ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5274/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5274/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 5 martie 2007, Ministerul

Administrației și Internelor a solicitat revizuirea Sentinței civile nr. 1366

din 7 noiembrie 2005, pronunțată de aceeași instanță, rămasă definitivă prin

Decizia nr. 48 din 9 februarie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, și

irevocabilă prin nerecurare, invocând dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a

C. proc. civ., în contradictoriu cu intimatul B.V.A.M.

În motivarea cererii,

revizuentul a arătat că, prin sentința civilă sus-menționată, s-a admis, în

parte, contestația formulată de intimatul reclamant împotriva Deciziei emise de

revizuent nr. 680/7 iunie 2005 și s-a dispus obligarea acestuia din urmă să

emită o nouă dispoziție de restituire cu privire la terenul care a format

obiectul notificării, în care să se ia în considerare calitatea de succesor în

drepturi a persoanei îndreptățite a contestatorului B.V.A.M.

S-a constatat această

calitate în persoana contestatorului în baza contractului de cesiune de drept

litigios încheiat la 1 septembrie 2001, între S.L., în calitate de cedent, și

contestator, în calitate de cesionar, având ca obiect cesionarea dreptului

litigios constând în revendicarea imobilului pretins prin notificare, în

temeiul Legii nr. 10/2001. Conform raportului de expertiză criminalistică nr. 7

din 25 ianuarie 2007, rezultă că semnătura de la rubrica „cedent" nu a

fost executată de titularul S.L., fiind contrafăcută prin imitație servilă, iar

stabilirea autorului semnăturii nu este posibilă. În consecință, constatarea

infracțiunii de fals în înscrisuri nu se mai poate face printr-o hotărâre

penală.

Ca atare, cesionarul

nu face dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, iar emiterea unei

dispoziții de restituire către acesta ar însemna o îmbogățire fără just temei.

Tribunalul Arad,

secția civilă, prin Sentința civilă nr. 390 din 24 septembrie 2009, a respins,

ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul Ministerul

Administrației și Internelor în contradictoriu cu intimatul B.V.A.M. împotriva

Sentinței civile nr. 1366 din 7 noiembrie 2005, pronunțată de aceeași instanță,

în Dosarul nr. 4716/2005.

Prima instanță a

reținut că revizuentul s-a adresat cu plângere penală Parchetului, invocând

falsificarea înscrisului care a constatat cesiunea de creanță certificată de

avocat V.N., intervenită între defunctul S.L. și reclamant.

Prin rezoluția emisă

în Dosarul nr. 995/II/2/2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a

dispus scoaterea de sub urmărire penală a avocatei V.N. cu privire la

săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în temeiul

art. 10 lit. g) C. proc. pen., ca efect al intervenirii prescripției, precum și

neînceperea urmăririi penale față de aceeași făptuitoare, cu privire la comiterea

infracțiunilor de înșelăciune și uz de fals, în temeiul art. 10 lit. a).

Atât în cuprinsul

considerentelor rezoluției, cât și al sentinței Curții de Apel au fost

analizate și valorificate probele administrate în cauză, concluzionându-se că

nu se poate reține nici infracțiunea de uz de fals deoarece, în cauză, nu

există vreun înscris falsificat, și nici infracțiunea de înșelăciune,

determinat de același motiv. Prin urmare, chiar dacă au reținut intervenirea

prescripției răspunderii penale sub aspectul comiterii infracțiunii de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, în mod indirect, atât procurorul, cât și

instanța au analizat circumstanțele cauzei, concluzionând că o asemenea faptă

nu s-a comis, ceea ce a condus la soluția de neîncepere a urmăririi penale față

de celelalte două fapte reclamate, în temeiul art. 10 lit. a).

Conform art. 22 C.

proc. pen., hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața

instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Prin prezenta cerere

de revizuire se tinde la răsturnarea stării de fapt și de drept stabilită de

instanța penală, aspect interzis de dispozițiile art. 22 C. proc. pen.,

stabilirea caracterului fals al înscrisului, de către instanța civilă,

constituind o împrejurare incompatibilă cu soluția de neîncepere a urmăririi

penale în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunile de uz de

fals și de înșelăciune.

