ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2743/2010

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 41 din 19 februarie 2010, Tribunalul Suceava, secția penală, a condamnat, alături de alți inculpați, pe inculpații L.L. și P.O. la pedepse rezultante de 15 ani închisoare și, respectiv, de 18 ani închisoare, pentru infracțiunile prevăzute de art. 3 alin. (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, pentru ultimul inculpat cu reținerea art. 37 lit. b) din C. pen. Prin sentință a fost menținută starea de arest a inculpaților și s-a dedus din pedepse durata măsurilor preventive privative de libertate. Împotriva sentinței, Ministerul Public și inculpații au declarat apel cauza fiind înregistrată spre soluționare pe rolul Curții de Apel Suceava.

Prin încheierea din data de 7 iulie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția penală, a menținut starea de arest a inculpaților, termenul de judecare pe fond a apelurilor fiind stabilit la data de 9 august 2010. Împotriva încheierii de menținere a stării de arest, ambii inculpați au declarat prezentele recursuri, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei. Recursurile inculpaților L.L. și P.O. vor fi respinse ca nefondate pentru motivele ce se vor arăta. Potrivit art. 300 2 cu referire la art. 160 b din C. proc. pen., în cursul judecății, instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, motivat, a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest a inculpaților deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 și art. 148 din C. proc. pen.) și acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, respectiv, de 18 ani închisoare, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpați, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

În raport de faptele pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, dar mai ales a împrejurărilor concrete, corect instanța de apel a apreciat că se impune continuarea privării de libertate (argumente prezentate la încheierea recurată, argumente care se referă inclusiv la aspecte invocate de apărare: durata arestării, timpul scurs de la data faptelor presupus a fi fost săvârșite, vârsta tânără a inculpaților, poziția procesuală a acestora, lipsa antecedentelor penale pentru unii dintre ei, probatoriul administrat până la acest moment procesual etc). Argumentele prezentate sunt însușite și de Înalta Curte, care apreciază că nu se impune reluarea acestora.

Motivele invocate de apărare în recurs - în sensul că alți inculpați sunt liberi, că cei 2 inculpați sunt tineri și că nu ar exista probe în acuzare - în condițiile condamnării lor de către instanța de fond pe baza probelor administrate până în prezent, nu sunt suficiente pentru a se aprecia că temeiurile arestării ar fi dispărut ori că s-ar fi schimbat - măsura procesuală preventivă, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neafectând prezumția de nevinovăție și posibilitatea combaterii probelor în acuzare ori propunerii unor probe în apărare. Într-o cauză penală cu mai mulți inculpați, fiecare răspunde penal pentru propriile fapte presupus a fi fost săvârșite și are o situație juridică personală, împrejurări care pot fi de natură să atragă deosebiri inclusiv sub aspectul luării și menținerii măsurilor preventive.

De asemenea, cei 2 inculpați au exercitat calea de atac a apelului, aceștia urmând să-și facă toate apărările pe fondul cauzei, inclusiv cu privire la pretinsa nevinovăție afirmată cu ocazia soluționării prezentelor recursuri. Un argument în defavoarea inculpatului P.O. - care a apreciat că poate fi judecat și în stare de libertate - este relevat de mențiunile din cazierul judiciar al acestuia. Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. l lit. b) din C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaților. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații L.L. și P.O. împotriva Încheierii din 7 iulie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6052/86/2009. Obligă recurentul inculpat L.L. la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurentul inculpat P.O. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 iulie 2010.