ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3827/2011

Suma de 63.215 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori având completat la adresa și locul în care au fost transferate bunurile o localitate din Franța. A reținut instanța că, prin Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008 emisă de A.N.A.F. a fost admisă contestația societății și a fost anulată parțial Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 cu privire la această sumă.

Suma de 106.952 lei reprezentând TVA aferentă achizițiilor de bunuri și servicii realizate pe baza de comenzi individuale și achiziții de materiale consumabile,

Suma de 26.968 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de diferențe de preț emise către reprezentantul fiscal din România, și nu către beneficiarul inițial, S. SAS din Franța,

Suma de 727.437 lei reprezentând TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materiale achiziționate din alte state membre,

Suma de 89.387 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori reprezentând penalități și alte sume solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale,

Suma de 80.139 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de achiziții care nu au fost completate la mențiunile privind cumpărătorul cu denumirea „S. SAS reprezentat fiscal prin SC S. România SRL” și codul de înregistrare în scopuri de TVA în România.

Suma de 116.451 lei reprezentând TVA aferentă expedierilor de bunuri în afara Comunității Europene efectuate de către SC NDB L.R. SRL. A reținut instanța a reținut că, prin Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008, A.N.A.F. a fost admisă contestația societății și a fost anulată parțial Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 cu privire la această sumă.

Suma de 180.164 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate de credit. În ceea ce privește sumele menționate la pct. 1 și 7, Curtea de apel a reținut că, prin Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008, a fost admisă contestația reclamantei cu privire la suma totală de 179.666 lei, dispunându-se refacerea inspecției fiscale cu privire la această sumă. În urma refacerii inspecției fiscale, au fost emise Raportul de inspecție fiscală din 24 martie 2009 și Decizia de impunere din 27 martie 2009, împotriva cărora reclamanta a formulat contestația respinsă prin Decizia nr. 1705/217 din 9 iulie 2009. Prin completarea de acțiune depusă la termenul din 29 octombrie 2009, reclamanta a solicitat și anularea acestor acte administrativ-fiscale, iar, prin încheierea de la termenul din 9 martie 2010, Curtea de apel a dispus disjungerea și soluționarea separată a acestei completări de acțiune, spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, având în vedere valoarea sumei contestate – de 179.666 lei – raportat la dispozițiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Curtea de apel a reținut că aceste părți nu au calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, respectiv că nu au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât actele contestate în cauză au fost emise de Administrația Finanțelor Publice Timișoara, iar decizia de soluționare a contestație a fost emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Cu privire la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în baza art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene în vederea interpretării reglementării comunitare în materie de TVA, Curtea de apel a reținut că aceasta vizează două aspecte: (1) compatibilitatea cu reglementarea comunitară a deciziei de respingere a deducerii TVA în sumă de 80.139 lei, aferentă facturilor de achiziții care nu au fost completate la mențiunile privind cumpărătorul cu denumirea „S. SAS reprezentat fiscal prin SC S. Romania SRL” și codul de înregistrare în scopuri de TVA în România; (2) compatibilitatea cu reglementarea comunitară a deciziei de respingere a deducerii TVA în sumă de 106.952 lei, aferentă achizițiilor de bunuri și servicii realizate pe baza de comenzi individuale și achiziții de materiale consumabile. Reținând că în cauză sunt vizate acte juridice îndeplinite în perioada 05 decembrie 2006 - 31 decembrie 2007, deci acte emise ulterior datei de 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, Curtea de apel a apreciat că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene, întrucât, potrivit „teoriei actului clar” (Hotărârea din 6 octombrie 1982 în cauza SRl CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA contra Ministerului Sănătății, §13, 14, 16), nu este necesară sesizarea în cazurile în care jurisprudența sa anterioară este clară în privința chestiunii care necesită interpretarea. În acest sens, Curtea de apel a avut în vedere jurisprudența fostei Curți de Justiție a Comunităților Europene (Hotărârea în cauza C-85/95, în litigiul dintre John Reisdorf și Finanzamt Köln-West), conform căreia de vreme ce este admisibilă deducerea TVA în cazul neprezentării facturii originale, poate fi declarată admisibilă, pentru aceleași argumente, și acceptarea deducerii TVA în cazul în care se prezintă o factură originală, dar care nu menționează codul