ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3827/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3827/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 420 din 4

octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și

fiscal a hotărât următoarele:

- a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș și, în consecință, a respins acțiunea

formulată de reclamantă în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice

Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală;

- a anulat, în parte, următoarele

acte administrativ fiscale: Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008

privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală, emisă de Administrația Finanțelor Publice Timișoara; Raportul de

inspecție fiscală din 26 februarie 2008 cu privire la TVA pentru perioada 05 decembrie 2006–31 decembrie 2007 emis de Administrația Finanțelor

Publice Timișoara, Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008 emisă de Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de

Administrare Fiscală;

- a anulat parțial actele fiscale

menționate mai sus cu privire la următoarele obligații fiscale ale reclamantei:

suma de 26.968 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de diferențe de preț

emise către reprezentantul fiscal din România, și nu către beneficiarul

inițial, S. SAS din Franța; suma de 80.139 lei reprezentând TVA aferentă

facturilor de achiziții care nu au fost completate la mențiunile privind

cumpărătorul cu denumirea „S. SAS reprezentat fiscal prin SC S. Romania SRL” și

codul de înregistrare în scopuri de TVA în România; suma de 727.437 lei reprezentând

TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materiale achiziționate din alte

state membre;

- a respins acțiunea reclamantei cu

privire la următoarele obligații fiscale: suma de 63.215 lei reprezentând TVA

aferentă facturilor emise de furnizori având completat la adresa și locul în

care au fost transferate bunurile o localitate din Franța; suma de 106.952 lei

reprezentând TVA aferentă achizițiilor de bunuri și servicii realizate pe baza

de comenzi individuale și achiziții de materiale consumabile; suma de 89.387

lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori reprezentând

penalități și alte sume solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor

contractuale; suma de 116.451 lei reprezentând TVA aferentă expedierilor de

bunuri în afara Comunității Europene efectuate de către SC NDB L.R. SRL; suma

de 180.164 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA

reprezentând contravaloarea unor rate de credit;

- a respins în rest acțiunea

formulată de reclamantă;

- a obligat pârâtele Administrația

Finanțelor Publice Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală la

plata către reclamantă a sumei de 25.220 lei, cu titlul de cheltuieli parțiale

de judecată;

- a respins în rest cererea

reclamantei privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată;

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamanta S. SAS este o companie

înregistrată în Franța, specializată în producerea și comercializarea de

articole sportive, producând o gamă variată de articole sportive inclusiv în

România, iar, în scopul obținerii de produse finite, se aprovizionează cu

materii prime atât din state membre ale Uniunii Europene, cât și din state

terțe, din afara Uniunii Europene.

Serviciile de procesare sunt

realizate în România prin sub-contractori, iar, în urma prelucrării, produsele

finite obținute sunt fie expediate la un depozit al S. SAS din Franța (G.W.F.),

fie expediate direct către clienții indicați de S. SAS, din state membre sau

terțe, fie trimise pe platforma logistica NDB din Arad, de unde mai departe se

dispune expedierea lor către una din destinațiile de mai sus, fie expediate de

la un sub-contractor la altul, pentru a se finaliza procesul de prelucrare.

În funcție de destinatarul

produselor livrate sau de faza de prelucrare în care se găsesc produsele

obținute, facturarea serviciilor de prelucrare realizate de sub-contractori se

realizează: fie în regim de „operațiune neimpozabilă în România”, atunci când

produsele finite sunt expediate direct clienților din afara României, dar din

Uniunea Europeana; fie în regim de „operațiune scutită cu drept de deducere”,

atunci când produsele finite sunt expediate direct clienților din afara

României și din afara Uniunii Europene; fie în regim de taxare, atunci când

finalizarea procesului de producție necesită mai multe faze iar pentru

obținerea produsului finit, produsele semi-finite sunt expediate de la

sub-contractor la altul în interiorul României.

