ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 486/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: În acțiunea formulată în Dosarul nr. 8167/325/2007 înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara, având ca obiect plângerea contravențională formulată de reclamanta SC E.M. SRL Timișoara împotriva procesului-verbal emis de pârâta Primăria Timișoara - Direcția Fiscală a municipiului Timișoara, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor pct. 95 1 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 1861/2006 pentru modificarea H.G. nr. 44/2004. În motivarea excepției, reclamanta a arătat că a achiziționat un autoturism în sistem leasing, fiind, conform contractului de leasing, doar un utilizator al bunului, calitatea de deținător al acestuia, folosită de art. 264 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, revine dealerului, care rămâne proprietarul bunului pe toată perioada contractului.

A susținut că obligația de depunere a declarației de impunere pentru persoanele care au calitatea de utilizator al unui mijloc de transport în temeiul unui contract de leasing financiar, instituită prin pct. 95 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 1861/2006 de modificare și completare a H.G. nr. 44/2004, contravine intenției legiuitorului, exprimată prin actul normativ cu forță juridică superioară, respectiv Legea nr. 571/2003, care prevedea că locatorul este cel care datorează impozitul pe mijlocul de transport și care, trebuie prin urmare să depună și declarația de impunere. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 297 din 20 noiembrie 2007, a respins ca nefondată excepția de nelegalitate invocată de reclamantă.

Instanța a reținut că soluția se impune, întrucât prin pct. 95 1 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., nu s-a adus nicio modificare prevederilor art. 261 alin. (3) C. fisc., care instituia obligația plății impozitului pe mijloacele de transport ce fac obiectul contractelor de leasing în sarcina locatarului, ci s-au concretizat numai dispozițiile textului legal menționat, ceea ce nu este neconstituțional, având în vedere că hotărârile de guvern se emit pentru punerea în aplicare a legii. Împotriva susmenționatei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC E.M. SRL Timișoara, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de fond nu a observat că normele metodologice atacate au modificat legea, creând obligații imposibil de executat în sarcina locatarului bunului (deținătorului).

Nu au fost avute în vedere situațiile în care o persoană devine plătitoare de taxe pentru un bun pe care nu îl deține în proprietate sau a cărui folosință nu o are încă, livrarea mașinii făcându-se întotdeauna ulterior datei încheierii contractului de leasing. Referitor la structura considerentelor sentinței, recurenta afirmă că instanța s-a preocupat în mod nejustificat de examinarea procedurii de elaborare și adoptare a actului normativ atacat, deși ea nu îl contestase din această perspectivă. În fine, recurenta mai impută Curții de apel ignorarea împrejurării că obligația depunerii declarației fiscale și a procesului-verbal de predare-primire a autoturismului a fost stabilită prin ordin al ministrului, care este nelegal, întrucât autoturismele sunt adesea livrate cu depășirea termenului de 30 de zile și, din această cauză, declarația nu poate fi completată, nefiind cunoscute datele de identificare ale mașinii.

În recurs au formulat întâmpinări ambii intimați, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Au arătat, în esență, că prin pct. 95 1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 au fost concretizate, puse în practică dispozițiile art. 261 alin. (3) C. fisc., cu respectarea principiului constituțional prevăzut de art. 108 alin. (2), potrivit căruia hotărârile de guvern se adoptă pentru organizarea executării legilor. În plus, intimata Primăria Timișoara - Direcția Fiscală a municipiului Timișoara a mai relevat și faptul că recurenta și-a asumat obligația depunerii declarației de impunere în termen de 30 de zile de la data încheierii contractului de leasing, prin chiar acest contract.

Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs reținute, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum și potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Excepția de nelegalitate soluționată de curtea de apel potrivit procedurii prescrise de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată și completată, vizează prevederea cuprinsă la pct. 95 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, modificate și completate prin H.G.

nr. 1861/2006, care avea următorul conținut: „În cazul mijloacelor de transport care fac obiectul unui contract de leasing financiar încheiat până la data de 31 decembrie 2006, locatarul, după cum contribuabilul este persoană fizică sau persoană juridică, are obligația depunerii unei declarații fiscale la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale pe a cărei rază teritorială își are domiciliul/sediul/punctul de lucru, până la data 31 ianuarie 2007, însoțită de o copie a contractului de leasing. Pentru contractele de leasing încheiate după data de întâi ianuarie 2007, locatarul are obligația depunerii unei declarații fiscale la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale competente, însoțită de o copie a contractului de leasing, în termen de 30 de zile de la data încheierii contractului de leasing”.

Prevederea citată a fost adoptată pentru organizarea executării art. 261 alin. (3) C. fisc., care are următorul cuprins: „În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datorează de locatar”. Din simpla lectură a celor două texte se observă justețea concluziei primei instanțe, în sensul că textul criticat pe calea excepției de nelegalitate a fost adoptat cu respectarea principiului constituțional al ierarhiei actelor normative. Nu are niciun suport afirmația recurentei referitoare la modificarea C. fisc. printr-un act normativ de rang inferior, hotărâre a Guvernului. Pct. 95 1 din Normele metodologice, anterior citat, a fost adoptat cu respectarea art. 108 alin. (2) din Constituție, asigurând cadrul concret, efectiv, pentru punerea în aplicare a dispoziției referitoare la plata impozitului de către locatar.

Nu textul atacat de recurent pe calea excepției de nelegalitate stabilește în sarcina locatarului obligația plății impozitului pe întreaga durată a contractului de leasing financiar, ci chiar textul legii pe care se fundamentează. Cât privește situațiile concrete invocate de recurentă, ce pot apărea în practică, legate de momentul în care utilizatorului bunului i se livrează efectiv autoturismul, acestea nu pot avea vreo înrâurire asupra legalității actului administrativ examinat. Eventualele litigii ce ar putea fi generate de interpretarea și aplicarea sintagmei legale „pe întreaga durată” a contractului de leasing financiar exced limitelor învestirii instanței de contencios administrativ.

Într-un motiv distinct, recurenta critică modul în care Curtea de apel și-a structurat considerentele, sugerând că, de fapt, instanța s-a preocupat a dezlega chestiuni care nu erau în dispută, și anume legalitatea procedurii de adoptare a hotărârii de guvern prin care au fost aprobate normele metodologice. Acest motiv este străin de hotărârea examinată. Considerentele sentinței sunt redactate cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., răspunzând clar și convingător la motivele care, în opinia reclamantei, ar demonstra nelegalitatea actului administrativ. Ultimul motiv de recurs nu constituie de fapt o veritabilă critică la adresa soluției recurate pentru că nu are legătură cu obiectul excepției de nelegalitate.

Recurenta pretinde că ar mai exista un alt act administrativ nelegal, un ordin al Ministrului Administrației și Internelor care ar fi instituit obligația depunerii, pe lângă declarația fiscală și a procesului-verbal de predare-primire a autoturismului. În realitate, recurenta este nemulțumită de adresa comună a Ministerului Administrației și Internelor și Ministerului Finanțelor Publice, înregistrată la acest din urmă minister în 15 ianuarie 2007. Examinând încheierea din data de 20 septembrie 2007 a Judecătoriei Timișoara, Înalta Curte constată că instanța de fond a sesizat instanța de contencios administrativ după procedura prescrisă de art. 4 din Legea nr. 554/2004, numai în ceea ce privește pct. 95 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

Așa fiind, și acest motiv de recurs este străin de hotărârea Curții de apel, vizând aspecte cu care această instanță nu a fost învestită. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, și art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.M. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 297 din 20 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2008.