ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4327/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 25 septembrie 2008, T.I. și T.E. au solicitat instanței, în

contradictoriu cu Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de

Stat, să dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii apartamentului din București,

calculat la valoarea actuală, de piață, a acestuia.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au încheiat

cu pârâta, la data de 25 noiembrie 1996 contractul de vânzare-cumpărare având ca

obiect apartamentul situat la adresa indicată, în baza Legii nr. 112/1995, dată

la care au achitat prețul integral stabilit.

Ulterior, acțiunea în revendicare formulată de foștii

proprietari J.G. și J.T.V. a fost admisă de Curtea de Apel București care, prin

decizia nr. 522 A din 18 decembrie 2002 i-a obligat să le lase acestora în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul, respingând totodată capătul de cerere

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

pe considerentul bunei credințe a cumpărătorilor.

Hotărârea vizând revendicarea a rămas irevocabilă prin

decizia nr. 1626 din 2 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, în cauză fiind aplicabile prevederile

art. 1337-1351 C. civ., care guvernează răspunderea pentru evicțiune.

La 4 martie 2010, reclamanții și-au modificat și completat

acțiunea, arătând că înțeleg să solicite introducerea în cauză în calitate de pârât

a Ministerului Finanțelor Publice și să modifice temeiul de drept al cererii de

chemare în judecată, pe care l-au indicat ca fiind art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Totodată, reclamanții au solicitat scoaterea din cauză

a pârâtei Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat.

Învestită în primă instanță, Judecătoria sectorului 1

București, prin sentința nr. 14126 din 24 noiembrie 2009 a admis excepția necompetenței

sale materiale și în consecință a declinat în favoarea Tribunalului București competența

materială de soluționare a cererii, în acord cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit.

b) din C. proc. civ.

Prin sentința nr. 238 din 14 februarie 2011, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și în consecință l-a obligat pe

pârât la plata către reclamanți a sumei de 540.144 RON, reprezentând prețul de piață

al imobilului.

L-a obligat totodată pe pârât la plata sumei de 800 RON

cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut

în esență că, chiar dacă pârâtul, din punct de vedere juridic, nu răspunde pentru

evicțiune întrucât nu a fost parte contractantă în contractul de vânzare-cumpărare,

acesta este ținut însă, în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 să achite

prețul de piață plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au

fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Ne aflăm deci, reține Tribunalul, în prezența a două chestiuni

juridice distincte și anume, pe de o parte, obligația de garanție pentru evicțiune

a vânzătorului iar pe de altă parte, executarea efectivă, în concret, a obligației

de plată care, printr-o dispoziție din legea specială, incumbă Ministerului Finanțelor

Publice.

Or, în speța dedusă judecății, prin decizia nr. 522/A/2002

a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, au fost obligați reclamanții

din prezenta cauză să lase foștilor proprietari în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul, însă a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reținându-se buna lor credință.

Ca atare, cum contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit

titlul reclamanților, a fost încheiat cu bună credință și cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, aceștia pot beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului.

Tribunalul a apreciat că prin sintagma „contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", legiuitorul

a avut în vedere nu numai situația în care se admite capătul de cerere privind constatarea

nulității contractului, ci și situația în care chiriașii cumpărători au pierdut

dreptul de proprietate în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, pentru că

ambele cazuri se referă în realitate la cauze de ineficacitate a contractului de

vânzare-cumpărare.

Așadar, legiuitorul a dorit să confere o protecție chiriașului

cumpărător, în orice situație în care a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului,

inclusiv în cadrul unei acțiuni în revendicare, iar dacă s-ar admite punctul de

vedere contrar, s-ar ajunge la situația absurdă ca un cumpărător căruia i s-a anulat

contractul de vânzare-cumpărare, să beneficieze de restituirea prețului de piață

al imobilului, iar un cumpărător căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare,

dar a pierdut proprietatea bunului în cadrul unei acțiuni în revendicare, să nu

beneficieze de restituirea aceluiași preț.

Totodată, Tribunalul a reținut că în cauza Raicu contra

României, C.E.D.O. a statuat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți

distorsionate și că legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele

particulare din fiecare cauză pentru ca personalele care și-au dobândit bunurile

cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității

statului, care cândva a confiscat aceste bunuri.

De asemenea, prin aceeași hotărâre, Curtea Europeană a

precizat că în cazul imposibilității restituirii în natură a nemișcătorului, se

impune ca reclamantului cumpărător de bună credință al unui imobil, în baza Legii

nr. 112/1995, să îi fie acordate daune materiale constând într-o sumă corespunzătore

cu valoarea actuală a acestuia.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia

nr. 652/A din 30 iunie 2011, a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar

a reținut în esență că pârâta are calitate procesuală pasivă, fiind fără relevanță

răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului din dreptul comun, atâta vreme cât obligația

sa de plată este prevăzută printr-o reglementare cu caracter special - art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și s-a făcut dovada că la data vânzării s-au respectat dispozițiile

Legii nr. 112/1995 iar contractul s-a încheiat cu bună credință, nefiind dovedită

frauda la lege.

