ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 754/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, la data de 03 martie 2010, reclamanta B.E. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Ialomița, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri civile în cuantum de 600.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând prejudiciu moral suferit de soțul său B.M., în prezent decedat, ca urmare a condamnării politice suferite. Prin sentința civilă nr. 1042/ F din 11 mai 2010, Tribunalul Ialomița a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Ialomița la plata echivalentului în lei la data plății a sumei de 40.000 Euro, către reclamantă, reprezentând despăgubiri și a respins cererea formulată de reclamantă cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că soțul reclamantei, B.M., a fost condamnat pentru delict de instigare publică, faptă prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare corecțională, iar ulterior, prin decizia nr. 143 din 06 februarie 1953, această pedeapsă a fost redusă la 6 ani, astfel cum rezultă din adresa nr. 13.648 din 16 octombrie 1991 a Ministerului Justiției – D.I.M.

Urmare revizuirii recursului, prin sentința nr. 850 din 09 iulie 1955 acesta a fost achitat, iar la data de 12 iulie 1955 a fost pus în libertate în baza adresei nr. 23294 din 09 iulie 1955 emisă de Tribunalul Militar Teritorial București, pedeapsa fiind executată de către soțul reclamantei în perioada 03 iulie 1952 – 12 iulie 1955. Prin urmare, reține instanța de fond, soțul reclamantei a suferit o condamnare penală al cărui caracter politic este recunoscut deja de lege, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, apreciindu-se că nu există temei legal pentru ca instanța să stabilească caracterul politic al condamnării, astfel că cererea formulată de B.E. a fost respinsă în această privința ca fiind nefondată.

Față, însă, de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și de situația de fapt prezentată, prima instanță a găsit fondată cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic pe care soțul acesteia a suportat-o. Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, au formulat cereri de apel ambele părți. Prin apelul declarat, reclamanta a criticat sentința apelată pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul cuantumului despăgubirilor, apreciind că suma acordată este mult prea mică în raport cu prejudiciul moral suferit prin condamnarea soțului său.

Criticile apelantului-pârât au vizat, în esență, cuantumul despăgubirilor acordate apreciat ca fiind exagerat de mare, având în vedere faptul ca reclamanta a beneficiat atât de pensie de urmaș conform deciziei nr. 61146 din 21 februarie 1994, cât și de despăgubiri în cuantum de 474.000.000 ROL sub forma de titluri de valoare nominală, conform Hotărârii nr. 24/2004 a Comisiei pentru verificarea și avizarea dispozițiilor conform Legii nr. 10/2001. Apelantul pârât mai susține că hotărârea instanței de fond nu face referire la criteriile concrete care au stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor, respectiv nu au fost administrate probe care să contureze dimensiunea prejudiciului moral suferit de soțul reclamantei.

Se arată că potrivit jurisprudenței C.E.D.O., în cuantificarea prejudiciului moral, criteriile în baza cărora se stabilește cuantumul daunelor morale sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, or, o astfel de evaluare nu a fost realizată de instanța de fond. La termenul de judecată din 26 octombrie 2010, Curtea, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., a pus în discuția părților necesitatea ca apelanta reclamantă să depună noi probe referitoare la situația familială a autorului apelantei-reclamante, și sentința penală nr. 125 din 15 octombrie 1952 a Tribunalului Militar București, însă aceasta nu a înțeles să se conformeze.

Prin decizia civilă nr. 9/ A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu majoritate, a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamantă, a admis apelul formulat de pârât împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei la data plății a sumei de 15.000 Euro, reprezentând despăgubiri, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel, în opinie majoritară, a reținut, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009 au reprezentat temeiul juridic al cererii reclamantei, în forma avută de actul normativ la data pronunțării sentinței apelate.

Mai reține instanța de apel, că ulterior hotărârii atacate, formulării de către apelanți a căii de atac și înregistrări acesteia la instanța de apel , prin O.U.G. nr. 62/2010 (publicat în M. Of. nr. 446/1.07.2010), și care a intrat în vigoare la data de 4 iulie 2010, prevederile articolul 5 alin. (1), lit. a) ale Legii nr. 221/2009 s-au modificat și completat. Totodată, la art. 5, după alin. (1) a fost introdus un nou alin. (1 1 ), cu privire la criteriile privind stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1). De asemenea, prin art. II al O.U.G. nr. 62/2010, s-a prevăzut că dispozițiile Legii nr. 221/2009 , astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 , iar prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis excepția și a constat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Totodată, prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 , a fost modificată și completată, prevăzându-se că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi …”. Astfel, instanța de apel a reținut că din analiza multiplelor modificări legislative și prin prisma celor două decizii ale Curții Constituționale, S.R.

a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în condițiile O.U.G. nr. 214/1999 , persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, aprobată prin Legea nr. 568/2001 , cu modificările și completările ulterioare.

