apel nu a

analizat buna credință a cumpărătorilor la data încheierii contractelor de

vânzare cumpărare în cauză, considerând că în cazul nulității absolute a

contractului nu are relevanță atitudinea subiectivă a părților, acțiunea fiind

formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a impus în

mod expres verificarea acestei cerințe, prin art. 45 alin. (2).

Prin cererea

înregistrată la data de 7 martie 2000, s-a cerut constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare - cumpărare în speță, întrucât au fost încheiate cu

privire la un imobil care a intrat în proprietatea statului fără titlu, cu

nerespectarea Decretului nr. 92/1950, care astfel nu făcea obiectul Legii nr.

112/1995, iar prin minime diligențe, pârâții persoane fizice, respectiv autorii

lor, puteau să cunoască situația juridică a imobilului în litigiu, și anume că

există o cerere de restituire în natură a acestuia formulată de către fostul

proprietar, reaua-credință a părților contractante fiind dovedită.

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, art. 948 pct. 4,

966-968 din C. civ.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul vânzării bunului altuia, prin aplicarea

prevederilor Codului civil, se admitea unanim că dacă părțile sau cel puțin

cumpărătorul a fost în eroare, considerând că lucrul vândut aparține

vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calității esențiale

a vânzătorului. Nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de către părțile

contractante, iar nu de către terți.

Pe de altă parte,

dacă părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză știind că bunul

vândut aparține unei alte persoane s-a considerat că această operațiune este

speculativă, are o cauză ilicită, și deci este nulă absolut în temeiul art. 948

C. civ., ca și în cazul în care contractul s-a încheiat de către vânzător în

frauda drepturilor proprietarului cu complicitatea, sau în orice caz pe riscul

cumpărătorului constituie un caz tipic de nulitate absolută (fraus omnia

corrumpti).

Astfel, se poate

observa că și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul

pretinderii nulității contractului pentru vânzarea lucrului altuia, era

relevantă stabilirea atitudinii subiective a părților la data încheierii

contractului, stabilirea dacă au cunoscut sau cu minime diligențe ar fi putut

cunoaște nevalabilitatea titlului statului, sau dacă au acționat în

complicitate pentru a frauda drepturile adevăratului/fostului proprietar.

În mod corect s-a

analizat valabilitatea titlului statului asupra imobilului, chiar dacă acțiunea

în revendicare a fost disjunsă de către prima instanță, nefăcând obiectul

apelului, întrucât ca motiv de nulitate absolută s-a invocat vânzarea de către

stat a unui bun pentru care nu avea titlu valabil de proprietate, aceasta fiind

una dintre condițiile care trebuie verificate în cauză, raportat la obiectul

litigiului menționat anterior.

Potrivit art. 314 C.

proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

În cazul de față având în vedere că instanța de apel nu a considerat relevantă

pentru aprecierea motivelor de nulitate a contractelor determinarea dacă au

fost de bună credință cumpărătorii la data încheierii contractelor în cauză,

împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art.

314 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursurile, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâta M.M., de pârâții S.Ș.C.M., Ș.G., B.L. și de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 59 din 19

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 martie 2013.

Procesat de GGC - DG