fiscal al beneficiarului, dar care cuprinde alte informații de natură a determina identitatea acestui beneficiar (cum sunt numărul de înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului, sediul și denumirea acestuia). În același sens, Curtea de apel a avut în vedere și Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile Unite. Cu privire la decizia de respingere a deducerii TVA în sumă de106.952 lei, aferentă achizițiilor de bunuri și servicii realizate pe baza de comenzi individuale și achiziții de materiale consumabile, instanța a reținut că refuzul organelor fiscale de acceptare a deducerii TVA a fost determinat de faptul că reclamanta nu a dovedit că achiziționarea bunurilor respective este făcută în scopul operațiunilor sale taxabile, iar în al doilea rând, pe considerentul că facturile nu cuprindeau descrierea produselor achiziționate. Potrivit dispozițiilor art. 178 alin. (1) lit. a) și art. 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006, Curtea de apel a reținut că nu se pretinde persoanei impozabile o altă formalitate în afara deținerii facturii, respectiv nu se impune probarea caracterului efectiv al serviciului prestat și nici dovada că achiziționarea bunurilor respective este făcută în scopul operațiunilor sale taxabile. În acest sens, instanța a avut în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a (Hotărârea 27 septembrie 2007 în cauza C‑146/05, Albert Collée împotriva Finanzamt Limburg an der Lahn, §26, 29). A mai reținut Curtea de apel că nu este necesară sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în vederea interpretării reglementării comunitare în materie de TVA, întrucât facturile în litigiu cuprind, cu privire la bunurile achiziționate, doar precizarea „consumabile”, și având în vedere natura nedeterminabilă a acestei noțiuni, reglementarea română nu pare a intra în contradicție cu reglementarea comunitară, deoarece art. 155 alin. (5) lit. k) C. fisc. prevede necesitatea menționării denumirii și cantității bunurilor livrate. Cu privire la suma de 63.215 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori având completat la adresa și locul în care au fost transferate bunurile o localitate din Franța, a reținut Curtea de apel că acest capăt de cerere este lipsit de obiect, deoarece Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 a fost desființată în ceea ce privește această sumă. Cu privire la suma de 106.952 lei, reprezentând TVA aferentă achizițiilor de bunuri și servicii realizate pe baza de comenzi individuale și achiziții de materiale consumabile, a reținut instanța că organele fiscale au apreciat că, pentru aceste achiziții, reclamanta nu a prezentat documente care să ateste că bunurile au făcut ulterior obiectul unor livrări intracomunitare, transferuri sau exporturi, fiind astfel nerespectate prevederile art. 155 alin. (5) lit. k) C. fisc., cu privire la denumirea și cantitatea bunurilor livrate ci doar precizarea „consumabile”. În raport cu dispozițiile art. 145 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) și art. 155 alin. (5) lit. k) C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în forma aplicabilă începând cu 01 ianuarie 2007, având în vedere concluziile expertizei, precum și reglementarea comunitară – Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 și jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene (Hotărârea din 15 iulie 2010 în cauza C-368/09, în procedura Pannon Gép Centrum kft. împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Fõosztály Dél-dunántúli Kihelyezett Hatósági Osztály, §41), refuzul acceptării deducerii TVA de către organele fiscale a fost determinat de faptul că reclamanta nu a dovedit că achiziționarea bunurilor respective este făcută în scopul operațiunilor sale taxabile, iar în al doilea rând, pe considerentul că facturile nu cuprindeau descrierea produselor achiziționate. Având în vedere dispozițiile art. 178 alin. (1) lit. a) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 și jurisprudența Curții Europene de Justiție (Hotărârea 27 septembrie 2007 în cauza C-146/05 privind pe Albert Collée împotriva Finanzamt Limburg an der Lahn, §26, 29; Hotărârea din 30 septembrie 2010 în cauza C-392/09 în procedura Uszodaépítõ kft împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Fõosztály, §38-39), a reținut Curtea de apel că atât legislația română, cât și cea comunitară impun, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, necesitatea deținerii unei facturi care să conțină, între altele, „cantitatea și natura bunurilor livrate sau volumul și natura serviciilor prestate”. În consecință, Curtea de apel a reținut că, întrucât facturile respective cuprind cu privire la bunurile achiziționate doar precizarea „consumabile”, având în vedere natura nedeterminabilă a acestei noțiuni, în mod legal au refuzat organele fiscale deducerea TVA. Cu privire la suma de 26.968 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de diferențe de preț emise către reprezentantul fiscal din România, și nu către beneficiarul inițial, S. SAS din Franța, fiind vorba despre prelucrarea unor bunuri mobile corporale de origine comunitară efectuate pe teritoriul