ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 486/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

În acțiunea formulată în Dosarul nr. 8167/325/2007

înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara, având ca obiect plângerea contravențională

formulată de reclamanta SC E.M. SRL Timișoara împotriva procesului-verbal emis de

pârâta Primăria Timișoara - Direcția Fiscală a municipiului Timișoara, reclamanta

a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor pct. 95

1

din Normele

metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 1861/2006 pentru modificarea

H.G. nr. 44/2004.

În motivarea excepției,

reclamanta a arătat că a achiziționat un autoturism în sistem leasing, fiind, conform

contractului de leasing, doar un utilizator al bunului, calitatea de deținător al

acestuia, folosită de art. 264 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, revine dealerului,

care rămâne proprietarul bunului pe toată perioada contractului.

A susținut că obligația

de depunere a declarației de impunere pentru persoanele care au calitatea de utilizator

al unui mijloc de transport în temeiul unui contract de leasing financiar, instituită

prin pct. 95

1

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003

privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 1861/2006 de modificare și completare a

H.G. nr. 44/2004, contravine intenției legiuitorului, exprimată prin actul normativ

cu forță juridică superioară, respectiv Legea nr. 571/2003, care prevedea că locatorul

este cel care datorează impozitul pe mijlocul de transport și care, trebuie prin

urmare să depună și declarația de impunere.

Curtea de Apel Timișoara,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 297 din 20

noiembrie 2007, a respins ca nefondată excepția de nelegalitate invocată de reclamantă.

Instanța a reținut că

soluția se impune, întrucât prin pct. 95

1

din Normele metodologice de

aplicare a C. fisc., nu s-a adus nicio modificare prevederilor art. 261 alin. (3)

C. fisc., care instituia obligația plății impozitului pe mijloacele de transport

ce fac obiectul contractelor de leasing în sarcina locatarului, ci s-au concretizat

numai dispozițiile textului legal menționat, ceea ce nu este neconstituțional, având

în vedere că hotărârile de guvern se emit pentru punerea în aplicare a legii.

Împotriva susmenționatei

sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC E.M. SRL Timișoara, invocând

motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța

de fond nu a observat că normele metodologice atacate au modificat legea, creând

obligații imposibil de executat în sarcina locatarului bunului (deținătorului).

Nu au fost avute în vedere situațiile în care o persoană devine plătitoare de taxe

pentru un bun pe care nu îl deține în proprietate sau a cărui folosință nu o are

încă, livrarea mașinii făcându-se întotdeauna ulterior datei încheierii contractului

de leasing.

Referitor la structura

considerentelor sentinței, recurenta afirmă că instanța s-a preocupat în mod nejustificat

de examinarea procedurii de elaborare și adoptare a actului normativ atacat, deși

ea nu îl contestase din această perspectivă.

În fine, recurenta mai

impută Curții de apel ignorarea împrejurării că obligația depunerii declarației

fiscale și a procesului-verbal de predare-primire a autoturismului a fost stabilită

prin ordin al ministrului, care este nelegal, întrucât autoturismele sunt adesea

livrate cu depășirea termenului de 30 de zile și, din această cauză, declarația

nu poate fi completată, nefiind cunoscute datele de identificare ale mașinii.

În recurs au formulat

întâmpinări ambii intimați, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Au arătat, în esență,

că prin pct. 95

1

din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004

au fost concretizate, puse în practică dispozițiile art. 261 alin. (3) C. fisc.,

cu respectarea principiului constituțional prevăzut de art. 108 alin. (2), potrivit

căruia hotărârile de guvern se adoptă pentru organizarea executării legilor.

În plus, intimata Primăria

Timișoara - Direcția Fiscală a municipiului Timișoara a mai relevat și faptul că

recurenta și-a asumat obligația depunerii declarației de impunere în termen de 30

de zile de la data încheierii contractului de leasing, prin chiar acest contract.

Examinând sentința prin

prisma motivelor de recurs reținute, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum

și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat.