Ca urmare a derulării acestor

operațiuni, în cursul anului 2007, societatea reclamantă a solicitat

rambursarea TVA înregistrată în perioada 05 decembrie 2006 - 31 decembrie 2007,

în sumă totală de 19.844.276 lei.

Având în vedere această solicitare a

reclamantei, Administrația Finanțelor Publice Timișoara a procedat la

efectuarea unei inspecții fiscale a activității reclamantei, având ca obiect

modul de constituire și de virare a TVA în perioada 05 decembrie 2006 - 31

decembrie 2007, în urma căreia a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală din

26 februarie 2008 (filele 111-156 din primul volum al dosarului), în baza

căruia Administrația Finanțelor Publice Timișoara – Activitatea de Inspecție

fiscală a emis Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 (filele

102-107 din primul volum al dosarului), prin care a fost aprobată suma de

17.748.985 lei din totalul sumei solicitate la rambursare, și a fost stabilită

suplimentar suma de 2.095.291 lei, reprezentând TVA.

Din suma respinsă la rambursare,

societatea a formulat contestație cu privire la TVA în sumă de 1.390.713 lei, iar, prin Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008, emisă de Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare

Fiscală (filele 56-97 din primul volum al dosarului), au fost respinse 6 capete

de cerere, iar pentru celelalte două capete de cerere (nr. 1 și 7) s-a decis

efectuarea unei noi inspecții fiscale pentru aceeași perioadă și același tip de

impozit, în urma căreia au fost respinse și cele două capete de cerere.

Prin acțiune, reclamanta a solicitat

anularea Deciziei nr. 466 din 24 decembrie 2008 emise de Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare

Fiscală, a Deciziei de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008, precum și

anularea Raportului de inspecție fiscală din 26 februarie 2008.

Din TVA respinsă la rambursare, în

sumă de 2.095.291 lei, reclamanta contestă numai TVA în sumă de 1.390.713 lei,

care se compune din următoarele sume:

TVA aferentă facturilor emise de furnizori având completat la adresa și locul

în care au fost transferate bunurile o localitate din Franța. A reținut

instanța că, prin Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008 emisă de A.N.A.F. a

fost admisă contestația societății și a fost anulată parțial Decizia de

impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 cu privire la această sumă.

TVA aferentă achizițiilor de bunuri și servicii realizate pe baza de comenzi

individuale și achiziții de materiale consumabile,

TVA aferentă facturilor de diferențe de preț emise către reprezentantul fiscal

din România, și nu către beneficiarul inițial, S. SAS din Franța,

TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materiale achiziționate din alte

state membre,

TVA aferentă facturilor emise de furnizori reprezentând penalități și alte sume

solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale,

TVA aferentă facturilor de achiziții care nu au fost completate la mențiunile

privind cumpărătorul cu denumirea „S. SAS reprezentat fiscal prin SC S. România

SRL” și codul de înregistrare în scopuri de TVA în România.

TVA aferentă expedierilor de bunuri în afara Comunității Europene efectuate de

către SC NDB L.R. SRL. A reținut instanța a reținut că, prin Decizia nr. 466

din 24 decembrie 2008, A.N.A.F. a fost admisă contestația societății și a fost

anulată parțial Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 cu privire la

această sumă.

TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate

de credit.

În ceea ce privește sumele

menționate la pct. 1 și 7, Curtea de apel a reținut că, prin Decizia nr. 466

din 24 decembrie 2008, a fost admisă contestația reclamantei cu privire la suma

totală de 179.666 lei, dispunându-se refacerea inspecției fiscale cu privire la

această sumă. În urma refacerii inspecției fiscale, au fost emise Raportul de

inspecție fiscală din 24 martie 2009 și Decizia de impunere din 27 martie 2009,

împotriva cărora reclamanta a formulat contestația respinsă prin Decizia nr. 1705/217

din 9 iulie 2009.

