ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4013/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4013/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 19

martie 2010 reclamantul S.S.M. a

chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru

ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al măsurii de

deportare și internare într-o colonie de muncă în

fosta Uniune Sovietică a mamei sale S.A., născută R. în

perioada

ianuarie 1945-16 octombrie 1949 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de

700.000 Euro daune morale pentru prejudiciul suferit.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 3143/PI din 16 noiembrie 2010

a respins ca inadmisibilă

acțiunea reclamantului, reținând că măsura deportării într-o colonie de muncă

în fosta URSS excede cadrului Legii nr. 221/2009, întrucât a fost dispusă

anterior datei de 6 martie 1945 și nu de către organele coercitive ale statului

român.

Apelul declarat de reclamant împotriva

acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 899 pronunțată la data

de 24 mai 2011 de

Curtea de Apel Timișoara

care nu a identificat motive de nelegalitate sau

netemeinicie,

confirmând soluția tribunalului pentru aceleași considerente.

Împotriva acestei decizii reclamantul S.S.M.

a

formulat recurs

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

dezvoltând următoarele critici:

a.

o primă critică vizează faptul că în

mod greșit prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii, fiind

greșit aplicate prevederile r

eferitoare la

ipotezele subsidiare ale Legii nr. 221/2009 cu privire la alte

măsuri

abuzive pentru orice fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute a art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.

b.

deși reclamantul a invocat ca temei de

drept al cererii sale prevederile art. 998, art. 999 C. civ., instanțele de

fond nu au cercetat pretențiile formulate în raport de aceste norme de drept.

c. hot

ărârea încalcă principiul

nediscriminării întrucât altor persoane, în situații similare, li s-au acordat

despăgubiri morale de către instanțe.

d.

a fost încălcat principiul neretroactivității

legii întrucât Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată

după intentarea prezentei acțiuni civile.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

a.

Astfel cum reiese

din cuprinsul cererii de chemare în judecată și

potrivit situației de fapt reținute de instanțele de

fond, autoarea

reclamantului a fost

deportată într-o colonie de muncă în fosta URSS, iar

prin acțiunea

promovată reclamantul tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta

pentru perioada ianuarie 1945-16 octombrie 1949.

Este de necontestat că măsura

deportării în URSS suferită de mama reclamantului a creat prejudicii ale căror

consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții ulterioare a familiei,

fiindu-le

știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce

țin de relațiile

sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de

domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a

trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert,

justifică acordarea unei

compensații

materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi

îndeplinite

cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță, situația reclamantului

nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe

aspecte.

Aplicabilitatea Legii nr. 221/2009

este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de

aceasta, și nu prin

raportare la celelalte

acte normative speciale de reparație.

Deportarea în forma arătată nu a

reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost

generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu

referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999,

ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Astfel, pentru măsura administrativă

respectivă trebuie să fie

răspunzător un

organ al autorității de stat cu putere de decizie în luarea și

aplicarea

acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești, pentru a se putea obține

o reparație acordată de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu

să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum

în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către

instanța de fond.

In cazul deportării etnicilor germani,

această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici

Socialiste

Federative Sovietice Ruse, sub a

cărui autoritate au prestat muncă forțată

etnicii germani deportați.

Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16

decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă,

precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii

cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de

ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată,

și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944,

cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform

clauzelor Convenției, și

limitat la identificarea etnicilor germani,

fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

De altfel, pentru

a fi considerată măsură administrativă cu caracter

politic, măsura trebuia să fi fost

dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi

urmărit unul dintre scopurile prevăzute

în

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999,

ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța

amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice

infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea protestului împotriva

dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de

putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau aplicarea

principiilor democrației și a pluralismului politic;

c)

propaganda pentru răsturnarea ordinii

sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de

aceasta;

c

A1

) acțiunea de

împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d)

respectarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale;

e)

înlăturarea măsurilor discriminatorii

pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de

apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială".

Situația reclamată în cauză nu se

încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, astfel cum s-a arătat,

victima măsurii fiind deportată în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul

apartenenței ei la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei

fapte, prin care să se fi opus regimului politic trecut.

In speță, nu

este incidență nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit.

e) din Ordonanță, deoarece autoarea

reclamantului a fost pur și simplu deportată fără voința ei în statul vecin, în

vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru statul

german și aliații săi, iar nu pentru că aceasta ar fi desfășurat vreo

activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

In consecință, legea nu a avut în

vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și nemijlocit regimului

comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război chiar

dacă acestea au avut consecințe și ulterior, derulându-se și după 6 martie

1945.

Ca atare, din

această perspectivă pretențiile reclamantului nu pot fi

încadrate în domeniul de aplicare al

legii speciale de reparație., astfel încât prima critica din motivele de recurs

nu poate fi primită,

b.

Nici cea de a doua critică nu poate fi

primită.

Este adevărată susținerea recurentului

că a indicat ca temei de drept al cererii sale atât legea specială cât și

dispoz. art. 998, art. 999 C. civ. și că tribunalul nu a analizat cererea și

din perspectiva dreptului comun, dar reclamantul nu a înțeles să se plângă în

apel de această situație astfel încât,

omisso medio

, cercetarea acestei

chestiuni direct în apel nu se poate realiza.

c.

Contrar susținerilor recurentului nu

se încalcă dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 CEDO.

Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor și libertăților

recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o

discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenență la

o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", enumerarea

din

acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.

Interzicerea discriminării în materia

drepturilor omului nu are, însă, o existență independentă, în sensul că

discriminarea nu este interzisă decât dacă privește un drept sau o libertate

reglementată de Convenție.

Or, în cazul

reclamantului, în legătură cu despăgubirile pretinse în

condițiile Legii nr. 221/2009, nu s-a

recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă, ca valoare

patrimonială, care să justifice protecția Convenției.

Prin urmare, nu

se poate reține, în cauză, încălcarea principiului

nediscriminării, reglementat de art.

14 din documentul european.

Pe de altă parte, ipoteza deportaților

din motive etnice prezintă diferențe față de situația altor persoane reprimate

din motive politice în regimul trecut și care beneficiază de reparația

prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din perspectiva, factorilor decisivi

în luarea acestor măsuri, și care, în cazul autoarei reclamantului, nu aparțin

autorităților de stat românești, critica astfel formulată nefiind fondată.

d.

Ultima critică formulată de recurent

este, de asemenea, nefondată întrucât nu se referă la argumentele deciziei

recurate, care au statuat că situația de fapt a cauzei nu se încadrează în

domeniul de aplicare a Legii 221/2009, în raport de care este irelevant ce s-a

stabilit prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În consecință, măsura

deportării luată față de mama reclamantului

excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de

Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii

abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de

reclamant în scopul obținerii de despăgubiri.

Față de toate aceste considerente, Înalta

Curte nu reține incidența motivului de recurs prevăzut de

dispoz. art. 304

pct.

9 C. proc. civ. și, în

consecință, va

respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform art.

312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul S.S.M. împotriva deciziei civile nr. 899 din 24 mai 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 iunie 2012.