Constatând că, prin

sentința penală, s-a concluzionat indirect asupra inexistenței faptei de fals

material în înscrisuri sub semnătură privată, Tribunalul a reținut că nu este

cazul să se cerceteze, pe cale civilă, înscrisul defăimat ca fals, respingând

cererea de revizuire, ca nefondată.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 329 din 18 decembrie 2009, a

respins apelul declarat de revizuentul Ministerul Administrației și Internelor

împotriva sentinței civile sus-menționate.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a avut în vedere, în esență, aceleași considerente ca

și prima instanță.

Astfel, revizuentul

Ministerul Administrației și Internelor a solicitat revizuirea Sentinței civile

nr. 1366 din 7 noiembrie 2005 prin invocarea dispozițiilor art. 322 pct. 4 teza

a II-a C. proc. civ., conform cărora se poate cere revizuirea unei hotărâri

definitive sau a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă

fondul, dacă această hotărâre s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în

cursul sau în urma judecății.

Invocând faptul că

actul prin care defunctul a cedat dreptul litigios lui B.V.A.M. reprezintă un

fals, revizuentul a formulat plângere penală adresată Parchetului, iar urmare a

soluționării irevocabile a acesteia, prin Sentința penală nr. 43 din 19

februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosar

nr. 22.1/59/2008 (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului), s-a dispus,

în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., respingerea

plângerii formulate de petentul Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale dată în

Dosar nr. 184/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin ordonanța nr.

184 din 16 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a

dispus, în baza dispozițiilor art. 209 alin. (3) și art. 249 alin. (1) cu

referire la art. 11 și art. 10 lit. a) și g) C. proc. pen., precum și art. 228

cu referire la art. 10 lit. a) și g) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire

penală a învinuitei V.N. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215

și 291 C. pen., neînceperea urmăririi penale față de aceeași învinuită sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. și neînceperea

urmăririi penale față de B.V.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 215, 290 și 291 C. pen.

Din considerentele

hotărârii penale irevocabile s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că fapta

nu există (art. 10 pct. a) C. proc. pen.) și că nici raportul de expertiză

efectuat la 25 ianuarie 2007, de către Institutul Național de Expertize

Criminalistice, nu clarifică problema persoanei care a procedat la semnarea

actului în locul defunctului, concluzionându-se că stabilirea autorului nu este

posibilă.

S-a reținut, de

instanța penală, că defunctul S.L. i-a testat intimatului dreptul de moștenire

asupra imobilului situat în Arad str. C. nr. 4, cei doi încheind mai multe acte

juridice, fapt confirmat de către martorul K.T., fiul lui K.P.E., moștenitorul

testamentar al defunctului, și care ar fi fost păgubită prin activitatea

ilicită a intimaților. Moștenitorul testamentar al defunctului, K.P.E., a dat o

declarație în privința traducătorului autorizat prin care a arătat că avea

cunoștință despre relațiile dintre intimat și defunct, prin care ultimul

testase dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză și că nu are

pretenții.

S-a reținut, în

același sens, și declarația fiului moștenitoarei testamentare, respectiv

martorul K.T., care a arătat că mama sa a locuit cu defunctul în locuința

acestuia, din anul 1993 și până la deces, ocazie cu care a constatat că între

intimat și defunct există relații foarte apropiate.

Curtea a constatat

că, în mod corect, a reținut instanța de fond că nu sunt incidente dispozițiile

art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., cererea de revizuire fiind

nefondată.

Având în vedere că

aspectele reținute cu putere de lucru judecat, de instanța penală, au fost

reiterate prin cererea de revizuire întemeiată, în principal, pe raportul de

expertiză criminalistică nr. 7 din 25 ianuarie 2007 și cum ordonanța

procurorului nr. 184/2007 a soluționat cauza sub toate aspectele, raportat la

probatoriul administrat, Curtea a constatat că hotărârea atacată este temeinică

și legală, astfel că a respins apelul declarat de revizuentul Ministerul

Administrației și Internelor împotriva Sentinței civile nr. 390 din 24

septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs revizuentul Ministerul Administrației și Internelor,

criticând-o pentru următoarele motive:

Prin decizia recurată

s-a reținut că instanța de fond, în mod corect, a constatat că nu sunt

incidente dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., considerând

că cererea de revizuire nu este fondată, prin raportare la faptul că, prin

ordonanța din data de 16 mai 2007, dispusă în dosarul nr. l84/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a fost soluționată cauza

penală sub toate aspectele.

Contrar acestor

considerente, în prezent, art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. are

următorul conținut: „în cazul în care ... constatarea infracțiunii nu se mai

poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai

întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii

invocate".