Prin completarea de acțiune depusă

la termenul din 29 octombrie 2009, reclamanta a solicitat și anularea acestor

acte administrativ-fiscale, iar, prin încheierea de la termenul din 9 martie 2010,

Curtea de apel a dispus disjungerea și soluționarea separată a acestei

completări de acțiune, spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, având în vedere valoarea sumei contestate – de 179.666 lei – raportat la

dispozițiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Curtea de apel a reținut că

aceste părți nu au calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății,

respectiv că nu au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât

actele contestate în cauză au fost emise de Administrația Finanțelor Publice

Timișoara, iar decizia de soluționare a contestație a fost emisă de Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de

Administrare Fiscală.

Cu privire la sesizarea Curții de

Justiție a Uniunii Europene în baza art. 267 din Tratatul privind funcționarea

Uniunii Europene în vederea interpretării reglementării comunitare în materie

de TVA, Curtea de apel a reținut că aceasta vizează două aspecte: (1)

compatibilitatea cu reglementarea comunitară a deciziei de respingere a

deducerii TVA în sumă de 80.139 lei, aferentă facturilor de achiziții care nu

au fost completate la mențiunile privind cumpărătorul cu denumirea „S. SAS

reprezentat fiscal prin SC S. Romania SRL” și codul de înregistrare în scopuri

de TVA în România; (2) compatibilitatea cu reglementarea comunitară a deciziei

de respingere a deducerii TVA în sumă de 106.952 lei, aferentă achizițiilor de

bunuri și servicii realizate pe baza de comenzi individuale și achiziții de

materiale consumabile.

Reținând că în cauză

sunt vizate acte juridice

îndeplinite în perioada 05 decembrie 2006 - 31 decembrie 2007, deci acte emise

ulterior datei de 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, Curtea de apel a apreciat că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a

Comunităților Europene, întrucât, potrivit „teoriei actului clar” (Hotărârea

din 6 octombrie 1982 în cauza SRl CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA contra

Ministerului Sănătății, §13, 14, 16), nu este necesară sesizarea în cazurile în

care jurisprudența sa anterioară este clară în privința chestiunii care

necesită interpretarea. În acest sens, Curtea de apel a avut în vedere

jurisprudența fostei Curți de Justiție a Comunităților Europene (Hotărârea în cauza

C-85/95, în litigiul dintre John Reisdorf și Finanzamt Köln-West), conform

căreia de vreme ce este admisibilă deducerea TVA în cazul neprezentării

facturii originale, poate fi declarată admisibilă, pentru aceleași argumente,

și acceptarea deducerii TVA în cazul în care se prezintă o factură originală,

dar care nu menționează codul fiscal al beneficiarului, dar care cuprinde alte

informații de natură a determina identitatea acestui beneficiar (cum sunt

numărul de înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului, sediul și denumirea acestuia). În același sens, Curtea de

apel a avut în vedere și Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile Unite.

Cu privire la decizia de respingere

a deducerii TVA în sumă de106.952 lei, aferentă achizițiilor de bunuri și

servicii realizate pe baza de comenzi individuale și achiziții de materiale

consumabile, instanța a reținut că refuzul organelor fiscale de acceptare a

deducerii TVA a fost determinat de faptul că reclamanta nu a dovedit că

achiziționarea bunurilor respective este făcută în scopul operațiunilor sale

taxabile, iar în al doilea rând, pe considerentul că facturile nu cuprindeau

descrierea produselor achiziționate.

Potrivit dispozițiilor art. 178 alin.

(1) lit. a) și art. 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii

Europene din 28 noiembrie 2006, Curtea de apel a reținut că nu se pretinde

persoanei impozabile o altă formalitate în afara deținerii facturii, respectiv

nu se impune probarea caracterului efectiv al serviciului prestat și nici

dovada că achiziționarea bunurilor respective este făcută în scopul

operațiunilor sale taxabile. În acest sens, instanța a avut în vedere

jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a (Hotărârea 27

septembrie 2007 în cauza C‑146/05, Albert Collée împotriva Finanzamt

Limburg an der Lahn, §26, 29). A mai reținut Curtea de apel că nu este necesară

sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în vederea interpretării

reglementării comunitare în materie de TVA, întrucât facturile în litigiu

cuprind, cu privire la bunurile achiziționate, doar precizarea „consumabile”,

și având în vedere natura nedeterminabilă a acestei noțiuni, reglementarea

română nu pare a intra în contradicție cu reglementarea comunitară, deoarece art.

