ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 754/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 754/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, la data de 03 martie 2010,

reclamanta B.E. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Ialomița,

solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri civile în

cuantum de 600.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății,

reprezentând prejudiciu moral suferit de soțul său B.M., în prezent decedat, ca

urmare a condamnării politice suferite.

Prin sentința civilă nr.

1042/ F din 11 mai 2010, Tribunalul Ialomița a admis, în parte, cererea

formulată de reclamantă, a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.

Ialomița la plata echivalentului în lei la data plății a sumei de 40.000 Euro, către

reclamantă, reprezentând despăgubiri și a respins cererea formulată de

reclamantă cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că soțul reclamantei, B.M., a fost condamnat

pentru delict de instigare publică, faptă prevăzută de art. 327 alin. (3) C.

pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare corecțională, iar ulterior, prin decizia

nr. 143 din 06 februarie 1953, această pedeapsă a fost redusă la 6 ani, astfel

cum rezultă din adresa nr. 13.648 din 16 octombrie 1991 a Ministerului

Justiției – D.I.M.

Urmare revizuirii

recursului, prin sentința nr. 850 din 09 iulie 1955 acesta a fost achitat, iar

la data de 12 iulie 1955 a fost pus în libertate în baza adresei nr. 23294 din 09

iulie 1955 emisă de Tribunalul Militar Teritorial București, pedeapsa fiind

executată de către soțul reclamantei în perioada 03 iulie 1952 – 12 iulie 1955.

Prin urmare, reține

instanța de fond, soțul reclamantei a suferit o condamnare penală al cărui

caracter politic este recunoscut deja de lege, conform art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, apreciindu-se că nu există temei legal pentru ca instanța

să stabilească caracterul politic al condamnării, astfel că cererea formulată

de B.E. a fost respinsă în această privința ca fiind nefondată.

Față, însă, de dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și de situația de fapt

prezentată, prima instanță a găsit fondată cererea reclamantei privind

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu

caracter politic pe care soțul acesteia a suportat-o.

Împotriva acestei

sentințe, în termenul legal, au formulat cereri de apel ambele părți.

Prin apelul declarat,

reclamanta a criticat sentința apelată pentru nelegalitate și netemeinicie sub

aspectul cuantumului despăgubirilor, apreciind că suma acordată este mult prea

mică în raport cu prejudiciul moral suferit prin condamnarea soțului său.

Criticile

apelantului-pârât au vizat, în esență, cuantumul despăgubirilor acordate

apreciat ca fiind

exagerat de mare, având în vedere faptul ca reclamanta a beneficiat atât de

pensie de urmaș conform deciziei nr. 61146 din 21 februarie 1994, cât și de

despăgubiri în cuantum de 474.000.000 ROL sub forma de titluri de valoare

nominală, conform Hotărârii nr. 24/2004 a Comisiei pentru verificarea și

avizarea dispozițiilor conform Legii nr. 10/2001.

Apelantul pârât mai susține

că hotărârea instanței de fond nu face referire la criteriile concrete care au

stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor, respectiv nu au fost administrate

probe care să contureze dimensiunea prejudiciului moral suferit de soțul

reclamantei.

Se arată că potrivit

jurisprudenței C.E.D.O., în cuantificarea prejudiciului moral, criteriile în

baza cărora se stabilește cuantumul daunelor morale sunt subordonate conotației

aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și

efectiv produs, or, o astfel de evaluare nu a fost realizată de instanța de

fond.

La termenul de

judecată din 26 octombrie 2010, Curtea, în conformitate cu prevederile art. 129

alin. (4) și (5) C. proc. civ., a pus în discuția părților necesitatea ca

apelanta reclamantă să depună noi probe referitoare la situația familială a

autorului apelantei-reclamante, și sentința penală nr. 125 din 15 octombrie 1952

a Tribunalului Militar București, însă aceasta nu a înțeles să se conformeze.

Prin decizia civilă nr.

