ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4327/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 25 septembrie 2008, T.I. și T.E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat, să dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii apartamentului din București, calculat la valoarea actuală, de piață, a acestuia. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta, la data de 25 noiembrie 1996 contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul situat la adresa indicată, în baza Legii nr. 112/1995, dată la care au achitat prețul integral stabilit. Ulterior, acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari J.G. și J.T.V.

a fost admisă de Curtea de Apel București care, prin decizia nr. 522 A din 18 decembrie 2002 i-a obligat să le lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, respingând totodată capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pe considerentul bunei credințe a cumpărătorilor. Hotărârea vizând revendicarea a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1626 din 2 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 1337-1351 C. civ., care guvernează răspunderea pentru evicțiune.

La 4 martie 2010, reclamanții și-au modificat și completat acțiunea, arătând că înțeleg să solicite introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului Finanțelor Publice și să modifice temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, pe care l-au indicat ca fiind art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Totodată, reclamanții au solicitat scoaterea din cauză a pârâtei Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat. Învestită în primă instanță, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința nr. 14126 din 24 noiembrie 2009 a admis excepția necompetenței sale materiale și în consecință a declinat în favoarea Tribunalului București competența materială de soluționare a cererii, în acord cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc.

civ. Prin sentința nr. 238 din 14 februarie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și în consecință l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 540.144 RON, reprezentând prețul de piață al imobilului. L-a obligat totodată pe pârât la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către reclamanți. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că, chiar dacă pârâtul, din punct de vedere juridic, nu răspunde pentru evicțiune întrucât nu a fost parte contractantă în contractul de vânzare-cumpărare, acesta este ținut însă, în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 să achite prețul de piață plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Ne aflăm deci, reține Tribunalul, în prezența a două chestiuni juridice distincte și anume, pe de o parte, obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului iar pe de altă parte, executarea efectivă, în concret, a obligației de plată care, printr-o dispoziție din legea specială, incumbă Ministerului Finanțelor Publice. Or, în speța dedusă judecății, prin decizia nr. 522/A/2002 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, au fost obligați reclamanții din prezenta cauză să lase foștilor proprietari în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul, însă a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reținându-se buna lor credință.

Ca atare, cum contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanților, a fost încheiat cu bună credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, aceștia pot beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului. Tribunalul a apreciat că prin sintagma „contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", legiuitorul a avut în vedere nu numai situația în care se admite capătul de cerere privind constatarea nulității contractului, ci și situația în care chiriașii cumpărători au pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, pentru că ambele cazuri se referă în realitate la cauze de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Așadar, legiuitorul a dorit să confere o protecție chiriașului cumpărător, în orice situație în care a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului, inclusiv în cadrul unei acțiuni în revendicare, iar dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, s-ar ajunge la situația absurdă ca un cumpărător căruia i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, să beneficieze de restituirea prețului de piață al imobilului, iar un cumpărător căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, dar a pierdut proprietatea bunului în cadrul unei acțiuni în revendicare, să nu beneficieze de restituirea aceluiași preț. Totodată, Tribunalul a reținut că în cauza Raicu contra României, C.E.D.O.

a statuat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate și că legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca personalele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului, care cândva a confiscat aceste bunuri. De asemenea, prin aceeași hotărâre, Curtea Europeană a precizat că în cazul imposibilității restituirii în natură a nemișcătorului, se impune ca reclamantului cumpărător de bună credință al unui imobil, în baza Legii nr. 112/1995, să îi fie acordate daune materiale constând într-o sumă corespunzătore cu valoarea actuală a acestuia.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 652/A din 30 iunie 2011, a respins ca nefondat apelul pârâtei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că pârâta are calitate procesuală pasivă, fiind fără relevanță răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului din dreptul comun, atâta vreme cât obligația sa de plată este prevăzută printr-o reglementare cu caracter special - art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și s-a făcut dovada că la data vânzării s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 iar contractul s-a încheiat cu bună credință, nefiind dovedită frauda la lege.