155 alin. (5) lit. k) C. fisc. prevede necesitatea menționării denumirii și

cantității bunurilor livrate.

Cu privire la suma de 63.215 lei

reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori având completat la

adresa și locul în care au fost transferate bunurile o localitate din Franța, a

reținut Curtea de apel că acest capăt de cerere este lipsit de obiect, deoarece

Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 a fost desființată în ceea ce

privește această sumă.

Cu privire la suma de 106.952 lei,

reprezentând TVA aferentă achizițiilor de bunuri și servicii realizate pe baza

de comenzi individuale și achiziții de materiale consumabile, a reținut

instanța că organele fiscale au apreciat că, pentru aceste achiziții,

reclamanta nu a prezentat documente care să ateste că bunurile au făcut

ulterior obiectul unor livrări intracomunitare, transferuri sau exporturi,

fiind astfel nerespectate prevederile art. 155 alin. (5) lit. k) C. fisc., cu

privire la denumirea și cantitatea bunurilor livrate ci doar precizarea

„consumabile”.

În raport cu dispozițiile art. 145 alin.

(1) și alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) și art. 155 alin. (5) lit.

k) C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în forma aplicabilă

începând cu 01 ianuarie 2007, având în vedere concluziile expertizei, precum și

reglementarea comunitară – Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene

din 28 noiembrie 2006 și jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților

Europene (Hotărârea din 15 iulie 2010 în cauza C-368/09, în procedura Pannon

Gép Centrum kft. împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Fõosztály

Dél-dunántúli Kihelyezett Hatósági Osztály, §41), refuzul acceptării deducerii

TVA de către organele fiscale a fost determinat de faptul că reclamanta nu a

dovedit că achiziționarea bunurilor respective este făcută în scopul

operațiunilor sale taxabile, iar în al doilea rând, pe considerentul că

facturile nu cuprindeau descrierea produselor achiziționate.

Având în vedere dispozițiile

art. 178 alin. (1) lit. a) din Directiva 2006/112/CE a

Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 și jurisprudența Curții

Europene de Justiție (Hotărârea 27 septembrie 2007 în cauza C-146/05 privind pe

Albert Collée împotriva Finanzamt Limburg an der Lahn, §26, 29; Hotărârea din 30 septembrie 2010 în cauza C-392/09 în procedura Uszodaépítõ

kft împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Fõosztály, §38-39), a reținut

Curtea de apel că atât legislația română, cât și cea comunitară impun,

pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, necesitatea deținerii unei

facturi care să conțină, între altele, „cantitatea și natura bunurilor livrate

sau volumul și natura serviciilor prestate”.

În consecință, Curtea de apel a

reținut că, întrucât facturile respective cuprind cu privire la bunurile

achiziționate doar precizarea „consumabile”, având în vedere natura

nedeterminabilă a acestei noțiuni, în mod legal au refuzat organele fiscale

deducerea TVA.

Cu privire la suma de 26.968 lei

reprezentând TVA aferentă facturilor de diferențe de preț emise către

reprezentantul fiscal din România, și nu către beneficiarul inițial, S. SAS din

Franța, fiind vorba despre prelucrarea unor bunuri mobile corporale de origine

comunitară efectuate pe teritoriul României, refuzul acceptării

deductibilității TVA poate fi justificat numai în măsura în care sunt

îndeplinite condițiile pentru a se reține că locul prestării serviciilor este

Franța (statul care a atribuit codul de înregistrare în regim de TVA), conform art.