9/ A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu majoritate, a

respins ca nefondat apelul formulat de către reclamantă, a admis apelul

formulat de pârât împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința,

în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în

lei la data plății a sumei de 15.000 Euro, reprezentând despăgubiri, a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel, în opinie majoritară, a reținut, în esență, că dispozițiile

art. 5 alin.

(1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009 au reprezentat temeiul juridic al cererii

reclamantei, în forma avută de actul normativ la data pronunțării sentinței

apelate.

Mai reține instanța de apel, că

ulterior hotărârii atacate,

formulării de către apelanți a căii de atac

și înregistrări acesteia la instanța de apel

, prin O.U.G.

nr. 62/2010 (publicat în M. Of.

nr. 446/1.07.2010), și care a intrat în

vigoare la data de 4 iulie 2010, prevederile

articolul

5

alin. (1), lit. a) ale

Legii nr. 221/2009 s-au modificat și

completat.

Totodată, la

art. 5,

după alin. (1) a fost introdus un nou alin. (1

1

),

cu privire la criteriile privind stabilirea cuantumului despăgubirilor

prevăzute la alin. (1).

De asemenea, prin art.

II al

O.U.G. nr. 62/2010, s-a prevăzut că

dispozițiile

Legii nr. 221/2009

, astfel cum au fost

modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică

proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o

hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență.

Prin decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010

(M. Of.

nr. 761/15.11.2010),

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor

art. I

pct. 1 și

art. II

din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și

completarea

Legii nr. 221/2009

, iar prin decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010

(M. Of.

nr. 761/15.11.2010),

Curtea Constituțională a admis excepția și a constat că prevederile

art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Totodată, prin art. XIII

din Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, art. 5

alin. (1) din

Legea nr. 221/2009

, a fost

modificată și completată, prevăzându-se că „orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la

art. 4

alin. (4), în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi …”.

Astfel, instanța de

apel a reținut că din analiza multiplelor modificări legislative și prin prisma

celor două decizii ale Curții Constituționale, S.R. a acordat o serie de

drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin

Decretul-Lege nr. 118/1990

republicat, celor cărora

li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în

condițiile

O.U.G. nr. 214/1999

, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, aprobată prin

Legea nr. 568/2001

, cu

modificările și completările ulterioare.

În aceste condiții,

în opinia instanței de control, actul normativ în discuție, respectiv Legea nr.

221/2009 nu corespunde cerințelor de claritate și previzibilitate așa cum sunt

prevăzute acestea de jurisprudența C.E.D.O., iar pe de altă parte instituie o

inechitate, nemotivată și subiectivă, discriminatorie între persoanele

îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul

la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea nedefinitivă și cea dată în

apel, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură

prevăzută de

Legea nr. 221/2009,

determinat de

o serie de elemente imprevizibile și neimputabile persoanelor aflate în cauză

precum operativitatea instanțelor de judecată, incidente procedurale cum a fost

în cauză ivirea unor divergențe de opinie între membrii completului de

judecată, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac

prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Înlăturarea unei

norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea

fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un

vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu

prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea

și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât

cele acordate pe dreptul comun.

Mai susține curtea de

apel, eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează

cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, Curtea reținând

sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor

nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca

așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul

desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ea încetându-și efectul ca

rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului

de constituționalitate, soluția fiind în acord cu jurisprudența C.E.D.O. Prin

urmare, toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea

litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de

persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie

analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998

și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble

reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor

compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate,

premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Se mai susține că în cauza

de față, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de

celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată,

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar

imprevizibilitatea legii române, este în contradicție cu principiul egalității

în fața legii, și cu cerința previzibilității legii într-o stat de drept, curtea

de apel  apreciind că în prezentul proces apelanta-reclamantă a dobândit în temeiul

Legii nr. 221/2009 în forma avută de actul normativ la data introducerii

acțiunii și pronunțării hotărârii primei instanțe, o speranță legitimă în

obținerea compensațiilor bănești, în sensul dat acestei sintagme de

jurisprudența C.E.D.O.

Este adevărat că, menționează

instanța, în materia despăgubirilor acordate prin legi cu caracter reparatoriu,

limitele valorii acestora și criteriile de care trebuie să se țină seama în

aprecierea lor sunt stabilite suveran de către legiuitor, având în vedere

posibilitățile economice și financiare existente, însă potrivit prevederilor art.

20 alin. (2) din Constituția României, în cazul unor neconcordanțe între

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte și legea internă au prioritate reglementările internaționale mai

favorabile, în cauză prevederile art. art. 14 și a Protocolului 12 al

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

jurisprudența C.E.D.O.

Referitor la cuantumul

despăgubirilor care se pot acorda pentru repararea prejudiciului moral suferit,

curtea a susținut că apelanta-reclamantă nu a administrat suficiente probe din

care să rezulte care au fost consecințele condamnării, pe plan fizic și psihic,

în privința autorului său și familiei sale și în ce măsură i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială, iar în raport de circumstanțele în

care a avut loc încălcarea drepturilor autorului ei, a apreciat că

suma de 40.000 Euro, acordată

de instanța de fond este excesivă. Prin urmare, a statuat că suma de 15.000

Euro

euro, echivalent în lei la data plății, reprezintă

o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de autorul

reclamantei, avându-se în vedere și

faptul că apelanta-reclamantă

beneficiază și de măsuri reparatorii în cuantum de 200 lei lunar în condițiile

Decretului - Lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei din

urmă decizii a formulat recurs S.R. prin M.F.P. prevalându-se în drept de

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâtul a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., precum și dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., încălcând

principiul disponibilității și al contradictorialității, atunci când a schimbat

temeiul juridic al cererii reclamantei, fără a-l pune în discuția părților și

fără a ține seama de prevederile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992

și ale art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție.

S-a invocat,

totodată, faptul că, sub aspectul aplicabilității art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 adițional la Convenție, în situația declarării

neconstituționalității unei legi ce dădea dreptul la despăgubiri pentru

privarea de proprietate suferită în timpul comunismului, C.E.D.O. s-a pronunțat

în cauza S. și alții împotriva Bulgariei, reținând că reclamanții nu aveau o

„speranță legitimă” ca cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi,

după invalidarea acesteia.

Din această perspectivă,

s-a susținut că reclamanta nu se afla în situația în care legiuitorul ar fi

privat-o de un bun fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale aceasta nu obținuse o hotărâre irevocabilă

care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acesteia, întrucât, în cazul de

față, hotărârea de prima instanța este atacată cu apel.

S-a concluzionat că,

în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca

măsuri reparatorii, față de obligativitatea erga omnes a altor trei decizii ale

Curții Constituționale conform art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992

și art. 147 alin. (4) din Constituție.

Prin concluziile

orale susținute în ședința din 8 februarie 2012 recurentul prin reprezentant a

solicitat să fie avute în vedere dezlegările date de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, prin decizia de recurs în interesul Legii nr. 12/2011

(M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca motiv de ordine publică, în sensul art. 306 alin.

(2) C. proc. civ.

Înalta Curte,

analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurentul pârât, va

constata că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:

Problema

de drept care se pune în speța nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau

nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale,

pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La

alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea

nr.

47/1992 referitoare la organizarea Curții

Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text ele lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor si erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M.

Of. nr. 789/7.11.

2011),

dată de la

care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu

alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or,

în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu

se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

În

speță, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara

unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O. câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul reclamantei.

Prin

urmare, în acest cadru normativ și în acest context procesual, Înalta Curte

constată că, în

cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of. nr. 789/07.11.2011),

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., motiv peremptoriu, care

face de prisos analizarea celorlalte critici formulate, în cauză.

În consecință, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul

declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. și se va modifica în parte decizia

recurată, în sensul că admițând apelul pârâtului se va schimba în tot sentința

și se va respinge acțiunea reclamantei.

Se vor menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Ialomița împotriva

deciziei nr. 9/ A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică în parte

decizia atacată în sensul că admițând apelul pârâtului schimbă în tot sentința

civilă nr. 1042/ F din 11 mai 2010 a Tribunalului Ialomița și respinge acțiunea

reclamantei.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.