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în M. Of. nr. 142 din 25

februarie 2008, a fost admisă excepția de neconstituționalitate cu privire la

dispozițiile art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței

de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului

de procedură civilă, prin care s-a eliminat, din cuprinsul art. 322 pct. 4 C.

proc. civ., textul în conformitate cu care „[..] în cazul în care, în ambele

situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre

penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală,

asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii

va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii".

Art. 147 din

Constituția României, republicată, prevede că dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

În consecință,

dispozițiile art. I pct. 55 din Legea nr. 219 din 6 iulie 2005, prin care a

fost eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4, dispozițiile de mai sus sunt

suspendate începând cu data de 25 februarie 2008, iar începând cu data de 10

aprilie 2008, și-au încetat efectele juridice.

În aceste condiții,

dispozițiile eliminate din cuprinsul art. 322 pct. 4 din Codul de procedura

civilă urmează să se aplice după încetarea efectelor juridice ale art. I pct.

55 din Legea nr. 219/2005, prin care prevederile citate au fost eliminate.

Prin norma procesuală

citată, legiuitorul reglementează expres cazul când revizuirea unei hotărâri se

poate cere în lipsa unei hotărâri judecătorești penale irevocabile.

Este incidentă

situația aplicării unor norme procesual civile, guvernate de principiul

aplicării imediate a legii civile noi.

Potrivit acestui

principiu, legea nouă se aplica tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în

vigoare, excluzându-se, astfel, aplicarea legii vechi.

Principiul menționat

este consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României,

republicată, potrivit cărora „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția

legii penale mai favorabile".

În plus, prevederile

art. 1 C. civ., potrivit cărora „legea dispune numai pentru viitor, ea n-are

putere retroactivă", consacră același principiu.

Astfel, raportat la

data pronunțării deciziei civile recurate, aflându-ne în cadrul unui proces

civil guvernat de normele procesual civile în vigoare, instanța de apel, în mod

greșit, a reținut că situației de față nu îi sunt aplicabile prevederile art.

322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.

În același sens, de o

importanță deosebită este și principiul ultraactivității legii civile vechi,

potrivit căruia legea veche își mai produce efectele un timp oarecare, deși a

intrat în vigoare legea nouă, numai în situații determinate, precizate de legea

nouă.

Sub acest aspect, nu

există o prevedere legală care să statueze aplicarea textului de lege cuprins

în art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. în forma în vigoare la data

formulării cererii de revizuire, motiv pentru care o astfel de aplicare a

legii, nefiind prevăzută expres în legea nouă ca o excepție la principiul

ultraactivității legii civile vechi, instanța de apel era obligată să facă o

corectă calificare juridică a cererii de revizuire și, în consecință, să

analizeze, pe cale incidentală, dacă înscrisul sub semnătură privată intitulat

„Cesiune de drept litigios", datat 1 septembrie 2001, nominalizând ca

părți contractante pe S.L. și B.V.A.M., este fals sau nu.

Or, în situația în

care instanța de apel constată faptul că înscrisul sus-menționat este fals,

prin hotărârea pronunțată, avea obligația să statueze, totodată, toate efectele

juridice pe care le  presupune anularea unui înscris fals.

Revizuentul a

solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei,

spre rejudecare, instanței de apel.

Intimatul nu a depus

întâmpinare în dosar.

Înalta Curte a pus în

discuție, din oficiu, în ce măsură criticile formulate în recurs vizează

considerentele soluției pronunțate și, ca motiv de ordine publică, în

condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., dacă Sentința penală nr. 43 din 19

februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, rămasă definitivă

prin Decizia nr. 1767 din 13 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, are autoritate de lucru judecat în sensul celor reținute prin

hotărârea instanței de apel.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva aspectelor sus-menționate și a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., prezenta instanță constată că recursul este fondat,

pentru următoarele considerente:

În ce privește

criticile formulate de recurent, după cum s-a arătat, acestea vizează aplicarea

art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., în forma anterioară modificării

aduse textului de lege respectiv, prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005,

dispoziție declarată neconstituțională prin Decizia nr. 66/2008 a Curții

Constituționale, partea susținând că instanța de revizuire trebuia să se pronunțe,

pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii, dacă

aceasta nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

A mai considerat că

instanța de apel nu a procedat la analizarea falsului deoarece ar fi aplicat

textul de lege care elimina obligația acesteia în sensul arătat, respectiv art.