133 alin. (2) lit. h) C. fisc.

A reținut instanța că locul

prestării serviciilor este cel unde sunt prestate serviciile, respectiv în

România, astfel că operațiunile respective erau supuse regimului de taxare de

pe teritoriul României, iar, întrucât facturile respective au fost emise de

sub-contractori, iar nu de către reclamantă, nu i se poate imputa acesteia

modul de întocmire a facturilor sau faptul că sub-contractorii nu au procedat

la corectarea facturilor inițiale.

Cu privire la suma de 727.437 lei

reprezentând TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materiale

achiziționate din alte state membre, instanța a constatat că reclamanta a

achiziționat intra-comunitar materii prime care, parțial, s-au dovedit a fi

necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, iar produsele finite rezultate

din aceste materii prime au fost distruse ulterior de către reclamantă.

În raport cu dispozițiile art. 128 alin.

(8) lit. b) C. fisc. și ale pct. 6 alin. (9) din Normele metodologice aprobate

prin H.G. nr. 44/2004, instanța a reținut că nu există un temei legal care să

condiționeze deducerea TVA de proba faptului că acea cantitate de produse

rebutate se încadrează în procentul de 1,5% de resturi tehnologice menționat în

contractele încheiate de SC S. SAS cu sub-contractorii săi, că existența

obiectivă a pierderilor tehnologice nu este contestată și că nu se poate

aprecia că obținerea bunurilor degradate ar fi imputabilă reclamantei, pentru a

se refuza achiziției acestor bunuri calificarea ca livrare de bunuri. Prin

urmare, instanța a considerat că este nelegal refuzul recunoașterii de către

organele fiscale a deducerii TVA.

Cu privire la suma de 89.387 lei

reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori reprezentând penalități

și alte sume solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, în

raport cu concluziile raportului de expertiză, precum și cu dispozițiile art. 137

alin. (1), (2) și (3) C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în

vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007, a reținut instanța că

în mod legal organele fiscale au refuzat

reclamantei deducerea TVA

de pe facturi emise de sub-contractorii finali

în perioada 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2007 reprezentând penalități și

alte sume solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Cu privire la suma de 80.139 lei

reprezentând TVA aferentă facturilor de achiziții care nu au fost completate la

mențiunile privind cumpărătorul cu denumirea „S. SAS reprezentat fiscal prin SC

S. România SRL” și codul de înregistrare în scopuri de TVA în România, în

raport cu concluziile raportului de expertiză și cu dispozițiile art. 155 alin.

(5) C. fisc., instanța a constatat că motivul refuzului pârâtei de a accepta

deducerea TVA s-a datorat împrejurării că reclamanta a dedus TVA de pe

facturile de achiziție pe care era înscris codul de înregistrare în scopuri de

TVA în România al reprezentantului fiscal SC S. România SRL, iar nu codul de

înregistrare atribuit de autoritățile franceze reclamantei SC S. SAS, în

condițiile în care facturile au fost emise către reclamantă

A considerat Curtea de apel că –

întrucât pârâta nu contestă realitatea operațiunilor comerciale evidențiate

prin emiterea acelor facturi și nici faptul că reclamantul a efectuat plățile

aferente acestor facturi – refuzul rambursării TVA nu este justificat din punct

de vedere legal, fiind motivat pe considerente absolut formale. În acest sens,

în raport cu dispozițiile Directivei 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene

din 28 noiembrie 2006, precum și cu jurisprudența Curții Europene de Justiție

(Hotărârea din 15 iulie 2010 în cauza C-368/09, în procedura Pannon Gép Centrum

kft. împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Fõosztály Dél-dunántúli

Kihelyezett Hatósági Osztály, §41; Hotărârea 27 septembrie 2007 în cauza

C-146/05 privind pe Albert Collée împotriva Finanzamt Limburg an der Lahn, §26,

29; Hotărârea din 30 septembrie 2010 în cauza C-392/09, în procedura Uszodaépítõ

kft împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Fõosztály, §38-39; Hotărârea din