Excepția de nelegalitate

soluționată de curtea de apel potrivit procedurii prescrise de art. 4 din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată și completată, vizează prevederea

cuprinsă la pct. 95

1

din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, modificate și completate

prin H.G. nr. 1861/2006, care avea următorul conținut:

„În cazul mijloacelor

de transport care fac obiectul unui contract de leasing financiar încheiat până

la data de 31 decembrie 2006, locatarul, după cum contribuabilul este persoană fizică

sau persoană juridică, are obligația depunerii unei declarații fiscale la compartimentul

de specialitate al autorității administrației publice locale pe a cărei rază teritorială

își are domiciliul/sediul/punctul de lucru, până la data 31 ianuarie 2007, însoțită

de o copie a contractului de leasing. Pentru contractele de leasing încheiate după

data de întâi ianuarie 2007, locatarul are obligația depunerii unei declarații fiscale

la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale competente,

însoțită de o copie a contractului de leasing, în termen de 30 de zile de la data

încheierii contractului de leasing”.

Prevederea citată a fost

adoptată pentru organizarea executării art. 261 alin. (3) C. fisc., care are următorul

cuprins:

„În cazul unui mijloc

de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga

durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datorează de locatar”.

Din simpla lectură a celor

două texte se observă justețea concluziei primei instanțe, în sensul că textul criticat

pe calea excepției de nelegalitate a fost adoptat cu respectarea principiului constituțional

al ierarhiei actelor normative.

Nu are niciun suport afirmația

recurentei referitoare la modificarea C. fisc. printr-un act normativ de rang inferior,

hotărâre a Guvernului. Pct. 95

1

din Normele metodologice, anterior citat,

a fost adoptat cu respectarea art. 108 alin. (2) din Constituție, asigurând cadrul

concret, efectiv, pentru punerea în aplicare a dispoziției referitoare la plata

impozitului de către locatar. Nu textul atacat de recurent pe calea excepției de

nelegalitate stabilește în sarcina locatarului obligația plății impozitului pe întreaga

durată a contractului de leasing financiar, ci chiar textul legii pe care se fundamentează.

Cât privește situațiile

concrete invocate de recurentă, ce pot apărea în practică, legate de momentul în

care utilizatorului bunului i se livrează efectiv autoturismul, acestea nu pot avea

vreo înrâurire asupra legalității actului administrativ examinat. Eventualele litigii

ce ar putea fi generate de interpretarea și aplicarea sintagmei legale „pe întreaga

durată” a contractului de leasing financiar exced limitelor învestirii instanței

de contencios administrativ.

Într-un motiv distinct,

recurenta critică modul în care Curtea de apel și-a structurat considerentele, sugerând

că, de fapt, instanța s-a preocupat a dezlega chestiuni care nu erau în dispută,

și anume legalitatea procedurii de adoptare a hotărârii de guvern prin care au fost

aprobate normele metodologice.

Acest motiv este străin

de hotărârea examinată.

Considerentele sentinței

sunt redactate cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., răspunzând clar și convingător la motivele care, în opinia reclamantei, ar

demonstra nelegalitatea actului administrativ.

Ultimul motiv de recurs

nu constituie de fapt o veritabilă critică la adresa soluției recurate pentru că

nu are legătură cu obiectul excepției de nelegalitate. Recurenta pretinde că ar

mai exista un alt act administrativ nelegal, un ordin al Ministrului

Administrației și Internelor care ar fi instituit obligația depunerii, pe lângă

declarația fiscală și a procesului-verbal de predare-primire a autoturismului.

În realitate, recurenta

este nemulțumită de adresa comună a Ministerului Administrației și Internelor și

Ministerului Finanțelor Publice, înregistrată la acest din urmă minister în 15 ianuarie

2007.

Examinând încheierea din

data de 20 septembrie 2007 a Judecătoriei Timișoara, Înalta Curte constată că instanța

de fond a sesizat instanța de contencios administrativ după procedura prescrisă

de art. 4 din Legea nr. 554/2004, numai în ceea ce privește pct. 95

1

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003. Așa fiind, și acest motiv

de recurs este străin de hotărârea Curții de apel, vizând aspecte cu care această

instanță nu a fost învestită.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, și

art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC E.M. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 297 din 20 noiembrie

2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2008.