ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3592/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3592/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 836 din 25 aprilie 2007,

pronunțată în Dosarul nr. 3228/208/2006, Judecătoria Caransebeș a respins acțiunea

civilă în revendicare formulată de reclamanta M.C., împotriva pârâtelor E.M. și

E.C.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că prin acțiune reclamanta M.C. a solicitat obligarea pârâtelor

E.M. și E.C. să-i lase în deplină proprietate, posesie și folosință porțiunea de

circa 150 m.p. ocupată abuziv din terenul înscris în CF  Pecinișca fără nr. top,

Lunca din Sus, arabil și casa cu nr. x din strada F., de 454 m.p.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că acest teren a fost ocupat de E.R., soțul pârâtei E.M. și

tatăl pârâtei E.C., în prezent decedat, că sentința civilă nr. 2368/1994 a Judecătoriei

Caransebeș a fost pusă în executare în dosarul execuțional 341/1998, iar după moartea

lui E.R., pârâtele au ocupat abuziv imobilul.

Conform CF Pecinișca,

fără nr. top/b, Lunca din Sus, arabil de 454 m.p., este proprietar tabular în cotă

de 1/1 părți reclamanta M.C.

Din expertiza comună efectuată

în cauză de trei experți a rezultat că parcela revendicată de reclamanta M.C. face

parte din parcela cu nr. top. T, cuprinsă în schița de plan anexă între punctele

de contur 5, 15, 7 și 8, care are o suprafață reală de 115 m.p., pe care se află

edificată o construcție ușoară, șopron compus din patru stâlpi din țeavă, cu acoperiș

din tablă ondulată și care nu este proprietatea părților, ci aparține unor coproprietari

care nu au fost chemați în judecată și nici nu au folosit acest teren, fiind folosit

fără să dețină acte de proprietate de către pârâta E.M.

Imobilul înscris în CF

Pecinișca de pe parcela fără nr. top,  a fost identificată greșit, deoarece casa

cu nr. x din strada F. nu se află pe nr. cadastral V, ci se află pe parcela cu

nr. cad. W, eroarea datorându-se faptului că toți cei care au făcut lucrări de identificare

a imobilului înscris în CF Pecinișca au luat ca punct de reper actualul pod de pe

râul Cerna, care, fiind construit recent și la o distanță de 46 ml de vechiul pod,

nu are aceeași locație cu cel vechi.

Raportat la această stare

de fapt, în baza art. 480 și urm. C. civ., reținând împrejurarea că acțiunea în

revendicare este promovată de un neproprietar, a fost respinsă.

Sentința civilă nr.

836 din 25 aprilie 2007 a Judecătoriei Caransebeș a devenit irevocabilă prin respingerea

recursului reclamantei M.C., așa cum rezultă din decizia civilă nr. 1117/R din 12

noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 3228/208/2006.

Împotriva sentinței civile

nr. 836 din 25 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Caransebeș în Dosarul

nr. 3228/208/2006, a formulat cerere de revizuire, precizată ulterior, reclamanta

M.C.

În motivarea cererii,

revizuienta M.C., invocând art. 322 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că sentința civilă

nr. 836 din 25 aprilie 2007 a Judecătoriei Caransebeș din Dosarul nr. 3228/208/2006

(anterior redată) este potrivnică deciziei civile nr. 1552 din 4 noiembrie 1997,

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 386/1995 astfel că, se impune

a fi anulată.

Revizuienta a arătat că

obiectul Dosarului nr. 386/1995 l-a constituit acțiunea sa în revendicarea unei

porțiuni de teren din CF Pecinișca, fără număr top., Lunca de sus, arabil cu casa

nr. x din strada F., de 454 m.p., formulată împotriva pârâtului E.R., care între

timp a decedat, moștenitoarele acestuia fiind pârâtele din cel de-al doilea dosar,

E.M. și E.C.