30 septembrie 2010 în cauza C-392/09, în procedura Uszodaépítõ kft. împotriva APEH

Központi Hivatal Hatósági Fõosztály, §34-35), Curtea de apel a reținut că

dreptul de deducere nu poate fi refuzat pe considerente pur formale, referitoare

la menționarea eronată a codului de înregistrare, în condițiile în care

autoritățile fiscale au la dispoziție informații suficiente pentru stabilirea

realității operațiunii comerciale și a obligațiilor fiscale. În consecință,

instanța a apreciat ca fiind excesivă și formalistă respingerea deducerii TVA

pe considerentul exclusiv că în facturile respective era înscris codul de

înregistrare fiscală al reprezentantului fiscal SC S. România SRL, iar nu al

reclamantei.

Cu privire la suma de 116.451 lei

reprezentând TVA aferentă expedierilor de bunuri în afara Comunității Europene

efectuate de către SC NDB L.R. SRL, a reținut Curtea de apel că acțiunea este

lipsită de obiect, deoarece Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 a

fost desființată în ceea ce privește această sumă.

Cu privire la suma de 180.164 lei

reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând

contravaloarea unor rate de credit, instanța a constatat că, în perioada

ianuarie - septembrie 2007, reclamanta a dedus TVA în sumă de 180.164 lei

aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate de

credit, „sume refacturate” aferente unui credit angajat de SC C. SA în scopul

de a achiziționa echipamentele necesare derulării contractului de prestării servicii

dintre reclamantă și societatea respectivă.

Curte de apel a reținut că –

întrucât reclamanta nu s-a conformat celor dispuse de instanță în sensul de a

depune copia contractului încheiat cu SC C. SA, inclusiv copia actului

adițional la acest contract din 1 iunie 1999, pentru a permite identificarea

obligațiilor asumate de reclamantă în legătură cu finanțarea creditului

respectiv – plata de către societate a ratelor de credit ale unei alte

societăți nu poate fi considerată ca având legătură cu operațiunile taxabile

ale reclamantei și nici nu poate determina deducerea TVA aferente acestor

plăți.

Cu privire la

cheltuielile de judecată, în raport cu dispozițiile art. 274 alin. (1) și art. 276

C. proc. civ., și soluția de admitere în parte a acțiunii, instanța a

considerat că se impune obligarea pârâtelor la plata sumei de 25.220 lei, cu

titlul de cheltuieli parțiale de judecată (incluzând totalitatea onorariului

expertului și suma de 10.000 lei din onorariul apărătorului) și respingerea în

rest a cererii reclamantei privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor

de judecată.

Împotriva acestei sentințe au

formulat recurs atât pârâtele Administrația Finanțelor Publice Timișoara și

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, cât și reclamanta SC S. SA.

Recurentele Administrația Finanțelor

Publice Timișoara și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș au criticat sentința

atacată pentru următoarele motive:

- referitor la TVA în sumă de 26.968 lei evidențiată în facturi de diferențe de preț emise de subcontractori

către beneficiarul S. SA Franța, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea

cu privire la această sumă, deoarece facturile fiscale de diferențe de preț

urmează regimul fiscal al facturilor de prestări de servicii inițiale, iar

conform art. 159 alin. (5) C. fisc. coroborat cu art. 138 C. fisc. și pct. 20 alin.