României, refuzul acceptării deductibilității TVA poate fi justificat numai în măsura în care sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține că locul prestării serviciilor este Franța (statul care a atribuit codul de înregistrare în regim de TVA), conform art. 133 alin. (2) lit. h) C. fisc. A reținut instanța că locul prestării serviciilor este cel unde sunt prestate serviciile, respectiv în România, astfel că operațiunile respective erau supuse regimului de taxare de pe teritoriul României, iar, întrucât facturile respective au fost emise de sub-contractori, iar nu de către reclamantă, nu i se poate imputa acesteia modul de întocmire a facturilor sau faptul că sub-contractorii nu au procedat la corectarea facturilor inițiale. Cu privire la suma de 727.437 lei reprezentând TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materiale achiziționate din alte state membre, instanța a constatat că reclamanta a achiziționat intra-comunitar materii prime care, parțial, s-au dovedit a fi necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, iar produsele finite rezultate din aceste materii prime au fost distruse ulterior de către reclamantă. În raport cu dispozițiile art. 128 alin. (8) lit. b) C. fisc. și ale pct. 6 alin. (9) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, instanța a reținut că nu există un temei legal care să condiționeze deducerea TVA de proba faptului că acea cantitate de produse rebutate se încadrează în procentul de 1,5% de resturi tehnologice menționat în contractele încheiate de SC S. SAS cu sub-contractorii săi, că existența obiectivă a pierderilor tehnologice nu este contestată și că nu se poate aprecia că obținerea bunurilor degradate ar fi imputabilă reclamantei, pentru a se refuza achiziției acestor bunuri calificarea ca livrare de bunuri. Prin urmare, instanța a considerat că este nelegal refuzul recunoașterii de către organele fiscale a deducerii TVA. Cu privire la suma de 89.387 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori reprezentând penalități și alte sume solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, în raport cu concluziile raportului de expertiză, precum și cu dispozițiile art. 137 alin. (1), (2) și (3) C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007, a reținut instanța că în mod legal organele fiscale au refuzat reclamantei deducerea TVA de pe facturi emise de sub-contractorii finali în perioada 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2007 reprezentând penalități și alte sume solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale. Cu privire la suma de 80.139 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de achiziții care nu au fost completate la mențiunile privind cumpărătorul cu denumirea „S. SAS reprezentat fiscal prin SC S. România SRL” și codul de înregistrare în scopuri de TVA în România, în raport cu concluziile raportului de expertiză și cu dispozițiile art. 155 alin. (5) C. fisc., instanța a constatat că motivul refuzului pârâtei de a accepta deducerea TVA s-a datorat împrejurării că reclamanta a dedus TVA de pe facturile de achiziție pe care era înscris codul de înregistrare în scopuri de TVA în România al reprezentantului fiscal SC S. România SRL, iar nu codul de înregistrare atribuit de autoritățile franceze reclamantei SC S. SAS, în condițiile în care facturile au fost emise către reclamantă A considerat Curtea de apel că – întrucât pârâta nu contestă realitatea operațiunilor comerciale evidențiate prin emiterea acelor facturi și nici faptul că reclamantul a efectuat plățile aferente acestor facturi – refuzul rambursării TVA nu este justificat din punct de vedere legal, fiind motivat pe considerente absolut formale. În acest sens, în raport cu dispozițiile Directivei 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006, precum și cu jurisprudența Curții Europene de Justiție (Hotărârea din 15 iulie 2010 în cauza C-368/09, în procedura Pannon Gép Centrum kft. împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Fõosztály Dél-dunántúli Kihelyezett Hatósági Osztály, §41; Hotărârea 27 septembrie 2007 în cauza C-146/05 privind pe Albert Collée împotriva Finanzamt Limburg an der Lahn, §26, 29; Hotărârea din 30 septembrie 2010 în cauza C-392/09, în procedura Uszodaépítõ kft împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Fõosztály, §38-39; Hotărârea din 30 septembrie 2010 în cauza C-392/09, în procedura Uszodaépítõ kft. împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Fõosztály, §34-35), Curtea de apel a reținut că dreptul de deducere nu poate fi refuzat pe considerente pur formale, referitoare la menționarea eronată a codului de înregistrare, în condițiile în care autoritățile fiscale au la dispoziție informații suficiente pentru stabilirea realității operațiunii comerciale și a obligațiilor fiscale. În consecință, instanța a apreciat ca fiind excesivă și formalistă respingerea deducerii TVA pe considerentul exclusiv că în facturile respective era înscris codul de înregistrare fiscală al reprezentantului fiscal SC S. România SRL, iar nu al reclamantei. Cu privire la suma de 116.451 lei reprezentând TVA aferentă expedierilor de