În aceste condiții, în opinia instanței de control, actul normativ în discuție, respectiv Legea nr. 221/2009 nu corespunde cerințelor de claritate și previzibilitate așa cum sunt prevăzute acestea de jurisprudența C.E.D.O., iar pe de altă parte instituie o inechitate, nemotivată și subiectivă, discriminatorie între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea nedefinitivă și cea dată în apel, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, determinat de o serie de elemente imprevizibile și neimputabile persoanelor aflate în cauză precum operativitatea instanțelor de judecată, incidente procedurale cum a fost în cauză ivirea unor divergențe de opinie între membrii completului de judecată, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate pe dreptul comun.

Mai susține curtea de apel, eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, Curtea reținând sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate, soluția fiind în acord cu jurisprudența C.E.D.O. Prin urmare, toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Se mai susține că în cauza de față, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar imprevizibilitatea legii române, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, și cu cerința previzibilității legii într-o stat de drept, curtea de apel apreciind că în prezentul proces apelanta-reclamantă a dobândit în temeiul Legii nr. 221/2009 în forma avută de actul normativ la data introducerii acțiunii și pronunțării hotărârii primei instanțe, o speranță legitimă în obținerea compensațiilor bănești, în sensul dat acestei sintagme de jurisprudența C.E.D.O.

Este adevărat că, menționează instanța, în materia despăgubirilor acordate prin legi cu caracter reparatoriu, limitele valorii acestora și criteriile de care trebuie să se țină seama în aprecierea lor sunt stabilite suveran de către legiuitor, având în vedere posibilitățile economice și financiare existente, însă potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, în cazul unor neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legea internă au prioritate reglementările internaționale mai favorabile, în cauză prevederile art. art. 14 și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența C.E.D.O.

Referitor la cuantumul despăgubirilor care se pot acorda pentru repararea prejudiciului moral suferit, curtea a susținut că apelanta-reclamantă nu a administrat suficiente probe din care să rezulte care au fost consecințele condamnării, pe plan fizic și psihic, în privința autorului său și familiei sale și în ce măsură i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, iar în raport de circumstanțele în care a avut loc încălcarea drepturilor autorului ei, a apreciat că suma de 40.000 Euro, acordată de instanța de fond este excesivă. Prin urmare, a statuat că suma de 15.000 Euro euro, echivalent în lei la data plății, reprezintă o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de autorul reclamantei, avându-se în vedere și faptul că apelanta-reclamantă beneficiază și de măsuri reparatorii în cuantum de 200 lei lunar în condițiile Decretului - Lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs S.R. prin M.F.P. prevalându-se în drept de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., încălcând principiul disponibilității și al contradictorialității, atunci când a schimbat temeiul juridic al cererii reclamantei, fără a-l pune în discuția părților și fără a ține seama de prevederile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție. S-a invocat, totodată, faptul că, sub aspectul aplicabilității art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 adițional la Convenție, în situația declarării neconstituționalității unei legi ce dădea dreptul la despăgubiri pentru privarea de proprietate suferită în timpul comunismului, C.E.D.O.

s-a pronunțat în cauza S. și alții împotriva Bulgariei, reținând că reclamanții nu aveau o „speranță legitimă” ca cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia. Din această perspectivă, s-a susținut că reclamanta nu se afla în situația în care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale aceasta nu obținuse o hotărâre irevocabilă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acesteia, întrucât, în cazul de față, hotărârea de prima instanța este atacată cu apel. S-a concluzionat că, în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, față de obligativitatea erga omnes a altor trei decizii ale Curții Constituționale conform art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție.

Prin concluziile orale susținute în ședința din 8 februarie 2012 recurentul prin reprezentant a solicitat să fie avute în vedere dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin decizia de recurs în interesul Legii nr. 12/2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca motiv de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurentul pârât, va constata că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speța nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010). Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text ele lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor si erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11. 2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. În speță, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Prin urmare, în acest cadru normativ și în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of. nr. 789/07.11.2011), conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., motiv peremptoriu, care face de prisos analizarea celorlalte critici formulate, în cauză. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul S.R.

prin M.F.P. și se va modifica în parte decizia recurată, în sensul că admițând apelul pârâtului se va schimba în tot sentința și se va respinge acțiunea reclamantei. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Ialomița împotriva deciziei nr. 9/ A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte decizia atacată în sensul că admițând apelul pârâtului schimbă în tot sentința civilă nr. 1042/ F din 11 mai 2010 a Tribunalului Ialomița și respinge acțiunea reclamantei. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.