(1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal,

date în explicitarea art. 138 C. fisc. subcontracta trebuiau să emită facturi de

diferențe de preț către SC S. SA Franța cu codul de TVA furnizat de societatea franceză;

- referitor la TVA în sumă de 80139

lei aferentă facturilor de achiziție care nu au completată la rubrica

„cumpărător” denumirea „SC S. SA prin reprezentantul fiscal SC S. România SRL” și

codul de înregistrare în scopuri de TVA în România, instanța de fond a omis

aplicarea art. 155 alin. (5) lit. e) cu referire la art.  153 C. fisc.,

dispoziții legale care prevăd elementele obligatorii ale facturii fiscale;

- referitor la TVA în sumă de 727.437

lei aferentă produselor rebutate din materiale achiziționate din alte state

membre, pentru care societatea a înregistrat TVA aferentă la momentul achiziției

prin mecanismul taxării inverse, atât ca TVA colectată, cât și ca TVA deductibilă,

societatea nu a făcut dovada cu documente justificative că rebuturile rezultate

în urma proceselor tehnologice de producție a echipamentelor sportive se

încadrează în procentul de 1,5% stabilit de contractor, respectiv nu a făcut

dovada faptului că au fost respectate limitele și condițiile stabilite la art. 145

– 146 C. fisc., a faptului că produsele rebutate au condus la realizarea de operațiuni

taxabile din punctul de vedere al TVA.

La rândul său, reclamanta SC S. SA a

criticat sentința atacată referitor la modul de soluționare a următoarelor capete

de cerere:

- referitor la suma de 106.952 lei TVA

aferentă unor bunuri denumite generic „consumabile”, în mod greșit instanța de

fond a stabilit că facturile de achiziție a acestor bunuri nu îndeplinesc condițiile

art. 155 alin. (5) lit. k) C. fisc., deși textul de lege menționat nu prevede obligația

detalierii acestor bunuri ;

- referitor la suma de 180164 lei reprezentând

TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate

de credit, în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, fiind evidentă legătura

dintre achiziția de către SC C. SA a unor echipamente specializate, finanțate indirect

de către beneficiarul final și operațiunile taxabile la care sunt folosite aceste

echipamente. Potrivit art. 145 C. fisc., o persoană impozabilă are dreptul de a

deduce TVA, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operațiuni

taxabile.

Analizând actele și lucrările dosarului

de fond, precum și motivele de recurs invocate de recurenta – reclamantă și

care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul formulat de SC S. SA este nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, cu privire la suma de 106.952

lei TVA aferentă facturilor reprezentând achiziții de bunuri și servicii realizate

pe bază de comenzi individuale și achiziții de materiale consumabile, în mod

corect instanța de fond a reținut că nu au fost respectate prevederile art. 146

alin. (1) lit. a) și art. 155 alin. (5) lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind Codul

fiscal cu modificările și completările ulterioare, deoarece nu a fost precizată

denumirea bunului livrat, ci doar mențiunea „consumabile”, astfel că nu se poate

verifica dacă bunurile achiziționate erau necesare societății în vederea

realizării de operațiuni taxabile.

Referitor la TVA în sumă de 180164

lei TVA aferentă ratelor unui credit angajat de către SC C. SA, prima instanță

a reținut în mod corect că societatea reclamantă nu justifică cu documente faptul

că sumele refacturate acesteia, reprezentând rate de credit au legătură cu

operațiunile sale taxabile.

Astfel, deși recurenta susține că

este evidentă legătura dintre achiziția de către SC C. SA a unor bunuri (struguri,

prese injecție, mase plastice) și operațiuni taxabile la care sunt folosite

aceste bunuri (producția de echipamente sportive ce urmau să fie comercializate),

din probele dosarului nu rezultă dacă creditul angajat de SC C. SA de la I.N.G.

Bank a avut această destinație și, în plus, nu s-a făcut dovada vreunei clauze

contractuale potrivit căreia SC C. SA să finanțeze indirect achiziția unor

bunuri (utilaje) pentru producția de echipament sportiv.

Cu privire la suma de 89387 lei,

instanța de fond a stabilit în mod corect că societatea reclamantă nu are drept

de deducere a TVA față de facturile emise de furnizori reprezentând penalități

și alte sume pentru neîndeplinirea unor obligații contractuale, deoarece potrivit

art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu se

includ în baza de impozitare „penalizările și orice alte sume solicitate pentru

neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute

peste prețurile și/sau tarifele negociate”. În plus, în cadrul acestor sume nu

sunt întrunite nici condițiile prevăzute de art. 145 și 146 C. fisc., respectiv

existența unor achiziții făcute în scopul realizării de operațiuni taxabile.