322 pct. 4 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 55 din

Legea nr. 219/2005.

Instanța de apel nu a

avut în vedere, însă, modificarea legislativă adusă art. 322 pct. 4 C. proc. civ.,

prin textul de lege declarat neconstituțional, ca fundament al soluției

pronunțate, ci autoritatea de lucru judecat a Sentinței penale nr. 43 din 19

februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Această hotărâre,

rămasă definitivă, ar fi stabilit indirect, în opinia instanței de apel, că

fapta de fals nu există, iar raportul de expertiză nr. 7 din 25 ianuarie 2007

întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice nu poate arăta care

este autorul falsului. Prin urmare, procedându-se la analizarea falsului în

dosarul penal, finalizat printr-o hotărâre definitivă, instanța civilă nu mai

poate verifica aspectele legate de această infracțiune față de autoritatea de

lucru judecat a respectivei hotărâri, prin care  s-a stabilit inexistența

faptei.

Cum argumentele

instanței de apel pentru care a menținut sentința de respingere a cererii de

revizuire sunt diferite de cele pentru care s-au formulat critici în recurs,

Înalta Curte nu le va analiza pe acestea din urmă, neavând legătură cu soluția

recurată.

Pe de altă parte,

decizia atacată este nelegală, în condițiile motivului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat ca motiv de ordine publică, de

prezenta instanță, reținându-se greșit autoritatea de lucru judecat a sentinței

penale sus-menționate, în sensul inexistenței faptei, și care să determine,

astfel, imposibilitatea instanței de revizuire de a analiza falsul.

Astfel, potrivit

prevederilor înscrise în art. 322 pct. 4 C. proc. civ., prin înscris declarat

fals în cursul sau în urma judecății, nu trebuie să se înțeleagă numai

înscrisul reținut ca atare odată cu stabilirea săvârșirii unei infracțiuni, ci

și înscrisul al cărui conținut nu este real, chiar dacă prin operațiunea de

alterare a realității nu s-a comis o infracțiune.

În aplicarea acestei

dispoziții, însăși instanța sesizată cu cererea de revizuire are obligația de a

stabili dacă înscrisul avut în vedere la pronunțarea hotărârii atacate are sau

nu un conținut real.

Apariția unor

situații în care urmărirea sau condamnarea penală nu mai este posibilă, cum

este și cazul de față, nu justifică sub nicio formă respingerea cererii de

revizuire, fără cercetarea falsului invocat de revizuent deoarece ar însemna ca

erorile judiciare generate de înscrisuri pretins cu conținut neadevărat să

rămână în ființă, ceea ce este de neconceput.

În ceea ce privește

autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale rămase definitive, prin care

s-a confirmat ordonanța procurorului nr. 184/2007, aceasta a fost reținută

greșit de instanțele anterioare, în privința excluderii conținutului nereal al

înscrisului.

Astfel, prin

ordonanța sus amintită, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

învinuitei V.N., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin.

(1), (2) și (3) (înșelăciune) și art. 291 (uz de fals) C. pen.; scoaterea de

sub urmărire penală „in rem" pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art. 290 (falsul în înscrisuri private) C. pen.; neînceperea urmăririi penale

față de aceeași persoană sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art.

290 C. pen.; neînceperea urmăririi penale față de B.V.A.M., sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. 1), (2) și (3), art. 290

și art. 291 C. pen.

Din considerentele

ordonanței rezultă că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată

prevăzută de art. 290 C. pen. s-a prescris la data de 1 septembrie 2006 (art.

10 lit. g) C. proc. pen.), ceea ce a determinat soluția sus-menționată cu

privire la această infracțiune, atât „in rem", cât și cu privire la

intimat și avocatul acestuia.

Prin urmare, contrar

celor reținute de instanța de apel, în privința infracțiunii de fals în

înscrisuri private, scoaterea de sub urmărire penală „in rem", respectiv

neînceperea urmării penale au intervenit ca urmare a prescripției, iar nu a

inexistenței faptei (art. 10 lit. a) C. proc. pen.).

