ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2743/2010

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 41 din 19 februarie

2010, Tribunalul Suceava, secția penală, a condamnat, alături de alți

inculpați, pe inculpații L.L. și P.O. la pedepse rezultante de 15 ani

închisoare și, respectiv, de 18 ani închisoare, pentru infracțiunile prevăzute

de art. 3 alin. (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, pentru ultimul

inculpat cu reținerea art. 37 lit. b) din C. pen.

Prin sentință a fost

menținută starea de arest a inculpaților și s-a dedus din pedepse durata

măsurilor preventive privative de libertate.

Împotriva sentinței,

Ministerul Public și inculpații au declarat apel cauza fiind înregistrată spre

soluționare pe rolul Curții de Apel Suceava.

Prin încheierea din

data de 7 iulie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția penală, a menținut starea

de arest a inculpaților, termenul de judecare pe fond a apelurilor fiind

stabilit la data de 9 august 2010.

Împotriva încheierii

de menținere a stării de arest, ambii inculpați au declarat prezentele

recursuri, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei.

Recursurile

inculpaților L.L. și P.O. vor fi respinse ca nefondate pentru motivele ce se

vor arăta.

Potrivit art. 300

2

cu referire la art. 160

b

din C. proc. pen., în cursul judecății,

instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive.

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, motivat, a

dispus legal și temeinic menținerea stării de arest a inculpaților deoarece, pe

de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu

a dispărut (art. 143 și art. 148 din C. proc. pen.) și acestea impun în

continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o

hotărâre condamnatorie la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, respectiv,

de 18 ani închisoare, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a

apelării de către inculpați, este de natură să justifice continuarea privării

de libertate în condițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

În raport de faptele

pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, dar mai ales a

împrejurărilor concrete, corect instanța de apel a apreciat că se impune

continuarea privării de libertate (argumente prezentate la încheierea recurată,

argumente care se referă inclusiv la aspecte invocate de apărare: durata

arestării, timpul scurs de la data faptelor presupus a fi fost săvârșite,

vârsta tânără a inculpaților, poziția procesuală a acestora, lipsa

antecedentelor penale pentru unii dintre ei, probatoriul administrat până la

acest moment procesual etc). Argumentele prezentate sunt însușite și de Înalta

Curte, care apreciază că nu se impune reluarea acestora.

Motivele invocate de

apărare în recurs - în sensul că alți inculpați sunt liberi, că cei 2 inculpați

sunt tineri și că nu ar exista probe în acuzare - în condițiile condamnării lor

de către instanța de fond pe baza probelor administrate până în prezent, nu

sunt suficiente pentru a se aprecia că temeiurile arestării ar fi dispărut ori

că s-ar fi schimbat - măsura procesuală preventivă, potrivit jurisprudenței

constante a Curții Constituționale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

neafectând prezumția de nevinovăție și posibilitatea combaterii probelor în acuzare

ori propunerii unor probe în apărare.

Într-o cauză penală

cu mai mulți inculpați, fiecare răspunde penal pentru propriile fapte presupus

a fi fost săvârșite și are o situație juridică personală, împrejurări care pot

fi de natură să atragă deosebiri inclusiv sub aspectul luării și menținerii

măsurilor preventive.

De asemenea, cei 2

inculpați au exercitat calea de atac a apelului, aceștia urmând să-și facă

toate apărările pe fondul cauzei, inclusiv cu privire la pretinsa nevinovăție

afirmată cu ocazia soluționării prezentelor recursuri.

Un argument în

defavoarea inculpatului P.O. - care a apreciat că poate fi judecat și în stare

de libertate - este relevat de mențiunile din cazierul judiciar al acestuia.

Față de cele

reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. l lit. b) din C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile

inculpaților.

Potrivit art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații L.L. și P.O. împotriva

Încheierii din 7 iulie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru

cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6052/86/2009.

Obligă recurentul

inculpat L.L. la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurentul

inculpat P.O. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 21 iulie 2010.