Acțiunea în revendicare

împotriva pârâtului E.R. a fost admisă, iar decizia civilă nr. 1552 din 4

noiembrie 1997 a Tribunalului Caraș-Severin a fost pusă în executare.

Intimatele pârâte E.M.

și E.C., moștenitoarele lui E.R., i-au încălcat la rândul lor proprietatea reclamantei,

fapt ce a declanșat noua sa acțiune în revendicare împotriva lor, finalizată însă

prin respingerea acesteia conform sentinței civile nr. 836 din 25 aprilie 2007,

pronunțată de Judecătoria Caransebeș în Dosarul nr. 3228/208/2006.

Revizuienta a susținut

că există autoritate de lucru judecat în raport cu decizia civilă nr. 1552/1997

a Tribunalului Caraș-Severin, întrucât există triplă identitate de obiect, părți

și cauză, iar a doua hotărâre se impune a fi anulată în baza art. 322 pct. 7 C.

proc. civ.

Intimatele E.M. și E.C.

au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată,

cu motivarea că nu au ocupat terenul proprietatea revizuientei, care, de altfel,

are teren în altă zonă a orașului Băile Herculane.

Prin decizia civilă

nr. 590/R din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins

ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuientă împotriva sentinței civile

nr. 836 din 25 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Caransebeș în Dosarul

nr. 3228/208/2006, în contradictoriu cu intimatele E.M. și E.C.

Examinând cererea de revizuire

în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Curtea de Apel a constatat

că este nefondată, reținând că potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea

se poate cere „dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același

grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane,

având aceeași calitate”.

Fundamentul acestui motiv

de revizuire îl reprezintă instituția puterii lucrului judecat. Deși excepția puterii

de lucru judecat are caracter absolut și deci poate fi invocată și din oficiu de

către instanță, este posibil uneori ca în aceeași pricină să se pronunțe în dosare

distincte hotărâri potrivnice, astfel că, fiecare parte se prevalează de hotărârea

care îi este favorabilă.

Rațiunea reglementării

motivului de revizuire din art. 322 pct. 7 C. proc. civ. izvorăște din necesitatea

de a se înlătura nelegalitatea comisă ca urmare a soluționării aceleiași cauze prin

două hotărâri, în mod diferit, cu nesocotirea autorității de lucru judecat.

În acest caz de revizuire,

instanța sesizată nu face o judecată propriu - zisă, nu examinează care dintre cele

două hotărâri contradictorii este justă, ci, conform art. 327 alin. (1) C.

proc. civ., anulează ultima hotărâre, care a fost pronunțată cu încălcarea puterii

de lucru judecat.

Instanța a mai reținut

că unele din condițiile de admisibilitate ale unei asemenea cereri de revizuire,

respectiv, existența a două hotărâri definitive contradictorii, pronunțate în dosare

diferite, neinvocarea în al doilea dosar a excepției autorității de lucru judecat,

sunt îndeplinite în cazul de față.

Acestea însă nu sunt singurele

condiții ce se cer întrunite în acest caz de revizuire, ci și condițiile prevăzute

pentru excepția autorității de lucru judecat, respectiv, tripla identitate între

cele două pricini de părți, obiect și cauză, conform art. 1201 C. civ.

În speță, între cele două

pricini există identitate de părți, în ambele fiind reclamantă M.C., iar pârâtele

din al doilea dosar (nr. 3228/208/2006), E.M. și E.C., sunt moștenitoarele pârâtului

E.R. din primul dosar (nr. 386/1995).

Obiectul ambelor cauze

l-a constituit revendicarea aceluiași teren de către reclamanta M.C.

Însă, instanța a reținut

că între cele două pricini nu există însă identitate de cauză.

Prin cauză se desemnează

situația de fapt calificată juridic, cauza unei cereri de chemare în judecată fiind

reprezentată de temeiul juridic pe care reclamantul își întemeiază pretenția, iar

cum soluția se pronunță într-un caz determinat, interesează nu numai regula de drept,

ci și împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în acea

speță.