De asemenea,

neputându-se efectua cercetări în privința acestei infracțiuni, procurorul a

reținut că nu se poate vorbi cu convingere nici despre săvârșirea celorlalte

infracțiuni, respectiv uz de fals și înșelăciune. Sub aspectul săvârșirii

acestor infracțiuni, soluția pronunțată de procuror a vizat inexistența faptei

(art. 10 lit. a) C. proc. pen.).

Într-adevăr, în

ordonanța procurorului, precum și în hotărârile penale pronunțate în cauză,

s-au făcut referiri la circumstanțe legate de întocmirea înscrisului în

discuție, precum și la valoarea probatorie a raportului de expertiză grafică

întocmit de Laboratorul Interjudețean Timișoara, în raport de înscrisul

contestat și depus la dosar în fotocopie și de scriptele de comparație, dar

aceste documente (ordonanța, hotărârile penale) nu pot constitui decât mijloace

de probă în aprecierea falsului, din moment ce soluția dată în privința

infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen. are ca fundament împlinirea

termenului de prescripție a răspunderii penale, iar nu inexistența faptei.

Aceasta cu atât mai mult cu cât considerentele respective sunt colaterale

soluției date.

De altfel, prin

Decizia nr. 1767 din 13 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, prin care s-a respins recursul declarat de revizuentul din prezentul

dosar împotriva Sentinței penale nr. 43 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, se arată că instanța de fond trebuia să se limiteze la

verificarea tardivității constatate de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara, prin Rezoluția nr. 965/II/2/2007 din 15

noiembrie 2007, care a avut drept consecință respingerea plângerii formulate de

partea menționată împotriva Ordonanței nr. l84/P/2007.

Prin urmare, Sentința

penală nr. 43 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală,

rămasă definitivă prin Decizia nr. 1767 din 13 mai 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, nu are autoritate de lucru judecat cu

privire la inexistența falsului, în sensul art. 22 C. proc. pen., cum, în mod

greșit, a reținut instanța de apel, ci doar valoarea de mijloc de probă, care

poate fi completat, dacă este cazul, cu alte mijloace de probă, inclusiv un

supliment de expertiză grafică sau o nouă expertiză, în condițiile în care se

vor depune noi scripte de comparație provenite de la cedentul, în prezent

decedat al dreptului litigios, acte dintr-o perioadă apropiată de cea a

întocmirii înscrisului în discuție.

De asemenea, faptul

că, prin raportul de expertiză din 25 ianuarie 2007, nu s-a putut stabili cine

este autorul falsului nu prezintă importanță deoarece relevant este ce se

probează, în final, în legătură cu semnătura de la rubrica „cedent", în

sensul dacă aparține sau nu lui S.L.. În cazul în care s-ar proba că aceasta nu

aparține cedentului, este suficient pentru înlăturarea înscrisului, cu

consecințe în ceea ce privește modalitatea de soluționare a contestației ce a

format obiectul dosarului finalizat prin Sentința civilă nr. 1366 din 7

noiembrie 2005, fără să prezinte relevanță autorul falsului.

În plus, faptul că

persoanele interesate în obținerea imobilului au recunoscut existența

relațiilor de prietenie dintre intimat și S.L. nu prezintă importanță în

soluționarea cererii de revizuire atât timp cât imobilul este proprietate de

stat și în administrarea Ministerului Administrației și Internelor, între

acesta și intimat purtându-se litigiul pe fond. Deținătorul imobilului este

singurul interesat în pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice cu privire

la imobilul respectiv, iar nu moștenitorii cedentului, care nu sunt părți în

dosar.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod greșit, s-a reținut

autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale sus-menționate, de către

instanțele anterioare, în privința inexistenței falsului.

În consecință,

întrucât falsul trebuia cercetat de instanța învestită cu cererea de revizuire,

în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de revizuent împotriva deciziei Curții de

Apel, pe care o va casa și, pentru aceleași argumente, în baza art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., va admite apelul declarat de aceeași parte împotriva Sentinței

nr. 390/2009 a Tribunalului Arad, pe care o va desființa și va trimite cauza

spre rejudecare la acest tribunal, în vederea cercetării falsului, cu eventuala

completare a probatoriului, dacă este cazul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de revizuentul Ministerul Administrației și Internelor împotriva

Deciziei civile nr. 329 din 18 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Casează decizia

recurată, în sensul că admite apelul declarat de apelantul revizuent Ministerul

Administrației și Internelor împotriva Sentinței civile nr. 390 din 24

septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad.

Desființează sentința

apelată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG