ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1484/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 7 martie 2000, sub nr. 1615/2000 (nr. unic 16140/3/2008), precizată apoi la dată de 19 martie 2009 și înregistrată ulterior sub nr. 11233/3/2009, în urma disjungerii din Dosarul nr. 16140/3/2008, reclamantul T.M.G. (moștenitorul defunctei-reclamante T.M.) a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC H.N. SA, S.Ș.C.M., Ș.G., C.I., M.M. și T.G. și a solicitat instanței să constate, prin hotărârea pe care o va pronunța, nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare nr. 057/19545 din 30 septembrie 1996, nr. 676/29485 din 17 octombrie 1996 și nr. 3607 din 10 martie 1997. În motivarea cererii, reclamantul T.M.G.

(moștenitorul defunctei reclamante T.M.) a arătat că imobilul compus din apartamentele ce constituie obiectul celor trei contracte de vânzare-cumpărare a fost proprietatea autorilor săi, M.L. și M.M.L. Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. A susținut că, în termenul legal de 6 luni, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, T.M. a formulat cerere de restituire în natură a acestui imobil, dar această cerere nu a fost soluționată. Apartamentele au fost vândute chiriașilor, în baza contractelor de vânzare-cumpărare arătate mai sus, în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte care, susține reclamantul, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât au fost încheiate cu încălcarea acestei legi.

Reclamantul a menționat că, prin minime diligente, pârâții persoane fizice, respectiv autorii lor, puteau să cunoască situația juridică a imobilului în litigiu, respectiv că există o cerere de restituire în natură a acestuia formulată de către fostul proprietar, reaua-credință a părților contractante fiind dovedită. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, art. 948 pct. 4, 966-968 din C. civ. Părțile au prezentat tribunalului originalul titlurilor pe care le dețin pentru imobilul compus din apartamentele ce constituie obiectul contractelor de vânzare-cumpărare arătate mai sus. Pârâții au depus la dosarul cauzei întâmpinări, prin care au solicitat respingerea cererii formulate de reclamantul T.M.G., aceștia au invocat și excepții pe care, ulterior, nu le-au mai susținut.

De asemenea, pe parcursul procesului, reclamantul a formulat mai multe cereri, pe care tribunalul le-a soluționat prin încheierile de ședință pronunțate la termenele de judecată ce au fost acordate în cauză. Prin Sentința civilă nr. 741 din 6 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul T.M.G., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC H.N. SA, C.I., M.M., T.G., S.Ș.C.M. și Ș.G. A obligat reclamantul la plata către pârâta M.M. a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței menționate anterior a declarat apel reclamantul T.M.G. În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc.

civ., precum și textele de drept substanțial din Legea nr. 112/1995. Prin Decizia civilă nr. 59 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. A constatat nulitatea absolută a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare: contractul de vânzare-cumpărare nr. 057/19545 din 30 septembrie 1996, contractul de vânzare-cumpărare nr. 676/29485 din 17 octombrie 1996 și contractul de vânzare-cumpărare nr. 3607/19796 din 10 martie 1997. A respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, formulat în contradictoriu cu S.C.

H.N. S.A. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Cu privire la critica disjungerii capătului de cerere având ca obiect revendicarea, Curtea a reținut că măsura disjungerii nu a avut un suport legal în raport de circumstanțele concrete ale speței, însă, o măsură a casării cu trimitere spre rejudecarea împreună a celor două capete de cerere, nu ar ajuta celeritatea pe care o aduce în discuție apelantul, pentru că ar implica reluarea unui ciclu procesual între Tribunal și Curtea de apel, după mai bine de 10 ani de la data înregistrării cererii, în condițiile în care cauza nu ar primi o rezolvare pe fondul cauzei nici măcar în primă instanță. Pe fondul apelului, Curtea a reținut că analiza titlului Statului nu se poate face decât prin raportare la izvorul juridic al respectivului titlu.

Se susține, în acest sens, de către intimați că titlul Statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, nu a fost desființat, ceea ce conferă valabilitate dreptului transmis de vânzător. Chiar dacă nu este desființat, nimic nu împiedică instanța să realizeze o privire asupra decretului în ansamblul său, prin prisma conformității acestui act normativ cu Constituția Republicii Populare Române, publicată în M. Of. nr. 87 bis din 13 aprilie 1948. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Constituția Republicii Populare Române, proprietatea privată era garantată, fără ca textul constituțional mai sus citat să conțină derogări de la acest principiu. Astfel, Decretul nr. 92/1950, întrucât contravenea înseși dispozițiilor constituționale, nu putea constitui o modalitate valabilă de transmitere în patrimoniul Statului a dreptului de proprietate asupra unor bunuri aflate în proprietatea unor particulari.

Instanța are posibilitatea de a analiza constituționalitatea Decretului nr. 92/1950 față de prevederile Constituției din anul 1948 pentru că dispozițiile Legii nr. 47/1992, republicată, stabilesc Curții Constituționale o competență funcțională exclusivă pentru analiza constituționalității unor acte normative, doar pentru legile și ordonanțele intrate în vigoare după apariția Constituției din anul 1991. Pentru celelalte acte normative anterioare, analiza conformității lor cu Constituțiile în vremea cărora au fost adoptate rămâne un aspect de analiză pentru instanțele de judecată care au a se pronunța asupra valabilității unor titluri în baza cărora au fost încheiate alte acte juridice translative de proprietate.

Curtea consideră că, la momentul celor trei vânzări, Statul nu avea un titlu, respectiv transmiterea de facto din patrimoniul său a imobilului din Str. P.C. nu a avut o acoperire legală în Decretul nr. 92/1950 întrucât prin acesta nu a fost respectată ordinea constituțională a Republicii Populare Române care, prin Constituție, garanta dreptul de proprietate privată, fără distincții sau discriminări. Prin urmare, Statul vânzător nu a avut un titlu la momentul la care a realizat transferul dreptului de proprietate, ceea ce conturează nulitatea vânzării, indiferent de existența sau neexistența bunei credințe a cumpărătorilor chiriași.

Toate părțile, ca și instanța de fond, fac referiri, în susținerile punctelor de vedere exprimate, la existența sau, după caz, la inexistența bunei credințe ca și circumstanță care ar avea semnificația juridică a protejării, respectiv infirmării dreptului subdobânditorului, realizând, în fapt și în drept, o extindere a efectelor juridice a teoriei proprietarului aparent, teorie valabilă la nivelul anilor 1996-2000 doar în materia succesiunii. Astfel, deși se interpretează, în funcție de poziția procesuală deținută, existența sau, după caz, inexistența bunei credințe, această împrejurare nu are nicio relevanță în ceea ce privește nulitatea actului de vânzare -cumpărare provenit de la un vânzător care are nu are un titlu, căci un titlu nevalabil, ce încalcă în mod evident legea fundamentală reprezentată de Constituție, este echivalent cu lipsa titlului, din punctul de vedere al efectelor juridice.

Niciun text de lege expres nu caracterizează buna -credință ca o modalitate de „salvare juridică" pentru un act translativ de proprietate, atunci când vânzătorul nu deține un titlu asupra a ceea ce vinde, întrucât nimeni nu se poate obliga în mod valabil la ceva ce nu are în patrimoniul său, în alți termeni nu se poate transmite un drept de proprietate care nu este conform cerințelor legale în vigoare la data preluării faptice a imobilului în discuție. Jurisprudența care, în anumite cauze și în anumite perioade, a tratat buna-credință a cumpărătorului ca un element ce confirmă validitatea actului juridic al transferului dreptului de proprietate, nu a avut un temei legal expres, iar jurisprudența nu este și nu a fost un izvor de drept.

Abia în anul 2001, prin art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a concretizat la nivel legislativ relevanța juridică a bunei credințe la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare pentru imobilele preluate fără titlu valabil. În prezenta cauză, deși acest text de lege este invocat ca mijloc de apărare de către intimații S.Ș.C.M., Ș.G. și B.L., respectivul articol nu este aplicabil întrucât cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului în luna martie a anului 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Conform principiului constituțional al neretroactivității legii civile, consacrat prin celebrul adagiu tempus regit actum, se poate afirma că anterior datei de intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001, buna -credință nu avea ca efect, în raport de dispozițiile Codului civil, natura unei cauze care să acopere lipsa titlului vânzătorului și să „salveze" din punct de vedere juridic actul translativ de proprietate de sancțiunea nulității.

Atunci când legiuitorul a apreciat că este nevoie să acorde o relevanță juridică unei stări de fapt constând în buna credință a uneia persoane implicate într-un act sau fapt juridic, a precizat-o în mod expres. Este cazul dispozițiilor art. 494, 485 și următoarele C. civ., art. 1895, 1898 și 1899 C. civ. Nu este recunoscut un asemenea efect împrejurării bunei credințe, prin dispozițiile Codului Civil sau ale altui act normativ, în materia condițiilor de validitate ale contractului translativ de vânzare-cumpărare, iar dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, rămân inaplicabile pentru că prezentul litigiu a debutat cu un an mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect pe care intimații care invocă dispozițiile acestui act normativ, îl ignoră.

Acesta este și motivul pentru care aprecierea Decretului nr. 92/1950 ca nefiind un titlu valabil, nu are în vedere dispozițiile exprese ale art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 (încălcarea dispozițiilor legale despre care se face vorbire în texul de lege putându-se raporta la nerespectarea în spirit și literă a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Constituția Republicii Populare Române din anul 1948), ci dispozițiile constituționale proprii Republicii Populare Române din anul 1948. Posibilitatea instanței de a analiza, din oficiu, valabilitatea titlului vânzătorului este prevăzută de dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, chiar dacă această posibilitate este, în mod logic legată, de prevederile alineatului precedent care fac vorbire despre dreptul foștilor proprietari de a-și revendica imobilele dacă acestea nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Or, așa cum a fost concepută Legea nr. 112/1995 pentru a permite cumpărarea de către chiriași a imobilelor preluate cu titlu de către Statul Român, această lege nu a constituit pentru foștii proprietari o lege specială de reparație, un astfel de caracter avându-l, în limitele definite de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului din ultimii ani în cauzele împotriva Statului Român, Legea nr. 10/2001. Acest act normativ este însă ulterior înregistrării pe rolul instanțelor judecătorești a prezentei cauze.

Chiar dacă dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 au în vedere situația revendicării bunurilor de către fostul proprietar, iar prezenta speță nu poartă asupra revendicării, din cauza unei greșite măsuri de disjungere, ele pot fi utilizate ca instrument juridic și în analiza validității unui titlu translativ de proprietate întrucât instanța, atunci când se pronunță asupra unui litigiu, trebuie să aibă în vedere și scopul urmărit prin promovarea respectivei acțiuni, pentru că, dacă se acceptă punctul de vedere contrar, ar însemna ca disjungerea să ajungă să împiedice judecata, iar nu să o faciliteze. în cauză, autoarea apelantului și acesta din urmă după decesul mamei sale, nu au cerut constatarea nulității doar ca un element de reparație morală sau simbolică, ci în scopul readucerii în patrimoniu a bunului vândut de către un detentor neproprietar.

Împrejurarea că instanța nu se pronunță asupra temeiniciei revendicării nu o poate exonera de obligația de a utiliza toate instrumentele juridice aplicabile pentru a răspunde obiectului și scopului capătului de cerere pentru care a judecat prezentul apel. Nu are importanță câte notificări a făcut autoarea apelantului și ce a cerut prin aceste notificări, câtă vreme buna-credință, ca stare de fapt a cumpărătorilor, reală sau fictivă, nu are nicio relevanță în cauză, în raport de sancțiunea nulității absolute ce lovește orice act juridic translativ de proprietate în situația în care vânzătorul nu deține un titlu valabil, până la intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în forma inițială.

Cu privire la principiul conform căruia error communis facit jus invocat în apărare, Curtea apreciază că Statul Român nu avea cum să se afle în eroare asupra nevalabilității titlului său, câtă vreme Statul este garantul respectării legilor și a Constituției, obligație ce i-a revenit de-a lungul timpului, chiar și la nivelul anului 1950 când a emis Decretul nr. 92/1950, cu ignorarea și nerespectarea, în spirit și literă, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Constituția Republicii Populare Române din anul 1948. Includerea clauzei de răspundere pentru evicțiune în contractele de vânzare-cumpărare încheiate semnalează în mod clar reaua credință a pârâtului Municipiul București la încheierea celor trei contracte de vânzare-cumpărare și exclude, cu evidență, pretinsa eroare comună a părților.

În privința acelorași pretenții formulate în contradictoriu cu pârâtul SC H.N. SA, instanța de apel a respins capătul de cerere având ca obiect nulitate contracte întrucât acest pârât a acționat doar în calitate de mandatar legal al pârâtului Municipiul București, în numele și pe seama acestuia, neputând fi făcut răspunzător pentru o eventuală depășire a mandatului acordat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta M.M., de pârâții S.Ș.C.M., Ș.G., B.L. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În motivarea recursurilor s-a arătat în esență că imobilul în cauză a intrat cu titlu în proprietatea statului, și anume Legea nr. 112/1995, că au fost încheiate, contractele în litigiu, cu respectarea dispozițiilor în vigoare la acea dată, că părțile au fost de bună credință la încheierea contractelor, raportat diligentele foștilor proprietari, că și înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în practica instanțelor se analiza buna credință a părților la încheierea contractelor de vânzare, în cazul cererilor de constatare a nulității contractelor de vânzare pe motivul înstrăinării bunului altuia. Recurenții au mai arătat că obiectul acțiunii după disjungerea cererii de revendicare a rămas nulitatea contratelor pentru încălcarea prevederilor legale cu rea credință, astfel că instanța de apel nu era învestită cu analizarea valabilității titlului de preluare al statului.

Înalta Curte a constatat fondate motivele de recurs pentru considerentele expuse mai jos.

Instanța de apel nu a analizat buna credință a cumpărătorilor la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare în cauză, considerând că în cazul nulității absolute a contractului nu are relevanță atitudinea subiectivă a părților, acțiunea fiind formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a impus în mod expres verificarea acestei cerințe, prin art. 45 alin. (2). Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2000, s-a cerut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare în speță, întrucât au fost încheiate cu privire la un imobil care a intrat în proprietatea statului fără titlu, cu nerespectarea Decretului nr. 92/1950, care astfel nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, iar prin minime diligențe, pârâții persoane fizice, respectiv autorii lor, puteau să cunoască situația juridică a imobilului în litigiu, și anume că există o cerere de restituire în natură a acestuia formulată de către fostul proprietar, reaua-credință a părților contractante fiind dovedită.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, art. 948 pct. 4, 966-968 din C. civ. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul vânzării bunului altuia, prin aplicarea prevederilor Codului civil, se admitea unanim că dacă părțile sau cel puțin cumpărătorul a fost în eroare, considerând că lucrul vândut aparține vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calității esențiale a vânzătorului. Nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de către părțile contractante, iar nu de către terți.

Pe de altă parte, dacă părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză știind că bunul vândut aparține unei alte persoane s-a considerat că această operațiune este speculativă, are o cauză ilicită, și deci este nulă absolut în temeiul art. 948 C. civ., ca și în cazul în care contractul s-a încheiat de către vânzător în frauda drepturilor proprietarului cu complicitatea, sau în orice caz pe riscul cumpărătorului constituie un caz tipic de nulitate absolută (fraus omnia corrumpti). Astfel, se poate observa că și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul pretinderii nulității contractului pentru vânzarea lucrului altuia, era relevantă stabilirea atitudinii subiective a părților la data încheierii contractului, stabilirea dacă au cunoscut sau cu minime diligențe ar fi putut cunoaște nevalabilitatea titlului statului, sau dacă au acționat în complicitate pentru a frauda drepturile adevăratului/fostului proprietar.

În mod corect s-a analizat valabilitatea titlului statului asupra imobilului, chiar dacă acțiunea în revendicare a fost disjunsă de către prima instanță, nefăcând obiectul apelului, întrucât ca motiv de nulitate absolută s-a invocat vânzarea de către stat a unui bun pentru care nu avea titlu valabil de proprietate, aceasta fiind una dintre condițiile care trebuie verificate în cauză, raportat la obiectul litigiului menționat anterior. Potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. În cazul de față având în vedere că instanța de apel nu a considerat relevantă pentru aprecierea motivelor de nulitate a contractelor determinarea dacă au fost de bună credință cumpărătorii la data încheierii contractelor în cauză, împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 314 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâta M.M., de pârâții S.Ș.C.M., Ș.G., B.L. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 59 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2013. Procesat de GGC - DG