În speța de față, între

cele două litigii nu există identitate de cauză pentru că împrejurările de fapt

avute în vedere de către cele două instanțe au fost diferite, situație ce a dus

în final la soluții diferite.

În primul litigiu, care

a pornit sub nr. 386/1995, temeiul juridic al acțiunii reclamantei a fost art. 480

C. civ., iar instanța, după administrarea probatoriului, a constatat că pârâții

i-au încălcat proprietatea și au admis acțiunea.

În al doilea litigiu înregistrat

sub nr. 3228/208/2006, reclamanta a invocat același temei juridic, art. 480 C.

civ., însă, instanța, în urma administrării unui nou probatoriu, a constatat altă

stare de fapt, și anume că terenul revendicat de reclamanta M.C. nu este proprietatea

acesteia și nici nu se identifică celui al pârâtelor E.M. și E.C.

Fiind avute în vedere

situații de fapt diferite, chiar dacă au fost raportate la același temei juridic,

având în vedere considerentele prezentate anterior, nu se poate reține între cele

două litigii identitatea de cauză și prin urmare, nu operează excepția autorității

de lucru judecat și nici cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C.

proc. civ., motiv pentru care cererea de revizuire a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei decizii,

revizuenta a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ.

Recurenta susține că în

mod nelegal instanța anterioară a respins cererea de revizuire considerând ca nu

există identitate de cauză între cele două pricini, necesară pentru a se reține

incidența dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ. pe motiv că împrejurările

de fapt avute în vedere de către cele două instanțe au fost diferite, acesta fiind

motivul pentru care s-a ajuns la pronunțarea unor hotărâri contradictorii.

Cauza cererii de chemare

în judecată, în opinia recurentei, nu trebuie confundată cu dreptul subiectiv și

nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia; cauza rezidă în fundamentul juridic al

acțiunii și se materializează, practic, în situația de fapt calificată juridic,

reprezentând justificarea pretenției promovate prin acțiune.

Ceea ce interesează în

verificarea cerințelor puterii de lucru judecat este cauza cererii de chemare în

judecată (cauza petendi) acea situație de fapt calificată juridic, iar nu cauza

dreptului (cauza debendi) și nici cauza acțiunii sau scopul către care tinde reclamantul

prin formularea cererii de chemare în judecată, instanța având obligația de a da

cererilor cu care este învestită o corectă calificare juridică, identificând normele

de drept aplicabile.

În cererea dedusă judecații,

reclamanta M.C. a precizat că a formulat a doua cerere de chemare în judecată în

Dosarul nr. 3228/208/2006 al Judecătoriei Caransebeș tot ca o acțiune în revendicare

ca și în primul dosar, respectiv, 386/1995 al Tribunalului Caraș-Severin, din eroare,

la sugestia unui avocat, întrucât pârâții în mod abuziv au intrat pe terenul său.

Evident, aceasta se impunea

a fi calificată drept o acțiune în evacuare și nu o acțiune în revendicare, atât

timp cât reclamanta obținuse o hotărâre în acest sens care fusese și executată prin

punerea în posesie de către executorul judecătoresc asupra terenului revendicat.

Instanța de judecată,

respectiv, Judecătoria Caransebeș, care a cunoscut despre prima hotărâre, putea

din oficiu să invoce autoritatea de lucru judecat și să respingă acțiunea reclamantei,

acesta fiind soluția legală.

Pe de altă parte, din

cererile formulate de pârâte și depuse în Dosarul 3548.2/115/2007 al Curții de Apel

Timișoara, rezultă clar că acestea s-au folosit de ce-a dea doua hotărâre pentru

a vinde un teren ce nu le aparținea, chiar dacă în cuprinsul hotărârii se face mențiunea

că acestea nu sunt proprietarele acestui teren.

Recurenta susține că este

evidentă fraudarea legii și faptul că acestea au folosit hotărârea în alt scop,

situație în care, se impunea desființarea hotărârii pronunțate în anul 2007, pentru

ca pârâtele să nu aibă posibilitatea de a eluda legea.