În cauză, a declarat recurs în termen legal, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează: - în mod greșit instanțele au respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive - reiterată de recurent - deși Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996 încheiat între reclamanți și Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat și este terț față de acest contract.

Astfel, se arată, ne aflăm în situația unei tulburări de drept prin fapta unui terț care este de natură să angajeze doar răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat, în acord cu prevederile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. - dispozițiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză întrucât legiuitorul reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, impunând condiția ca aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Or, se arată, o asemenea hotărâre, nu s-a pronunțat în legătură cu imobilul ce face obiectul judecății, situație în care nu se justifică reținerea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. - decizia din apel este criticabilă și sub aspectul menținerii obligației de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON, în sarcina recurentului pârât, deși s-a făcut dovada că „culpa procesuală" nu îi aparține acestuia ci Regiei Autonome de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat care, a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.

Titlul de proprietate al reclamanților a făcut obiectul unui litigiu soluționat prin decizia nr. 522 A din 18 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că titlul statului asupra imobilului în litigiu nu este unul valabil, întrucât actul normativ de preluare - Decretul nr. 223/1974 - nu respecta Constituția de la 1965 care, în art. 8 și 11 recunoștea și ocrotea dreptul de proprietate al cetățenilor și nici Tratatele internaționale la care România era parte. Prin același act normativ, se mai reține, s-a încălcat și principiul egalității cetățenilor în fața legii, consacrat în legea fundamentală, atâta timp cât cetățenilor români care refuzau să se întoarcă în țară li se confiscau proprietățile, în vreme ce acelora rămași în România, li se ocrotea dreptul de proprietate.

Cât privește contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat, s-a reținut că la data încheierii acestuia au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 în condițiile în care pârâții (reclamanți în cauza de față) erau titulari ai contractului de închiriere al apartamentului, imobilul nu fusese și nici nu putea fi restituit în natură foștilor proprietari iar la momentul vânzării expirase termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din acest act normativ. Tot astfel, nimeni nu contestase titlul în baza căruia statul, deținea apartamentul în litigiu, ambele părți contractante fiind de bună credință și considerând că Decretul nr. 223/1974 reprezintă un titlu legal prin care statul deținea bunul, în legătură cu care nu exista niciun litigiu pe rolul instanțelor.

Ca atare, prin hotărârea mai sus invocată s-a menținut dispoziția din sentință vizând obligarea pârâților de a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul din București. Sentința civilă nr. 489 din 9 aprilie 2002 dată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a fost schimbată însă în parte, în sensul respingerii capătului de cerere din acțiunea completată având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, ca nefondat. În aceste condiții reclamanții au înaintat la 25 septembrie 2008 acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru plata valorii de circulație a imobilului. Împrejurarea că reclamanții au mai indicat ca temei de drept și dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., nu mai prezintă vreo relevanță în condițiile în care în raport de dispozițiile art. 84 C. proc.

civ., au calificat-o drept o cerere pentru restituirea prețului imobilului, întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Jurisprudența C.E.D.O. a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu versus România; - cauza Pincova și Pina versus Republica Cehă).

Este real că desființarea contractului reclamanților nu s-a putut dispune față de reținerea bunei lor credințe, însă în condițiile obligării lor la lăsarea în pașnică folosință și posesie a imobilului, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, în favoarea reclamanților presupune acordarea prețului de circulație al imobilului de care au fost evinși, ce se poate realiza în condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, pe criteriul proporționalității. Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr. 112/1992.

Legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței C.E.D.O., astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2 1 ) al art. 50 din Legea nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a Municipiului București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 610/13.09.2010). În consecință, în mod corect ambele instanțe au apreciat atât asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 - astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 - cât și asupra calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca debitor al obligației de restituire.

Cât privește menținerea obligației pârâtului de a plăti cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți în primă instanță, soluția este de asemenea corectă, din perspectiva dispozițiilor art. 274 (1) C. proc. civ., potrivit căruia partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească aceste cheltuieli. Față de cele ce preced, cum motivele de recurs invocate nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 652/ A din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.