Referitor la recursurile formulate de

pârâtele Administrația Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timișoara ale căror motive de recurs se încadrează în

prevederile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., acestea sunt

întemeiate și urmează a fi admise, însă numai cu privire la următoarele aspecte:

Cu privire la suma de 727.437 lei

reprezentând TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materialele achiziționate

din alte state membre, instanța de fond a apreciat în mod greșit că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 128 alin. (8) C. fisc. pentru a se reține că

operațiunea în litigiu nu este considerată o livrare de bunuri.

În acest sens, reclamanta –

recurentă nu a depus la dosar documente din care să rezulte numărul de produse primite

rezultate de la fiecare subcontractor, numărul de produse rebutate și

modalitatea de înregistrare în evidența contabilă a acestor rebuturi, pentru a se

verifica dacă a fost respectat procentul de 1,5% de resturi tehnologice (limită

convenită contractual, cu fiecare subcontractor).

Astfel, conform prevederilor contractuale,

subcontractorul trebuia să justifice cu documente dacă produsele rebutate rezultate

din fluxul productiv se încadrau în procentul acceptat de rebuturi de 1,5%,

precum și motivul pentru care aceste produse au fost considerate rebuturi,

depășirea acestor limite conducând la neîndeplinirea condițiilor art. 145 – 146

C. fisc. (produsele rebutate nu mai conduc la realizarea de operațiuni taxabile

din punctul de vedere al TVA).

Prin urmare, acest motiv de recurs

urmează a fi reținut ca întemeiat.

Cu privire la TVA în sumă de 26.968

lei reprezentând TVA aferentă facturilor de diferențe de preț emise de

reprezentantul fiscal din România soluția instanței este corectă, deoarece locul

prestării serviciilor este România, iar operațiunile respective erau supuse regimului

de taxare de pe teritoriul României. Din prevederile legale invocate de

recurente nu rezultă, astfel cum se susține în motivele de recurs, că facturile

pentru diferențe de preț sunt supuse aceluiași regim fiscal ca și cele inițiale.

Cu privire la TVA în sumă de 80139

lei aferentă facturilor de achiziție care nu au completate la rubrica

„cumpărător” denumirea SC S. SA prin reprezentant fiscal SC S. SA prin reprezentant

fiscal SC S. România SRL” și codul de înregistrare în scopuri de TVA în

România, instanța de fond, invocând și reglementările comunitare, a reținut în

mod corect că autoritățile pârâte au dat dovadă de un formalism excesiv în ceea

ce privește aplicarea art. 155 alin. (5) C. fisc., nefiind contestată realitatea

operațiunilor fiscale evidențiate prin emiterea acelor facturi și nici faptul că

reclamanta a efectuat plățile aferente acelor facturi, fiind eronat doar „codul

de plătitor TVA”. Această eroare poate fi corectată pe baza celorlalte elemente

de identificare cuprinse în factură.

Pentru considerentele menționate, cu

referire la art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., recursul formulat de

reclamanta SC S. SAS SA Timiș și urmează a fi respins ca nefondat, iar recursurile

formulate de pârâtele Administrația Finanțelor Publice Timișoara și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timișoara vor fi admise, modificându-se parțial

hotărârea atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestației referitoare

la TVA în sumă de 727.437 lei, cu menținerea celorlalte dispoziții ale

sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Administrația Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timișoara în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală împotriva

sentinței nr. 420 din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara – secția de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată,

în sensul că respinge acțiunea reclamantei și pentru suma de 727,437 lei

reprezentând TVA aferentă produselor rebutate.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Respinge recursul declarat de SC S.

SAS SA Timiș împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 iunie 2011.