În prezent, se menține

o situație juridică nelegală și confuză, în sensul că reclamanta, conform primei

hotărâri din 1995 pusă în executare, este proprietara de drept a terenului în litigiu,

în timp ce prin hotărârea din 2007 s-a reținut că reclamanta a solicitat prin acțiune

revendicarea unui alt teren, ceea ce nu este real și rezultă din cuprinsul celor

două cereri de chemare în judecată din care reiese fără dubiu, că aceasta a solicitat

revendicarea terenului înscris în cartea funciară Pecinișca, fără nr. top Lunca

din Sus, teren situat peste drum de imobilul proprietate personală a reclamantei

din strada F. și care face parte din terenul în suprafața totală de 454 m.p., cele

două terenuri fiind separate de strada F., așa cum rezultă din schița cadastrală.

Întrucât ambele acțiuni

formulate de reclamantă, se referă la același teren, reclamanta recunoscând prin

cererea adresată instanței că a fost în eroare când a formulat a doua acțiune, întrucât

avea deja o hotărâre irevocabilă pentru terenul respectiv, recurenta consideră că

există identitate și de cauză, astfel încât puterea de lucru judecat este dovedită,

ceea ce impune admiterea cererii de revizuire pe temeiul art. 322 pct. 7 C.

proc. civ.

Recursul formulat este

nefondat, astfel cum se va arăta.

Așa cum corect reținut

și Curtea de Apel, scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322

pct. 7 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea

acestora și pronunțarea altora, ci acela al respectării principiului autorității

de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea lui.

Pentru a se statua asupra

admisibilității unei cereri de revizuire, în această ipoteză legală, în principiu,

trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba despre hotărâri definitive

contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, să fie vorba

despre hotărâri prununțate în același litigiu (cu tripla identitate de părți, obiect

și cauză), hotărârile respective să fi fost pronunțate nu în același proces, ci

în procese sau dosare diferite, iar în al doilea proces, să nu fi fost invocată

excepția puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.

Procedând la aceste verificări,

instanța anterioară, analizând comparativ cele două hotărâri judecătorești pretins

potrivnice a concluzionat că între cele două pricini nu există identitate de cauză,

reținându-se însă identitatea de părți și obiect.

Înalta Curte, deși constată

a fi eronată concluzia cu privire la lipsa identității de cauză, cum corect susține

recurentul, dată fiind lipsa identității de obiect în cele două dosare succesive,

se apreciază că această constatare nu va putea conduce la admiterea recursului,

întrucât, într-o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7

C. proc. civ. este necesar să se verifice cumulativ tripla identitate cu privire

la elementele cererii de chemare în judecată: părți, obiect și cauză.

În ce privește identitatea

de cauză, instanța anterioară a constatat că din punctul de vedere al autorității

de lucru judecat intreresează cauza cerereii de chemare în judecată (causa debendi)

sau a raportului juridic obligațional, reținându-se și valența cauzei cererii de

chemare în judecată, de situație de fapt calificată juridic.

Din acest punct de vedere,

se constată că recurentul în mod greșit se referă la causa petendi sau cauza acțiunii

ca interesând autoritatea de lucru judecat, iar nu la cauza cererii de chemare în

judecată sau a raportului juridic dedus judecății (causa debendi) ce prezintă importanță

în mod real în evaluarea în discuție.

Însă, împrejurarea că

situațiile de fapt au fost diferite nu este în măsură a conduce la constatarea unor

cauze diferite ale cererilor de chemare în judecată sau la calificarea juridică

diferită a acestora, de vreme ce în ambele cazuri recurenta reclamantă a invocat

ca fundament al dreptului dispozițiile art. 480 C. civ., normă în baza căreia ambele

acțiuni au fost formulate; de altfel, aceasta este premisa în care o persoană poate

revendica de la același pârât imobile diferite, fără a fi incidentă autoritatea

de lucru judecat, cu toate că există identitate de părți și cauză a cererilor de

chemare în judecată.