bunuri în afara Comunității Europene efectuate de către SC NDB L.R. SRL, a reținut Curtea de apel că acțiunea este lipsită de obiect, deoarece Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 a fost desființată în ceea ce privește această sumă. Cu privire la suma de 180.164 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate de credit, instanța a constatat că, în perioada ianuarie - septembrie 2007, reclamanta a dedus TVA în sumă de 180.164 lei aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate de credit, „sume refacturate” aferente unui credit angajat de SC C. SA în scopul de a achiziționa echipamentele necesare derulării contractului de prestării servicii dintre reclamantă și societatea respectivă. Curte de apel a reținut că – întrucât reclamanta nu s-a conformat celor dispuse de instanță în sensul de a depune copia contractului încheiat cu SC C. SA, inclusiv copia actului adițional la acest contract din 1 iunie 1999, pentru a permite identificarea obligațiilor asumate de reclamantă în legătură cu finanțarea creditului respectiv – plata de către societate a ratelor de credit ale unei alte societăți nu poate fi considerată ca având legătură cu operațiunile taxabile ale reclamantei și nici nu poate determina deducerea TVA aferente acestor plăți. Cu privire la cheltuielile de judecată, în raport cu dispozițiile art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., și soluția de admitere în parte a acțiunii, instanța a considerat că se impune obligarea pârâtelor la plata sumei de 25.220 lei, cu titlul de cheltuieli parțiale de judecată (incluzând totalitatea onorariului expertului și suma de 10.000 lei din onorariul apărătorului) și respingerea în rest a cererii reclamantei privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât pârâtele Administrația Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, cât și reclamanta SC S. SA. Recurentele Administrația Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș au criticat sentința atacată pentru următoarele motive: - referitor la TVA în sumă de 26.968 lei evidențiată în facturi de diferențe de preț emise de subcontractori către beneficiarul S. SA Franța, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea cu privire la această sumă, deoarece facturile fiscale de diferențe de preț urmează regimul fiscal al facturilor de prestări de servicii inițiale, iar conform art. 159 alin. (5) C. fisc. coroborat cu art. 138 C. fisc. și pct. 20 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, date în explicitarea art. 138 C. fisc. subcontracta trebuiau să emită facturi de diferențe de preț către SC S. SA Franța cu codul de TVA furnizat de societatea franceză; - referitor la TVA în sumă de 80139 lei aferentă facturilor de achiziție care nu au completată la rubrica „cumpărător” denumirea „SC S. SA prin reprezentantul fiscal SC S. România SRL” și codul de înregistrare în scopuri de TVA în România, instanța de fond a omis aplicarea art. 155 alin. (5) lit. e) cu referire la art. 153 C. fisc., dispoziții legale care prevăd elementele obligatorii ale facturii fiscale; - referitor la TVA în sumă de 727.437 lei aferentă produselor rebutate din materiale achiziționate din alte state membre, pentru care societatea a înregistrat TVA aferentă la momentul achiziției prin mecanismul taxării inverse, atât ca TVA colectată, cât și ca TVA deductibilă, societatea nu a făcut dovada cu documente justificative că rebuturile rezultate în urma proceselor tehnologice de producție a echipamentelor sportive se încadrează în procentul de 1,5% stabilit de contractor, respectiv nu a făcut dovada faptului că au fost respectate limitele și condițiile stabilite la art. 145 – 146 C. fisc., a faptului că produsele rebutate au condus la realizarea de operațiuni taxabile din punctul de vedere al TVA. La rândul său, reclamanta SC S. SA a criticat sentința atacată referitor la modul de soluționare a următoarelor capete de cerere: - referitor la suma de 106.952 lei TVA aferentă unor bunuri denumite generic „consumabile”, în mod greșit instanța de fond a stabilit că facturile de achiziție a acestor bunuri nu îndeplinesc condițiile art. 155 alin. (5) lit. k) C. fisc., deși textul de lege menționat nu prevede obligația detalierii acestor bunuri ; - referitor la suma de 180164 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate de credit, în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, fiind evidentă legătura dintre achiziția de către SC C. SA a unor echipamente specializate, finanțate indirect de către beneficiarul final și operațiunile taxabile la care sunt folosite aceste echipamente. Potrivit art. 145 C. fisc., o persoană impozabilă are dreptul de a deduce TVA, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate de recurenta – reclamantă și care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat de SC S. SA este nefondat, pentru următoarele considerente: Astfel, cu privire la suma de 106.952 lei TVA aferentă facturilor reprezentând achiziții de bunuri și servicii realizate pe bază de comenzi individuale și achiziții de materiale consumabile, în mod corect instanța de fond a reținut că nu au fost respectate prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) și art. 155 alin. (5) lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, deoarece nu a fost precizată denumirea bunului livrat, ci doar mențiunea „consumabile”, astfel că nu se poate verifica dacă bunurile achiziționate erau necesare societății în vederea realizării de operațiuni taxabile. Referitor la TVA în sumă de 180164 lei TVA aferentă ratelor unui credit angajat de către SC C. SA, prima instanță a reținut în mod corect că societatea reclamantă nu justifică cu documente faptul că sumele refacturate acesteia, reprezentând rate de credit au legătură cu operațiunile sale taxabile. Astfel, deși recurenta susține că este evidentă legătura dintre achiziția de către SC C. SA a unor bunuri (struguri, prese injecție, mase plastice) și operațiuni taxabile la care sunt folosite aceste bunuri (producția de echipamente sportive ce urmau să fie comercializate), din probele dosarului nu rezultă dacă creditul angajat de SC C. SA de la I.N.G. Bank a avut această destinație și, în plus, nu s-a făcut dovada vreunei clauze contractuale potrivit căreia SC C. SA să finanțeze indirect achiziția unor bunuri (utilaje) pentru producția de echipament sportiv. Cu privire la suma de 89387 lei, instanța de fond a stabilit în mod corect că societatea reclamantă nu are drept de deducere a TVA față de facturile emise de furnizori reprezentând penalități și alte sume pentru neîndeplinirea unor obligații contractuale, deoarece potrivit art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu se includ în baza de impozitare „penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate”. În plus, în cadrul acestor sume nu sunt întrunite nici condițiile prevăzute de art. 145 și 146 C. fisc., respectiv existența unor achiziții făcute în scopul realizării de operațiuni taxabile. Referitor la recursurile formulate de pârâtele Administrația Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara ale căror motive de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ., acestea sunt întemeiate și urmează a fi admise, însă numai cu privire la următoarele aspecte: Cu privire la suma de 727.437 lei reprezentând TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materialele achiziționate din alte state membre, instanța de fond a apreciat în mod greșit că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 128 alin. (8) C. fisc. pentru a se reține că operațiunea în litigiu nu este considerată o livrare de bunuri. În acest sens, reclamanta – recurentă nu a depus la dosar documente din care să rezulte numărul de produse primite rezultate de la fiecare subcontractor, numărul de produse rebutate și modalitatea de înregistrare în evidența contabilă a acestor rebuturi, pentru a se verifica dacă a fost respectat procentul de 1,5% de resturi tehnologice (limită convenită contractual, cu fiecare subcontractor). Astfel, conform prevederilor contractuale, subcontractorul trebuia să justifice cu documente dacă produsele rebutate rezultate din fluxul productiv se încadrau în procentul acceptat de rebuturi de 1,5%, precum și motivul pentru care aceste produse au fost considerate rebuturi, depășirea acestor limite conducând la neîndeplinirea condițiilor art. 145 – 146 C. fisc. (produsele rebutate nu mai conduc la realizarea de operațiuni taxabile din punctul de vedere al TVA). Prin urmare, acest motiv de recurs urmează a fi reținut ca întemeiat. Cu privire la TVA în sumă de 26.968 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de diferențe de preț emise de reprezentantul fiscal din România soluția instanței este corectă, deoarece locul prestării serviciilor este România, iar operațiunile respective erau supuse regimului de taxare de pe teritoriul României. Din prevederile legale invocate de recurente nu rezultă, astfel cum se susține în motivele de recurs, că facturile pentru diferențe de preț sunt supuse aceluiași regim fiscal ca și cele inițiale. Cu privire la TVA în sumă de 80139 lei aferentă facturilor de achiziție care nu au completate la rubrica „cumpărător” denumirea SC S. SA prin reprezentant fiscal SC S. SA prin reprezentant fiscal SC S. România SRL” și codul de înregistrare în scopuri de TVA în România, instanța de fond, invocând și reglementările comunitare, a reținut în mod corect că autoritățile pârâte au dat dovadă de un formalism excesiv în ceea ce privește aplicarea art. 155 alin. (5) C. fisc., nefiind contestată realitatea operațiunilor fiscale evidențiate prin emiterea acelor facturi și nici faptul că reclamanta a efectuat plățile aferente acelor facturi, fiind eronat doar „codul de plătitor TVA”. Această eroare poate fi corectată pe baza celorlalte elemente de identificare cuprinse în factură. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., recursul formulat de reclamanta SC S. SAS SA Timiș și urmează a fi respins ca nefondat, iar recursurile formulate de pârâtele Administrația Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara vor fi admise, modificându-se parțial hotărârea atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestației referitoare la TVA în sumă de 727.437 lei, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței atacate.