ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4013/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 19 martie 2010 reclamantul S.S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al măsurii de deportare și internare într-o colonie de muncă în fosta Uniune Sovietică a mamei sale S.A., născută R. în perioada ianuarie 1945-16 octombrie 1949 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 700.000 Euro daune morale pentru prejudiciul suferit. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 3143/PI din 16 noiembrie 2010 a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului, reținând că măsura deportării într-o colonie de muncă în fosta URSS excede cadrului Legii nr. 221/2009, întrucât a fost dispusă anterior datei de 6 martie 1945 și nu de către organele coercitive ale statului român.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 899 pronunțată la data de 24 mai 2011 de Curtea de Apel Timișoara care nu a identificat motive de nelegalitate sau netemeinicie, confirmând soluția tribunalului pentru aceleași considerente. Împotriva acestei decizii reclamantul S.S.M. a formulat recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dezvoltând următoarele critici: a. o primă critică vizează faptul că în mod greșit prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii, fiind greșit aplicate prevederile r eferitoare la ipotezele subsidiare ale Legii nr. 221/2009 cu privire la alte măsuri abuzive pentru orice fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute a art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. b. deși reclamantul a invocat ca temei de drept al cererii sale prevederile art. 998, art. 999 C. civ., instanțele de fond nu au cercetat pretențiile formulate în raport de aceste norme de drept. c. hot ărârea încalcă principiul nediscriminării întrucât altor persoane, în situații similare, li s-au acordat despăgubiri morale de către instanțe. d. a fost încălcat principiul neretroactivității legii întrucât Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată după intentarea prezentei acțiuni civile.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: a. Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, autoarea reclamantului a fost deportată într-o colonie de muncă în fosta URSS, iar prin acțiunea promovată reclamantul tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada ianuarie 1945-16 octombrie 1949. Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de mama reclamantului a creat prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții ulterioare a familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere. Or, în speță, situația reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte. Aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație. Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică. Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către instanța de fond. In cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică. De altfel, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, măsura trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c A1 ) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială". Situația reclamată în cauză nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, astfel cum s-a arătat, victima măsurii fiind deportată în fosta U.R.S.S.

exclusiv pe criteriul apartenenței ei la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, prin care să se fi opus regimului politic trecut. In speță, nu este incidență nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță, deoarece autoarea reclamantului a fost pur și simplu deportată fără voința ei în statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că aceasta ar fi desfășurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

In consecință, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior, derulându-se și după 6 martie 1945. Ca atare, din această perspectivă pretențiile reclamantului nu pot fi încadrate în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație., astfel încât prima critica din motivele de recurs nu poate fi primită, b. Nici cea de a doua critică nu poate fi primită. Este adevărată susținerea recurentului că a indicat ca temei de drept al cererii sale atât legea specială cât și dispoz. art. 998, art. 999 C. civ. și că tribunalul nu a analizat cererea și din perspectiva dreptului comun, dar reclamantul nu a înțeles să se plângă în apel de această situație astfel încât, omisso medio , cercetarea acestei chestiuni direct în apel nu se poate realiza.

c. Contrar susținerilor recurentului nu se încalcă dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 CEDO. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ. Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existență independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă privește un drept sau o libertate reglementată de Convenție.

Or, în cazul reclamantului, în legătură cu despăgubirile pretinse în condițiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecția Convenției. Prin urmare, nu se poate reține, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european. Pe de altă parte, ipoteza deportaților din motive etnice prezintă diferențe față de situația altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut și care beneficiază de reparația prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din perspectiva, factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, și care, în cazul autoarei reclamantului, nu aparțin autorităților de stat românești, critica astfel formulată nefiind fondată.

d. Ultima critică formulată de recurent este, de asemenea, nefondată întrucât nu se referă la argumentele deciziei recurate, care au statuat că situația de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii 221/2009, în raport de care este irelevant ce s-a stabilit prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. În consecință, măsura deportării luată față de mama reclamantului excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamant în scopul obținerii de despăgubiri. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte nu reține incidența motivului de recurs prevăzut de dispoz.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în consecință, va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S.M. împotriva deciziei civile nr. 899 din 24 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.