În cauză, a declarat recurs în termen legal, Ministerul

Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală care, invocând temeiul

prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după

cum urmează:

- în mod greșit instanțele au respins excepția lipsei

calității sale procesuale pasive - reiterată de recurent - deși Ministerul Finanțelor

Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie

1996 încheiat între reclamanți și Regia Autonomă de Administrare a

Patrimoniului Protocolului de Stat și este terț față de acest contract.

Astfel, se arată, ne aflăm în situația unei tulburări

de drept prin fapta unui terț care este de natură să angajeze doar răspunderea contractuală

pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Regia Autonomă de

Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat, în acord cu prevederile art.

1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu

a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

- dispozițiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001

nu sunt incidente în cauză întrucât legiuitorul reglementează în mod expres și limitativ

situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea

prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate

în baza Legii nr. 112/1995, impunând condiția ca aceste contracte să fi fost desființate

prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Or, se arată, o asemenea hotărâre, nu s-a pronunțat în

legătură cu imobilul ce face obiectul judecății, situație în care nu se justifică

reținerea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

- decizia din apel este criticabilă și sub aspectul menținerii

obligației de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON, în sarcina

recurentului pârât, deși s-a făcut dovada că „culpa procesuală" nu îi aparține

acestuia ci Regiei Autonome de Administrare a Patrimoniului Protocolului de

Stat care, a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins

în considerarea argumentelor ce succed.

Titlul de proprietate al reclamanților a făcut obiectul

unui litigiu soluționat prin decizia nr. 522 A din 18 decembrie 2002 a Curții de

Apel București, secția a IlI-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că titlul

statului asupra imobilului în litigiu nu este unul valabil, întrucât actul normativ

de preluare - Decretul nr. 223/1974 - nu respecta Constituția de la 1965 care, în

art. 8 și 11 recunoștea și ocrotea dreptul de proprietate al cetățenilor și nici

Tratatele internaționale la care România era parte.

Prin același act normativ, se mai reține, s-a încălcat

și principiul egalității cetățenilor în fața legii, consacrat în legea fundamentală,

atâta timp cât cetățenilor români care refuzau să se întoarcă în țară li se confiscau

proprietățile, în vreme ce acelora rămași în România, li se ocrotea dreptul de proprietate.

Cât privește contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare

s-a solicitat, s-a reținut că la data încheierii acestuia au fost respectate dispozițiile

Legii nr. 112/1995 în condițiile în care pârâții (reclamanți în cauza de față) erau

titulari ai contractului de închiriere al apartamentului, imobilul nu fusese și

nici nu putea fi restituit în natură foștilor proprietari iar la momentul vânzării

expirase termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din acest act normativ.

Tot astfel, nimeni nu contestase titlul în baza căruia

statul, deținea apartamentul în litigiu, ambele părți contractante fiind de bună

credință și considerând că Decretul nr. 223/1974 reprezintă un titlu legal prin

care statul deținea bunul, în legătură cu care nu exista niciun litigiu pe rolul

instanțelor.

Ca atare, prin hotărârea mai sus invocată s-a menținut

dispoziția din sentință vizând obligarea pârâților de a le lăsa reclamanților în

deplină proprietate și posesie apartamentul din București.

Sentința civilă nr. 489 din 9 aprilie 2002 dată de Tribunalul

București, secția a IlI-a civilă, a fost schimbată însă în parte, în sensul respingerii

capătului de cerere din acțiunea completată având ca obiect constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare, ca nefondat.

În aceste condiții reclamanții au înaintat la 25 septembrie

2008 acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru plata valorii

de circulație a imobilului.

Împrejurarea că reclamanții au mai indicat ca temei de

drept și dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., nu mai prezintă vreo relevanță

în condițiile în care în raport de dispozițiile art. 84 C. proc. civ., au calificat-o

drept o cerere pentru restituirea prețului imobilului, întemeiată pe dispozițiile

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Jurisprudența C.E.D.O. a statuat că titlul de proprietate

al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995, este

protejat prin art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi

prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele ce și-au dobândit bunurile

cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității

statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu versus România; -

cauza Pincova și Pina versus Republica Cehă).

Este real că desființarea contractului reclamanților nu

s-a putut dispune față de reținerea bunei lor credințe, însă în condițiile obligării

lor la lăsarea în pașnică folosință și posesie a imobilului, aplicarea art. 1 din

Protocolul 1 Adițional la Convenție, în favoarea reclamanților presupune acordarea

prețului de circulație al imobilului de care au fost evinși, ce se poate realiza

în condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, pe criteriul proporționalității.

Dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru

evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași

de bună credință în baza Legii nr. 112/1992.

Legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui

domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței

C.E.D.O., astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

)

al art. 50 din Legea nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanțelor Publice prin

direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a Municipiului București

(art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel

cum au fost modificate și completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată

în M. Of. nr. 610/13.09.2010).

În consecință, în mod corect ambele instanțe au apreciat

atât asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 - astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 - cât și asupra

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca debitor al obligației

de restituire.

Cât privește menținerea obligației pârâtului de a plăti

cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți în primă instanță, soluția este

de asemenea corectă, din perspectiva dispozițiilor art. 274 (1) C. proc. civ., potrivit

căruia partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească aceste

cheltuieli.

Față de cele ce preced, cum motivele de recurs invocate

nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează

a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 652/ A din 30 iunie 2011 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.