Așa fiind, se constată

că obiectul diferit al celor două cereri de chemare în judecată este ceea ce împiedică

în speță constatarea încălcării puterii de lucru judecat a celei dintâi hotărâri,

anume a sentinței civile nr. 2368 din 7 septembrie 1994 pronunțată de Judecătoria

Caransebeș în Dosarul nr. 2169/1993, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.

1552 din 4 noiembrie 1997 a Tribunalului Caraș- Severin, pronunțată în Dosarul

nr. 386/C/1995 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1038 din 27 mai 1998 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Constatarea decurge din

observarea modalității în care instanțele de judecată au soluționat cele două litigii,

deoarece intră în puterea lucrului judecat numai ceea ce a făcut obiect al dezbaterii

contradictorii a părților și se reflectă în soluția adoptată de instanță.

În aceste condiții, chiar

dacă pretenția concretă dedusă judecății (sau obiectul cererii) a fost formulată

de reclamant în aceiași termeni în ambele cereri în comparație, în măsura în care

din probele administrate instanța stabilește (ca în speță) în al doilea litigiu,

în virtutea art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., că obiectul material real al

litigului a fost altul decât cel indicat în mod eronat de reclamant prin cererea

de chemare în judecată și analizează cererea în raport de această realitate constatată

pe baza probelor, cea de-a doua hotărâre diferă de prima prin obiectul diferit cercetat

de instanțele de judecată care s-au pronunțat în cele două litigii.

Aceasta este situația

în cauza de față, întrucât, în cel de-al doilea proces ce a făcut obiectul Dosarului

nr. 3228/208/2006 soldat cu pronunțarea sentinței civile nr. 836 din 25 aprilie

2007 a Judecătoriei Caransebeș (a cărei anulare s-a cerut prin promovarea revizuirii

întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.), rămasă irevocabilă prin

decizia civilă nr. 1117R din 12 noiembrie 2007 a Tribunalului Caraș-Severin, s-a

reținut că obiectul dedus judecății l-a constituit revendicarea de către reclamantă

a suprafeței de teren de 150 m.p. din CF  Pecinișca, fără nr. top., Lunca din Sus,

arabil, cu casa de la nr. x din strada F. în suprafață de 454 m.p.

Însă, prin decizia instanței

de recurs anterior arătate, s-a constatat că „parcela revendicată de reclamanta

M.C. face parte din parcela cu nr. top. T cuprinsă în schița plan între punctele

de contur 5, 15, 7 și 8 care are o suprafață de 115 m.p. pe care se află o construcție

ușoară - care nu este proprietatea părților, ci aparține unor coproprietari care

nu au fost chemați în proces și nici nu au folosit acest teren, acesta fiind folosit

fără să dețină acte de proprietate de pârâta E.M.

Imobilul înscris în CF

Pecinișca de pe parcela fără nr. top. a fost identificat greșit, deoarece casa cu

nr. x din strada F., nu se află pe nr. cadastral V, ci pe parcela cu nr. cadastral

W, eroarea datorârdu-se faptului că toți cei care au făcut lucrări de identificarea

imobilului înscris în CF Pecinișca, au luat ca punct de reper actualul pod de pe

râul Cerna care, fiind construit recent și fiind la o distanță de 46 ml de vechiul

pod, nu are aceeși locație cu acesta.

Raportat la această stare

de fapt, în baza art. 480 și urm. C. civ., reținând împrejurarea că acțiunea în

revendicare a fost promovată de un neproprietar, instanța de fond în mod corect

a respins acțiunea”.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat, întrucât cea de-a doua hotărâre, raportându-se la un alt obiect al cererii,

nu încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de revizuenta M.C. împotriva deciziei nr. 590/R din 15 iunie 2010

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 mai 2011.